ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 354 din 26 iunie 2001, a admis acțiunea introdusă de reclamanta SC E. SA, sucursala de distribuție Iași, împotriva pârâtului, Consiliul Local al municipiului Iași, pe care l-a obligat la plata sumei de 131.458.205 lei majorări de întârziere la plată. S-a reținut că, la data de 28 mai 1997, părțile au încheiat contractul nr. 24105397, având ca obiect furnizarea energiei electrice, durata acestuia fiind nedeterminată. Deoarece, pentru energia furnizată, reclamanta a emis facturi care au fost plătite cu întârziere de pârât, s-au solicitat majorări de întârziere, potrivit art. 14 din contract.

Nefăcându-se nici o dovadă în combaterea acțiunii și invocându-se dispozițiilor art. 969 și 970 C. civ., cât și ale art. 14 din contractul părților, a fost admisă acțiunea. Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 264 din 11 iunie 2001, a respins excepția invocată de pârâtul-apelant privind prescripția dreptului la acțiune, cât și apelul declarat de pârât. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că, în cauză, nu operează dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 pentru facturile 199046 din 6 ianuarie 1998 și nr. 19081 din 26 martie 1998, deoarece acestea au fost acceptate de pârât și achitat consumul de energie electrică, dar cu întârziere, astfel că nu se poate invoca prescrierea unor facturi deja achitate și care nu au fost solicitate prin acțiune.

Cum obiectul acțiunii îl constituie majorarea de tarif, care este clauză contractuală distinctă, iar facturile emise sunt de sine stătătoare, s-a considerat că apelanta face o confuzie între majorările de tarif care se includ în producția marfă și reprezentă un supliment de tarif raportat la inflație, asigurând achiziționarea materiei prime pentru producerea energiei electrice, și penalitățile de întârziere, care reprezintă o clauză accesorie. Cum, prin art. 14 din contractul de furnizare a energiei electrice, se prevede calcularea majorărilor de tarif distinct de cea a penalităților, acestea nu se pot urmări decât după achitarea facturilor, deci, dreptul la acțiune nu este prescris. Împotriva acestei ultimei hotărâri a declarat recurs pârâtul, Consiliul Local al municipiului Iași, care, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. 14 din contractul de furnizare a energiei electrice, deoarece acestea se referă la majorări de întârziere pentru neplata facturilor în termen de 5 zile și nu la majorări de tarif, cum greșit s-a reținut de instanța de apel, astfel că dreptul la acțiune este prescris pentru facturile aflate la dosar, iar preavizul la factura nr. 6033923 nu are data emiterii facturii și nici data scadenței. La data de 17 ianuarie 2003, s-a depus de recurent o cerere intitulată „precizări” prin care invocă, ca motiv de casare, și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la considerentele deciziei din apel, dar care menține sentința instanței de fond.

Recursul este nefondat. Cu privire la cererea intitulată „precizări” este de menționat că, față de data comunicării deciziei din apel, 27 iulie 2001, și de dispozițiile art. 301 C. proc. civ., completarea motivelor de casare cu dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este tardivă și nu poate fi luată în discuție. În legătură cu motivul de casare, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat în termen, se constată că nu este incident în cauză, instanța de apel dând o corectă interpretare art. 14 din contractul de furnizare a energiei electrice, cât și dispozițiilor art. 1 și 2 din Decretul nr. 167/1958. Din lectura acțiunii introdusă de reclamantă rezultă, fără nici un dubiu, că suma pretinsă reprezintă majorări pentru neplata în termen a facturilor emise în perioada 1997 - 1998, astfel cum este prevăzut în contractul încheiat de părți.

Analizându-se capitolul din contractul nr. 24105397 din 28 mai 1997, intitulat „Răspunderea contractuală”, la art. 14, s-a menționat expres că, pentru neachitarea facturii în termen de 5 zile lucrătoare de la data înștiințării de plată, se aplică o majorare de tarif de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua a 6-a. Nu mai este nici o îndoială, deci, că recurenta, referindu-se, în recurs, la art. 14 din contract și la majorările de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu ziua a 6-a, se află într-o gravă eroare, fiindcă nu asemenea majorări au constituit obiectul acțiunii, iar, prin admiterea acesteia, instanțele nu au acordat ceea ce se pretinde în recurs. Este adevărat că instanța de fond, în dispozitivul sentinței, atunci când obligă pe pârât la plata sumei pretinse în acțiune, le denumește majorări de întârziere.

Dar, această precizare din sentință nu poate duce concluzia trasă de recurentă în ceea ce privește prescripția și greșeala instanței de apel, deoarece instanța de fond (unde nu s-a invocat excepția prescripției) ca și cea de apel se întemeiază pe dispozițiile art. 14 din contract, unde așa cum s-a arătat, se vorbește de majorare de tarif de 0,2%, dar ca o consecință a plății cu întârziere, începând cu a 6-a zi de la înștiințarea de plată. De aceia, în dispozitivul sentinței, se folosește titulatura de majorări de întârziere, dar nu în sensul de penalități de întârziere, care și ele sunt prevăzute de art. 14, dar distinct de majorările de tarif, și anume, la alin. (V). Că, între ceea ce a reținut instanța de fond și cea de apel, nu este nici o contradicție, rezultă din faptul că suma la care a fost obligat pârâtul reprezintă 0,2% pentru fiecare zi de întârziere și nu 0,15%, cât sunt menționate penalitățile de întârziere.

Așa cum s-a arătat, nefiind invocată prescripția dreptului la acțiune în fața instanței de fond, nu a fost necesară analiza privind natura majorărilor, așa cum s-a procedat în decizia din apel, unde critica de esență, adusă primei instanțe, era încălcarea dispozițiilor art. 1 și 2 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția curge de la data când se naște dreptul la acțiune. În cauza de față, dreptul la acțiune s-a născut la data emiterii facturilor pentru plata majorărilor de tarif, consecință a plății cu întârziere a facturilor de plată a energiei electrice. Întrucât facturile nr. 199046 și nr. 219081 sunt emise la 6 ianuarie 1998 și, respectiv, 26 martie 1998, iar acțiunea introdusă la 18 decembrie 1999, nu operează prescripția prevăzută de art. 4 din Decretul nr. 167/1958.

Afirmațiile din recurs, că în cele două facturi se menționează „majorări de întârziere”, argument în plus pentru recurent, referitor la prescripție, sunt infirmate de copiile facturilor aflate la dosarul de fond, în care se arată clar că sumele reprezintă majorări de tarif și nu cum pretinde recurenta. Aceeași mențiune privind natura majorărilor este și în somația trimisă recurentului. De asemenea, susținerile în legătură cu preavizele trimise recurentei nu au nici o legătură cu prescrierea dreptului la acțiune, din moment ce sumele din facturile privind energia electrică au fost acceptate la plată. Față de cele arătate, decizia instanței de apel este legală și recursul urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta, Consiliul Local al municipiului Iași, împotriva deciziei nr. 264 A din 11 iunie 2001 a Curții de Apel Iași, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2003.