ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1004/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1004/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
In sedinta publica de la 26 februarie
2003 au avut loc dezbaterile asupra recursului recursul declarat de reclamanta
D.O.impotriva deciziei nr. 50 din 28 mai 2002 a Curtii de Apel
Ploiesti
- Sectia civila.
Pronuntarea asupra recursului a fost amanata la 13
martie 2003, continutul dezbaterilor si amanarea de pronuntare fiind
consemnate in incheierea de la 26 februarie 2003.
Deliberand asupra recursului
CURTEA
retine
urmatoarele
Prin actiunea formulata la 9 noiembrie 2001 si
intitulata “CONTESTATIE” D.O., reprezentata prin mandatarul sau D.I., a
chemat in judecata PRIMARIA MUNICIPIULUI PLOIESTI solicitand anularea
Dispozitiei nr. 2370 emise de parata la 11 octombrie 2001 si prin care a fost
respinsa cererea prin care reclamanta solicitase,in conditiile prevazute de
Legea nr. 10/2001 restituirea imobilului format din constructie si casa de
locuit situat in
Ploiesti
, str. Italiana nr. 2, judetul Prahova.
In motivarea actiunii - intemeiate in drept pe
dispozitiile art. 480 din C.civ.si respectiv ale art. 24 punctul 7 si
urmatoarele din Legea nr. 10/2001 - s-a mentionat ca imobilul a apartinut
numitilor C.I.si C.V.a caror unica mostenitoare legala este reclamanta.
S-a sustinut de asemenea ca refuzul paratei de
restituire a respectivului bun pe considerentul ca acesta ar fi fost preluat
legal de catre stat este nejustificat intrucat hotararea judecatoreasca prin
care s-a incuviintat scoaterea imobilului la licitatie nu a fost pusa in
executare.
Actiunea astfel formulata a fost inregistrata pe rolul
Sectiei civile a Tribunalului Ploiesti cu numarul de dosar 10918/2001.
In ceea ce o priveste parata PRIMARIA MUNICIPIULUI
PLOIESTI a solicitat respingerea actiunii sens in care a formulat si o
intampinare.
Prin sentinta nr.109 pronuntata la 8 martie 2002
instanta astfel sesizata a respins actiunea ca neintemeiata.
Apelul facut ulterior de reclamanta impotriva
acestei sentinte a fost de asemenea respins prin decizia nr. 50/28 mai 2002
pronuntata de Sectia civila a Curtii de Apel
Ploiesti
in dosarul nr. 3470/2002.
Pentru a pronunta acesta decizie instanta de apel a retinut
in esenta ca , in mod incontestabil, imobilul in litigiu a apartinut initial
parintilor reclamantei, C.I.si C.V., mentionandu-se totodata ca ulterior
respectivul bun a trecut in proprietatea statului in urma unei proceduri
judiciare de executare silita efectuate conform Decretului nr. 221/1951..
Intrucat executarea silita a avut ca obiect debite
de natura fiscala inregistate in sarcina lui C.I.instanta de apel a apreciat ca
reclamanta nu este indreptatita sa solicite restituirea imobilului deoarece nu
s-a conformat cerintelor art. 2 alin. 1 litera d. din Legea nr. 10/2001 in
sensul de a face dovada ca neplata impozitelor s-ar fi datorat unor motive
independente de vointa proprietarilor.
La 26 iunie 2002 reclamanta D.O. a declarat recurs
impotriva deciziei astfel pronuntate, cauza fiind apoi inregistrata pe rolul
Sectiei Civile a Curtii Supreme de Justitie cu numarul de dosar 3138 / 2002.
In motivarea recursului intemeiat pe dispozitiile
art. 304 punctele 7, 8, 9 si 10 din C.proc.civ.au fost reiterate sustinerile
recurentei potrivit carora in cazul imobilului ce formeaza obiectul
litigiului procedura prevazuta de Decretul nr. 221 / 1951 nu a fost finalizata
astfel incat nu exista temeiuri pentru a se aprecia ca bunul ar fi fost preluat
de catre stat cu titlu legal.
Aprecierea instantei de apel referitoare la
neindeplinirea de catre reclamanta a cerintelor art. 2 alin. 1 litera d din
Legea nr. 10 / 2002 a fost de asemenea criticata evocandu-se in acest sens
declaratiile notariale aflate in dosarul de fond (filele 48 si 49) si prin care
numitii M.R.si A.N.care atesta ca proprietarul C.I.nu a fost in masura sa
isi indeplineasca obligatiile restante de natura fiscala in principal datorita
bolilor de care suferea.
In ceea ce o priveste intimata - parata PRIMARIA
MUNICIPIULUI
PLOIESTI
a solicitat respingerea recursului.
Recursul este fondat pentru considerentele care se
vor arata in continuare.
In acest sens este de retinut ca prin Decretul
224/1951 s-a instituit o procedura speciala, preponderent administrativa, de
executare silita imobiliara “pentru realizarea creantelor Statului”, art. 1 din
actul normativ mentionat prevazand expres ca aceasta reglementare urma sa se
aplice pentru “urmarirea restantelor si majorarilor din impozite, taxe si alte
venituri bugetare, datorate de populatie”.
Este de asemenea de observat ca prin art. 2, art. 7
si art. 15 din Decretul 224/1951 instantelor de judecata le-au fost
conferite prerogative care vizau in principal verificarea legalitatii formelor
de de urmarire efectuate de organele administrative abilitate sa initieze
aceasta procedura si anume de “organele Ministerului Finantelor”.
