ÎCCJ, Decizia nr. 343/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 198 din 3

martie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpații:

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 109 și art. 13

din același cod.

În baza art. 116 C. pen., a interzis

inculpatului de a se afla pe raza municipiului București 3 ani după executarea

pedepsei, inclusiv.

închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 311 alin.

(2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 109 și art. 13 din

același cod.

închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (2)

lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C. pen. și de

art. 208-209 alin. (1) lit. a), e) și alin. (2) C. pen.

de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211

alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C.

pen. și de art. 208-209 alin. (1) lit. a), e) și alin. (2) lit. c) C. pen.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 330 din 16 iunie 2003, a respins apelurile

declarate de inculpații V.V., Do.D. și A.T.M. împotriva hotărârii primei

instanțe, ca nefondate.

Prin aceeași decizie, instanța de

control judiciar a admis apelul declarat împotriva sentinței de Parchetul de pe

lângă Tribunalul București, a desființat parțial hotărârea atacată, cu privire

la inculpații Do.D. și A.T.M., a descontopit pedepsele rezultante, a majorat

pedepsele aplicate pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și a dispus

executarea pedepsei celei mai grele de câte 6 ani închisoare.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpații A.T.M. și Do.D. au declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a

fixat termen la 4 noiembrie 2003.

La data de 28 iulie 2003 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpaților.

Având în vedere că măsura arestării

preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și

prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de

condamnare la pedeapsa închisorii, că pedepsele au fost majorate în apel și

observând și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art.

160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării

inculpaților este legală și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus

prelungirea acesteia cu încă 30 zile.

La 26 august și 23 septembrie 2003,

secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea

măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate la datele

menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 25

septembrie 2003 și apoi până la 24 octombrie 2003.

Împotriva încheierii din 26 august

2003 inculpații A.T.M. și Do.D. au declarat recurs.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de către

inculpații menționați, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) și (4) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este

inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații A.T.M. și Do.D. împotriva încheierii din 26 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3336/2003, ca

inadmisibile.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie

2003, în ședință publică.