ÎCCJ, decizie (scj.ro #82601)

Hotărâre judecătorească de trecere a unui

imobil în proprietatea statului în baza Decretului nr.224/1951. Nerespectarea dispozițiilor

acestui act normativ. Efecte

Pentru a

se stabili dacă imobilul a trecut cu titlu legal în proprietatea statului,

trebuie verificat dacă  s-au respectat dispozițiile Decretului

nr.224/1951.

Secția civilă,

decizia nr.1004 din 13 martie 2003

Reclamanta D.O. a chemat in judecata Primăria Municipiului Ploiești

solicitand  anularea  Dispozitiei nr. 2370 emise de pârâtă la

11 octombrie 2001 si prin care  a fost respinsă cererea  prin care s-a

solicitat, în conditiile prevazute de Legea nr. 10/2001, restituirea unui

imobil situat in Ploiesti.

In motivarea actiunii - intemeiate in drept pe dispozitiile art. 480 C.civ. si

respectiv ale art. 24 punctul 7 si urmatoarele din Legea nr. 10/2001 -

s-a  mentionat ca imobilul a apartinut  numitilor C.I. și C.V. a

caror unică mostenitoare legala este reclamanta și că refuzul pârâtei de

restituire a respectivului bun, pe considerentul  ca acesta ar fi fost

preluat legal de catre stat în baza Decretului nr.224/1951 este nejustificat,

intrucât hotararea  judecatorească prin care s-a incuviintat scoaterea

imobilului la licitatie nu a fost pusă în executare.

Tribunalul Ploiești, prin sentinta  nr.109  din 8 martie 2002, a

respins actiunea  ca neintemeiată.

Apelul facut de reclamantă a fost de asemenea respins  prin decizia nr. 50

din 28 mai 2002 pronuntată de secția civilă a Curtii de Apel  Ploiesti.

Instanta de apel a retinut,  în esentă, că,  întrucât  executarea

silită a autorului reclamantei a avut ca obiect  debite de natura fiscală,

reclamanta nu este  îndreptațită să solicite restituirea imobilului,

deoarece nu s-a conformat cerintelor art. 2 alin. 1 litera d. din Legea nr.

10/2001, în sensul de a face  dovada că  neplata

impozitelor  s-ar fi datorat unor motive independente de vointa

proprietarilor.

Reclamanta  a declarat  recurs, care este fondat.

Prin Decretul 224/1951 s-a instituit

o procedură specială, preponderent administrativă, de executare silită

imobiliară  “pentru realizarea creanțelor Statului”,  art. 1

din  actul  normativ menționat prevăzând expres că această

reglementare urma sa se aplice pentru “urmărirea restanțelor si

majorărilor  din impozite, taxe si alte venituri bugetare, datorate de

populație”.

Prin  art. 2, art. 7 si  art. 15 din Decretul 224/1951,

instanțelor de judecată  le-au fost conferite  prerogative care

vizau, în principal, verificarea legalității formelor de urmărire

efectuate de organele administrative  abilitate să inițieze această

procedură si anume de “organele Ministerului Finantelor”.

Conform acelorași prerogative, instanța  putea pronunța o hotărâre

de  incuviințare a vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului.

In raport cu textele de lege  amintite, Curtea reține ca hotărârea

judecatorescă astfel pronunțată nu echivala cu o pierdere a dreptului de

proprietate imobiliară al debitorului, ci crea doar  premisele pentru aceasta

în condițiile  continuării și finalizării formelor de urmărire silită.

În același sens  sunt  si dispozițiile  16 alin. 1 din Decretul

224/1951 care îi confereau  debitorului dreptul de a  “achita suma

datorată,  majorările si cheltuielile de judecată” pană cel mai

târziu  în ziua fixată pentru vanzarea la licitatie a imobilului, deci si

ulterior  pronunțării de către instanță a hotărârii menționate.

Așa fiind, pierderea  dreptului de proprietate al  debitorului in

conditiile Decretului  nr. 224/1951 putea interveni  numai in

situatiile prevazute de art. 17 si 18  adica fie  prin vanzarea

efectiva a imobilului la licitatie, fie - ca varianta subsidiara - prin

“predarea”  respectivului bun  “fara plata Comitetelor Executive ale

Sfaturilor Populare”  locale, in ambele situatii fiind insa

obligatorie  intocmirea  unui “proces-verbal”.

In speță,  s-a făcut  dovada  că impotriva lui C.I. autorul

contestatoarei, a fost incepută  procedura de executare silita

instituita prin  Decretul nr. 224/1951, si că Tribunalul Popular al

Orasului Ploiesti a incuviintat vânzarea imobilului “pentru

lichidarea  restantelor în sumă totală de 1618,50 lei” , sens în care a

fost pronunțată sentința civilă nr. 1384 din 26 septembrie 1953.

Punctul de vedere al instantelor pare a fi fost în sensul că preluarea

imobilului  debitorului a  operat la data pronunțării sentinței

de  incuviințare a vânzării silite a respectivului bun.

Aceasta  constituie o interpretare  gresită a prevederilor Decretului

224/1951.

De altfel, instanta de apel nici nu a analizat apărările

recurentei-contestatoare, care, în mod expres, a sustinut că

ulterior  pronunțării sentinței de scoatere a imobilului la licitatie, nu

s-au  efectuat celelate acte procedurale pe care le presupunea finalizarea

formelor de executare silita.

Curtea reține  că  în fața primei instanțe și  in apel nu au

fost  administrate probe care  sa permita  o corecta stabilirea

a dinamicii raporturilor juridice si a situatiilor de fapt  intervenite

ulterior  pronuntarii sentintei de incuviintare a scoaterii imobilului la

vanzare.

O asemenea clarificare este insa absolut necesara cu atat  mai mult cu cat

in recurs contestatoarea  a prezentat ca inscris nou un

“proces-verbal”  intocmit la 17 martie 1954 si din care pare a rezulta ca

imobilul in litigiu ar fi  intrat in “administrarea”  unei

intreprinderi de stat în temeiul unei “decizii” emise la 29 ianuarie 1954

de către o autoritate neprecizată.

Așa fiind,  Curtea  urmeaza să  admită recursul să caseze

hotărârile pronunțate in cauză, cu consecinta trimiterii cauzei la instanța de

fond în vederea  rejudecarii, cu care ocazie urmează a pune in vedere

intimatei  necesitatea  administrarii unor probe suplimentare de

natura a clarifica regimul juridic  avut de imobil ulterior

pronuntarii sentintei  de scoatere  a  lui  la

vanzare.

Se va tine seama, in acest sens  ca

materialul probatoriu deja administrat nu permite instantelor sa stabileasca cu

certitudine  daca si in ce conditii imobilul a  fost trecut  in

proprietatea statului si nici sa  determine imprejurarile în care

același bun    a  ajuns   în administrarea

“I.L.L. Căminul”.

In egală masură,  instanța de trimitere  urmează a pune în discuția

părților necesitatea efectuarii  unei expertize tehnice imobiliare, proba

care, alaturi de inscrisurile  aflate in dosar,  ar permite o

corecta identificare a imobilului  aflat in litigiu mai cu seamă  sub

aspectul actualei situații de fapt a acestuia.

Celelalte aparari  invocate de parți urmează a fi de

asemenea  analizate  de catre instanța de trimitere.