Conform acelorasi prerogative instanta putea
pronunta o hotarare de incuviintare a vanzarii imobilului aflat in
proprietatea debitorului.
In raport cu textele de lege amintite Curtea retine
ca hotararea judecatoresca astfel pronuntata nu echivala cu o pierdere a
dreptului de proprietate imobiliara al debitorului ci crea doar premisele
pentru o asemenea expropriere in conditiile continuarii formelor de urmarire
silita.
In acelasi sens sunt de amintit si dispozitiile
16 alin. 1 din Decretul 224/1951 care ii confereau debitorului dreptul de a
“achita suma datorata, majorarile si cheltuielile de judecata” pana cel mai
tarziu in ziua fixata pentru vanzarea la licitatie a imobilului, deci si
ulterior pronuntarii de catre instanta a hotararii mentionate.
Asa fiind pierderea dreptului de proprietate al
debitorului in conditiile Decretului nr. 224/1951 putea interveni numai in
situatiile prevazute de art. 17 si 18 adica fie prin vanzarea efectiva a
imobilului la licitatie, fie - ca varianta subsidiara - prin “predarea”
respectivului bun “fara plata Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare”
locale, in ambele situatii fiind insa obligatorie intocmirea unui
“proces-verbal”.
In speta s-a facut in mod incontestabil dovada ca
impotriva autorului contestatoarei, C.I., a fost inceputa procedura de
executare silita instituita prin Decretul nr. 224/1951 si ca Tribunalul
Popular al Orasului
Ploiesti
a incuviintat vanzarea imobilului
proprietatea acestuia situat in
Ploiesti
,
str. Italiana nr. 2 “pentru lichidarea restantelor in suma totala de 1618,50
lei” , sens in care a fost pronuntata sentinta civila nr. 1384 din 26
septembrie 1953.
Legat de aceasta imprejurare punctul de vedere al
instantelor care s-au pronuntat in cauza de fata - astfel cum apare el
reflectat in considerentele hotararilor date in speta - pare a fi fost in
sensul ca exproprierea imobilului debitorului a operat la data pronuntarii
sentintei de incuviintare a vanzarii silite a respectivului bun.
Asa dupa cum s-a evidentiat deja aceasta
constituie o aplicare gresita a prevederilor Decretului 224 / 1951, ceea ce
atrage in speta incidenta art. 304 punctul 9 din C.proc.civ.
De altfel instanta de apel nici nu a analizat apararile
recurentei-contestatoarei care in mod expres a sustinut ca ulterior
pronuntarii sentintei de scoatere a imobilului la licitatie nu s-au efectuat
celelate acte procedurale pe care le presupunea finalizarea formelor de
executare silita.
Prin urmare in cauza isi gasesc aplicarea si
prevederile art. 304 punctul 10 din C.proc.civ.
In alta ordine de idei Curtea retine ca in fata
primei instante si in apel nu au fost administrate probe care sa permita o
corecta stabilirea a dinamicii raporturilor juridice si a situatiilor de fapt
intervenite ulterior pronuntarii sentintei de incuviintare a scoaterii
imobilului la vanzare.
O asemenea clarificare este insa absolut necesara cu
atat mai mult cu cat in recurs (fila 12 din dosar) contestatoarea a
prezentat ca inscris nou un “proces-verbal” intocmit la 17 martie 1954 si din
care pare a rezulta ca imobilul in litigiu ar fi intrat in “administrarea”
unei intreprinderi de stat (I.L.L”C.”) in temeiul unei “decizii” emise la 29
ianuarie 1954 de catre o autoritate neprecizata.
Asa fiind Curtea urmeaza a face in cauza aplicarea
art. 312 alin. 3 si art. 313 din C.proc.civ.admitand recursul si casand
hotararile pronuntate in speta cu consecinta trimiterii cauzei la aceesi
instanta de fond in vederea rejudecarii.
Cu ocazia rejudecarii instanta de trimitere
urmeaza a pune in vedere intimatei necesitatea administrarii unor probe
suplimentare de natura a clarifica regimul juridic avut de imobil ulterior
pronuntarii sentintei de scoatere a lui la vanzare.
Se va tine seama in acest sens ca
materialul probatoriu deja administrat nu permite instantelor sa stabileasca cu
certitudine daca si in ce conditii imobilul a fost trecut in proprietatea
statului si nici sa determine imprejurarile in care acelasi bun a ajuns
in administrarea “I.L.L. C.”.
In egala masura instanta de trimitere urmeaza a
pune in discutia partilor necesitatea efectuarii unei expertize tehnice
imobiliare, proba care, alaturi de inscrisurile aflate in dosar, ar permite
o corecta identificare a imobilului aflat in litigiu mai cu seama sub
aspectul actualei situatii de fapt a acestuia.
Celelalte aparari invocate de parti
urmeaza a fi de asemenea analizate de catre instanta de trimitere in
conditiile prevazute de art. 315 alin. 3 din C.proc.civ. .
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite
recursul declarat de reclamanta D.O.impotriva deciziei nr. 50 din 28 mai
2002 a Curtii de Apel
Ploiesti
- Sectia civila si in consecinta:
Caseaza decizia recurata precum si sentinta nr. 109 din 8
martie 2002 a Tribunalului Ploiesti - Sectia civila si trimite cauza aceluiasi
tribunal pentru rejudecare.
Irevocabila.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 1
3
martie 2003.