ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 354 din 26

iunie 2001, a admis acțiunea introdusă de reclamanta SC E. SA, sucursala de

distribuție Iași, împotriva pârâtului, Consiliul Local al municipiului Iași, pe

care l-a obligat la plata sumei de 131.458.205 lei majorări de întârziere la

plată.

S-a reținut că, la data de 28 mai 1997, părțile au

încheiat contractul nr. 24105397, având ca obiect furnizarea energiei

electrice, durata acestuia fiind nedeterminată.

Deoarece, pentru energia furnizată, reclamanta a emis

facturi care au fost plătite cu întârziere de pârât, s-au solicitat majorări de

întârziere, potrivit art. 14 din contract.

Nefăcându-se nici o dovadă în combaterea acțiunii și

invocându-se dispozițiilor art. 969 și 970 C. civ., cât și ale art. 14 din

contractul părților, a fost admisă acțiunea.

Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 264 din 11

iunie 2001, a respins excepția invocată de pârâtul-apelant privind prescripția

dreptului la acțiune, cât și apelul declarat de pârât.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că, în

cauză, nu operează dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 pentru

facturile 199046 din 6 ianuarie 1998 și nr. 19081 din 26 martie 1998, deoarece

acestea au fost acceptate de pârât și achitat consumul de energie electrică,

dar cu întârziere, astfel că nu se poate invoca prescrierea unor facturi deja achitate

și care nu au fost solicitate prin acțiune.

Cum obiectul acțiunii îl constituie majorarea de

tarif, care este clauză contractuală distinctă, iar facturile emise sunt de

sine stătătoare, s-a considerat că apelanta face o confuzie între majorările de

tarif care se includ în producția marfă și reprezentă un supliment de tarif

raportat la inflație, asigurând achiziționarea materiei prime pentru producerea

energiei electrice, și penalitățile de întârziere, care reprezintă o clauză

accesorie.

Cum, prin art. 14 din contractul de furnizare a energiei

electrice, se prevede calcularea majorărilor de tarif distinct de cea a

penalităților, acestea nu se pot urmări decât după achitarea facturilor, deci,

dreptul la acțiune nu este prescris.

Împotriva acestei ultimei hotărâri a declarat recurs

pârâtul, Consiliul Local al municipiului Iași, care, invocând motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut, în esență, că au fost

încălcate dispozițiile art. 14 din contractul de furnizare a energiei

electrice, deoarece acestea se referă la majorări de întârziere pentru neplata

facturilor în termen de 5 zile și nu la majorări de tarif, cum greșit s-a

reținut de instanța de apel, astfel că dreptul la acțiune este prescris pentru facturile

aflate la dosar, iar preavizul la factura nr. 6033923 nu are data emiterii

facturii și nici data scadenței.

La data de 17 ianuarie 2003, s-a depus de recurent o

cerere intitulată „precizări” prin care invocă, ca motiv de casare, și

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la considerentele

deciziei din apel, dar care menține sentința instanței de fond.

Recursul este nefondat.

Cu privire la cererea intitulată „precizări” este de

menționat că, față de data comunicării deciziei din apel, 27 iulie 2001, și de

dispozițiile art. 301 C. proc. civ., completarea motivelor de casare cu

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este tardivă și nu poate fi luată în

discuție.

În legătură cu motivul de casare, prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., formulat în termen, se constată că nu este incident în

cauză, instanța de apel dând o corectă interpretare art. 14 din contractul de

furnizare a energiei electrice, cât și dispozițiilor art. 1 și 2 din Decretul nr.

167/1958.

Din lectura acțiunii introdusă de reclamantă rezultă,

fără nici un dubiu, că suma pretinsă reprezintă majorări pentru neplata în

termen a facturilor emise în perioada 1997 - 1998, astfel cum este prevăzut în

contractul încheiat de părți.

Analizându-se capitolul din contractul nr. 24105397

din 28 mai 1997, intitulat „Răspunderea contractuală”, la art. 14, s-a menționat

expres că, pentru neachitarea facturii în termen de 5 zile lucrătoare de la

data înștiințării de plată, se aplică o majorare de tarif de 0,2% pentru

fiecare zi de întârziere, începând cu ziua a 6-a.

Nu mai este nici o îndoială, deci, că recurenta,

referindu-se, în recurs, la art. 14 din contract și la majorările de întârziere

de 0,2% pe zi, începând cu ziua a 6-a, se află într-o gravă eroare, fiindcă nu

asemenea majorări au constituit obiectul acțiunii, iar, prin admiterea acesteia,

instanțele nu au acordat ceea ce se pretinde în recurs.

Este adevărat că instanța de fond, în dispozitivul

sentinței, atunci când obligă pe pârât la plata sumei pretinse în acțiune, le

denumește majorări de întârziere.

Dar, această precizare din sentință nu poate duce

concluzia trasă de recurentă în ceea ce privește prescripția și greșeala

instanței de apel, deoarece instanța de fond (unde nu s-a invocat excepția

prescripției) ca și cea de apel se întemeiază pe dispozițiile art. 14 din

contract, unde așa cum s-a arătat, se vorbește de majorare de tarif de 0,2%,

dar ca o consecință a plății cu întârziere, începând cu a 6-a zi de la

înștiințarea de plată.

De aceia, în dispozitivul sentinței, se folosește

titulatura de majorări de întârziere, dar nu în sensul de penalități de

întârziere, care și ele sunt prevăzute de art. 14, dar distinct de majorările

de tarif, și anume, la alin. (V). Că, între ceea ce a reținut instanța de fond

și cea de apel, nu este nici o contradicție, rezultă din faptul că suma la care

a fost obligat pârâtul reprezintă 0,2% pentru fiecare zi de întârziere și nu

0,15%, cât sunt menționate penalitățile de întârziere.

Așa cum s-a arătat, nefiind invocată prescripția

dreptului la acțiune în fața instanței de fond, nu a fost necesară analiza

privind natura majorărilor, așa cum s-a procedat în decizia din apel, unde

critica de esență, adusă primei instanțe, era încălcarea dispozițiilor art. 1

și 2 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

prescripția curge de la data când se naște dreptul la acțiune. În cauza de față,

dreptul la acțiune s-a născut la data emiterii facturilor pentru plata

majorărilor de tarif, consecință a plății cu întârziere a facturilor de plată a

energiei electrice.

Întrucât facturile nr. 199046 și nr. 219081 sunt

emise la 6 ianuarie 1998 și, respectiv, 26 martie 1998, iar acțiunea introdusă

la 18 decembrie 1999, nu operează prescripția prevăzută de art. 4 din Decretul nr.

167/1958.

Afirmațiile din recurs, că în cele două facturi se

menționează „majorări de întârziere”, argument în plus pentru recurent,

referitor la prescripție, sunt infirmate de copiile facturilor aflate la dosarul

de fond, în care se arată clar că sumele reprezintă majorări de tarif și nu cum

pretinde recurenta.

Aceeași mențiune privind natura majorărilor este și

în somația trimisă recurentului.

De asemenea, susținerile în legătură cu preavizele

trimise recurentei nu au nici o legătură cu prescrierea dreptului la acțiune,

din moment ce sumele din facturile privind energia electrică au fost acceptate

la plată.

Față de cele arătate, decizia instanței de apel este

legală și recursul urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta,

Consiliul Local al municipiului Iași, împotriva deciziei nr. 264 A din 11 iunie

2001 a Curții de Apel Iași, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie

2003.