ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1196/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 16 ianuarie 2002, așa cum a fost precizată, reclamantele F.N. și R.M., au

cerut, pe cale de contencios administrativ, obligarea la plata despăgubirilor,

daune cominatorii a pârâților, după cum urmează: Ministerul Justiției – 1200

milioane lei, M.R. – 400 milioane lei; B.P. – 100 milioane lei; M.A. – 50

milioane și P.S. – 50 milioane lei, sume ce urmează a fi reactualizate la data

plății.

În motivarea cererii lor,

reclamantele au arătat că au solicitat acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă post mortem, soțului, respectiv tatălui lor, Lt. Col.

F.C.

Prin decizia nr. 182/2000 și

ulterior, prin decizia nr. 197/2000, Comisia instituită potrivit O.U.G. nr.

214/1999, în mod nelegal și abuziv a refuzat acordarea calității la care era

îndreptățit sus-numitul, deși, prin sentința civilă nr. 419/2001 a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin

decizia nr. 2843/2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ, acest lucru se dispusese în mod expres.

Pentru refuzul aplicării

dispozițiilor legale incidente și al executării hotărârilor judecătorești

menționate, pârâții sunt culpabili - din diferite considerente – ceea ce atrage

răspunderea acestora.

Astfel, R.M. era la acea dată.

președinte și membru al Comisiei care a respins cererea reclamantelor, B.P. era

Secretar General la Ministerul Justiției și a semnat recursul Ministerului de

Justiție, prin care erau susținute nelegalitățile Comisiei; A.M., în calitate de

consilier juridic la Ministerul Justiției a susținut, de asemenea, în instanță,

nelegalitățile comisiei pe parcursul procesului, în cele două grade de

jurisdicție finalizate prin hotărârile judecătorești de mai sus.

P.S., fiind actuala președintă a

comisiei, nu a pus în executare sentința și în fine, Ministerul Justiției, ca

persoană juridică, a fost acționat în justiție, cerându-i-se daune, potrivit

Legii nr. 29/1990.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 472 din 29 aprilie 2002, a

respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtul Ministerul Justiției,

a unit cu fondul, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâta A.M. și pe fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța hotărârea, prima

instanță a reținut că acțiunea întrunește condițiile de admisibilitate,

prevăzute de Legea nr. 29/1990 și de legea specială, respectiv O.U.G. nr.

214/1999.

În ceea ce privește fondul cauzei,

instanța a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 29/1990, privind acordarea daunelor, deoarece, în speță,

hotărârea judecătorească s-a executat prin emiterea deciziei nr. 197 din 22

ianuarie 2002 și nu cuprindea o obligație de a face, pentru neexecutarea căreia

în termen să fie atrasă răspunderea persoanelor culpabile.

Împotriva sentinței au declarat

recurs, în termen legal, reclamantele F.N.a și R.M., reluând susținerile din

acțiune și detaliind amănunțit, considerentele răspunderii civile delictuale a

intimaților-pârâți.

În esență, criticile formulate în

recurs au vizat nelegalitatea sentinței, prin interpretarea eronată a

dispozițiilor din legile speciale incidente speței, față de cele ale Legii

generale nr. 29/1990.

S-a subliniat și că instanța

fondului a reținut eronat faptul că decizia nr. 197 din 22 ianuarie 2002/2000,

a soluționat situația, deoarece a fost emisă de o comisie nouă, cu o altă

componență și nu a anulat potrivit „titlului executoriu”, prima decizie cu nr.

197/2000.

Recursul este nefondat, în sensul

celor ce vor fi expuse în continuare.

Este de principiu că daunele

cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorului, la

îndeplinirea obligației, suma având un caracter provizoriu, instanța fiind

datoare, însă, ca după executarea obligației respective, dat fiind caracterul

incert și nelichid al unei creanțe, având la bază daunele cominatorii

încuviințate, în vederea constrângerii debitorului, să transforme acele daune,

în daune compensatorii, stabilind – după regulile dreptului comun sau ale

legilor speciale - sume care reprezintă prejudiciul efectiv cauzat persoanei

vătămate, prin întârzierea executării.

Potrivit precizărilor făcute

constant în toată economia susținerilor recurentelor-reclamante (acțiune,

precizări, recurs, concluzii scrise etc), obiectul acțiunii îl constituie

obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii, potrivit Legii nr. 29/1990,

care stabilește procesul în sfera contenciosului administrativ și conform

regulilor generale ale art. 998 și 999 C. civ.

Dat fiind cadrul procesual fixat de

reclamante și în considerarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

prima instanță a procedat în mod corect la verificarea incidenței dispozițiilor

art. 16 din Legea contenciosului administrativ, referitoare la daunele

solicitate, ca fiind prevederi speciale, derogatorii de la dispozițiile

generale ale Codului civil.

Într-adevăr, potrivit alin. (1) din articolul

menționat, acordarea daunelor pentru întârziere, este condiționată expres de

obligarea autorității administrative, în urma admiterii acțiunii, „să

înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o

adeverință sau orice alt înscris”.

Or, așa după cum corect a reținut

instanța fondului, sentința civilă nr. 419/2001 a Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ, nu dispune nici o astfel de obligație,

limitându-se să anuleze prima hotărâre a Comisiei, să admită cererea și să

acorde calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Neprevăzându-se nici o obligație în

sarcina pârăților, aceștia nu puteau fi ținuți de vreun termen, pentru a

executa ceva în beneficiul recurentelor-reclamante și evident, nici nu puteau

fi legal obligați la vreo taxă, în temeiul textului invocat.

Mai mult, prin decizia emisă la data

de 22 ianuarie 2002, s-a acordat și pe cale administrativă, calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă, autorului recurentelor.

Nu mai era necesar, contrar

susținerilor recurentelor, să fie menționată în această din urmă decizie,

anularea primei, întrucât această anulare se dispusese irevocabil pe cale

judecătorească.

Trebuie subliniat, cu tot respectul

și compasiunea pentru suferințele autorului recurentelor, în a cărui memorie

acestea acționează, ca și cu înțelegerea pentru efortul pe care

recurentele-reclamante l-au depus în anevoioasele demersuri pentru obținerea

recunoașterii unei meritate calități post mortem, că efectuarea apărărilor în

cadrul primului proces și exercitarea căilor legale de atac, prin semnarea

actelor de procedură și procesuale , precum și susținerea unei anumite poziții

în instanță- nu pot constitui temeiuri de atragere a răspunderii civile

delictuale, neefectuându-se nici un fel de dovadă că exercitarea acestor

drepturi s-ar fi făcut în chip abuziv, potrivit dispozițiilor art. 723 alin.

(2) C. proc. civ..

Prin urmare, neexistând – față de

modul în care a fost precizată acțiunea, temeiuri de fapt sau de drept pentru

obligarea pârâților la acordarea despăgubirilor pentru daune cominatorii sau

compensatorii, în mod corect instanța de fond a respins cererea, pronunțând o

hotărâre temeinică și legală.

În considerarea celor expuse, Curtea

va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantele F.N. și R.M., împotriva sentinței civile nr. 472 din 29 aprilie

2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 martie 2003.