ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 143/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 9 februarie 2000 reclamanta S.C. „E.” S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. “A.” S.A., solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 2.751.462.634 lei contravaloare energie electrică, 786.957.158 lei majorări de întârziere, precum și cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr.192 din 19 aprilie 2001 Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata sumei de 1.710.654.151 lei preț precum și 786.992.016 lei majorări tarif. La pronunțarea soluției date, instanța de fond a reținut temeinicia pretențiilor reclamantei, înlăturând apărările pârâtei cu privire la nedatorarea majorărilor de tarif, motivat de faptul că suma solicitată se referă la facturi achitate cu întârziere anterior procesului, când era în vigoare H.G.

nr.236/1993, iar odată cu abrogarea acesteia, legiuitorul a prevăzut o normă tranzitorie prin care sancțiunea majorărilor de întârziere a fost menținută până la încheierea noilor contracte de furnizare în baza H.G.nr.170/1999. Împotriva acestei sentințe a promovat apel pârâta, criticile făcând referire la faptul că nu s-a observat că nu datorează majorările de tarif în sumă de 786.992.016 lei întrucât nu există bază legală deoarece H.G.nr.236/1993 a fost abrogată în baza H.G. nr.170 din 18 martie 1999. Curtea de Apel Galați prin decizia civilă nr.711 din 30 octombrie 2001 a respins apelul ca nefondat. În motivarea soluției date, instanța de control judiciar a reținut că termeiul legal al majorărilor de întârziere îl reprezintă H.G.

nr.236/1993 care eraîn vigoare la data scadenței facturilor în litigiu, abrogarea fiind ulterioară, iar pe de altă parte, arată că sumele plătite din preț urmează să fie avute în vedere cu ocazia executării, calculul fiind corect stabilit cu ocazia judecării fondului pricinii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. “A.” S.A., criticile vizând aspecte de nelegalitate și netemeinicie, dezvoltarea acestora făcând referire la art.304 pct.9 C. proc. civ. Se susține că nu a existat contract de furnizare energie electrică, iar perioada petnru care s-au calculat penalitățile de întârziere acopereau perioada 4 mai 1998 – 1 noiembrie 1999 , iar H.G. nr.236 era abrogat în martie 1999. Motivarea instanței de apel nu poate fi primită pentru că nu se precizează despre care normă tranzitorie este vorba, aceasgta negăsindu-se în H.G.nr.170/1999.

Prin concluziile scrise, intimata arată că între părți a intervenit convenția nr.10044 din 31 octombrie 2003 completată cu procesul verbal de eșalonare a datoriilor fiind incluse și majorările ce fac obiectul prezentului dosar, fiind anexate aceste înscrisuri. Recursul este nefondat. Din înscrisurile depuse rezultă că pârâta recurentă a recunoscut debitul constând în plata penalităților de întârziere conform H.G.nr.236/1993 , act normativ care stabilea plata de majorări de tarif, penalitate legală, care se datora chiar și în lipsa unui contract de furnizare energie electrică. Deși susține că nu a existat un contract de furnizare, în apărările făcute face forbire de faptul că prin contractul încheiat nu s-a obligat la plata majorărilor de tarif.

Mai mult, deși în motivele de recurs, susține lipsa raporturilor contractuale și în prezent, în conținutul convenției încheiată la data de 31 octombrie 2003, părțile fac referire la existența contractului de furnizare nr.70MK/2000. Este adevărat că prin H.G.nr.170 din 18 iulie 1999 a fost abrogată H.G.nr.236/1993 prin aprobarea Regulamentului pentru furnizarea și utilizarea energiei electrice, făcându-se referire că relațiile contractuale dintre părți se vor stabili prin contracte - cadru care vor fi emise și aprobate de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei înființată prin O.U.G. nr.29/22 octombrie 1998. În exercitarea acestor atribuțiuni A.N.R.D.E. a emis decizia nr.1 din 8 martie 1999 pentru aprobarea contractelor de furnizare a energiei eelctrice care stabilea în art.3 că „până la semnarea noilor contracte, relațiile dintre furnizori și consumatori sunt reglementate prin contractele existente”.

Mai mult, decizia nr.57 din 11 octombrie 1999 a aceleiași Autorități, la art.2(2) stabilea că „contractele de furnizare a energiei electrice încheiate în baza Regulamentului aprobat prin H.G.nr.236/1993 rămân valabile până la semnarea noilor contracte. Față de cele arătate, critica potrivit căreia pentru perioada 4 mai 1998 – 1 noiembrie 1999 nu a existat norme tranzitorie, nu poate fi reținută, justificat instanțele reținând culpa recurentei-pârâte pentru achitarea cu întârziere a energiei electrice furnizată prin aplicarea tarifului majorat, debit recunoscut ulterior, așa cum rezultă din convenția privind reeșalonarea plăților, astfel că în considerarea dispozițiilor art.312 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. “A.” S.A. împotriva deciziei nr.711/A din 30 octombrie 2001 a Curții de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2004.