ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5438/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 17 decembrie 2001 C.L. a chemat în judecată pe S.C. U. S.A. Târgoviște pentru a fi obligată la plata drepturilor patrimoniale cuvenite în baza Legii nr. 64/1991 pentru invenția intitulată „Instalație autotransportabilă dotată cu cabină rabatabilă”, elaborată de un colectiv de inventatori și înregistrată la OSIM sub nr. 109962 C/1995. Tribunalul Dâmbovița, prin sentința nr. 437 din 24 mai 2002, a admis acțiunea pentru suma de 112.000.000 lei care urmează a fi reactualizată la data plății. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 89 din 17 septembrie 2002 a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, cu motivarea că suma stabilită de prima instanță, reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite reclamantului în baza Legii nr. 64/1991, este datorată.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs care urmează a fi admis pentru un motiv de ordine publică, pus în dezbaterea părților. Din economia reglementărilor cuprinse în art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. rezultă că procesele și cererile în materie comercială al căror obiect este sau nu evaluabil în bani, ratione materiae, sunt de competența jurisdicției comerciale. Logic, înțelesul și conținutul sintagmei „procese și cereri în materie comercială” se determină prin prisma izvoarelor dreptului comercial, cu precădere a Codului comercial care, prin alcătuire și finalitate, constituie reglementarea de bază a materiei comerciale. Or, art. 4 din C. com. socotește comerciale, în afara actelor juridice sau operațiunilor prevăzute de art. 3, denumite fapte de comerț obiective și „celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul” săvârșit de comerciant.

În primul caz (art. 3) comercialitatea fiind obiectivă, este independentă de calitatea persoanei care le săvârșește. În al doilea (art. 4), caracterul comercial al unor acte juridice sau operațiuni este conferit, subiectiv, de calitatea de comerciant a persoanei care le săvârșește. Textul instituie, astfel o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, indiferent de izvorul lor. Prin excepție, între altele, prezumția cade dacă obligația comerciantului este de natură civilă adică, prin structură și funcție nu are nimic comun cu activitatea de comerț, respectiv este fără legătură cu exercițiul profesiunii comerciantului și utilitatea comerțului său. În accepțiunea practicii judiciare, sunt eminamente civile, cu titlu de exemplu, actele de drept civil propriu-zis (testamentul, acceptarea ori renunțarea la moștenire, etc.) cât și actele juridice de drept al familiei (căsătoria, recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, adopția, etc.)”.

Cât privește drepturile patrimoniale cuvenite inventatorului, în baza Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenții, incontestabil sunt subsumate unui raport juridic de obligații, ceea ce înseamnă că unor asemenea drepturi le corespund anumite obligații corelative. Dacă subiectul pasiv al acestor obligații este un comerciant, potrivit cu regulile logicii, ele sunt comerciale. Mai întâi, deoarece invenția este brevetabilă dacă este susceptibilă de aplicare industrială [art. 7 alin. (1)], adică folositoare activității comerciantului. Apoi, dacă comerciantul, ca titular al brevetului de invenție sau terț autorizat (art. 5 și 34), exploatează invenția, adică o dedică activității (afacerii) sale comerciale, prin acte de comercializare a produselor invenției sau folosirea procedeelor și metodelor rezultate din invenție (art. 34), el devine subiectul pasiv al obligațiilor corelative drepturilor patrimoniale la care se referă art. 39 din lege.

Intim și indestructibil, fiind destinate și atașate comerțului, asemenea obligații sunt comerciale. Drept urmare și litigiile privind astfel de obligații sunt tot comerciale, de competența instanțelor judecătorești (art. 64) după criteriul valoric, impus ratione materiae de textul art. 2 lit. a) C. proc. civ. În consecință, se impune admiterea recursului și casarea hotărârilor pronunțate în cauză cu trimiterea cauzei la Tribunalul Ploiești care, în baza art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (modificat prin O.U.G. nr. 58/2003) urmează să-și verifice competența după valoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta S.C. U. S.A. Tîrgoviște împotriva deciziei nr. 89 din 17 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 437 din 24 mai 2002 a Tribunalului Dîmbovița, secția civilă și trimite cauza, spre rejudecare, la același tribunal – ca instanță comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2003.