ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1269/2003

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Timișoara a fost învestit, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei civile, ce a format obiectul dosarului nr. 3087 din 2000 al Judecătoriei Timișoara, cu judecarea acțiunii formulată de reclamanta SC L. SRL Timișoara, împotriva pârâtei SC P. SRL Timișoara, prin care reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să-i permită desfășurarea activității în spațiul pe care l-a închiriat de la pârâtă pe perioada 10 iunie 1999 – 1 aprilie 2000. S-a solicitat, de asemenea, ca pârâta să fie obligată să nu mai tulbure reclamantei folosirea acestui spațiu și să fie obligată la plata beneficiului nerealizat și la daune.

Prin sentința nr. 1309/PI din 18 septembrie 2000, Tribunalul Timiș, secția comercială, a respins acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că, deși părțile au încheiat un contract de închiriere, prin care s-a stabilit plata unei chirii de 300 de mărci germane lunar, adevărata lor voință este exprimată printr-o minută anterioară, în care valoarea chiriei este de 65 de mărci germane lunar, obligație pe care reclamanta nu și-a respectat-o. S-a mai reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1084 C. civ., care să justifice admiterea capătului de cerere privind despăgubirile și nici cele prevăzute de art. 969 C. civ., privind răspunderea contractuală. Apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 248/A din 12 martie 2001, reținându-se că instanța de fond a pronunțat o hotărâre corectă.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, întemeiat, în drept, pe prevederile art. 299 – 316 C. proc. civ., solicitând să se rețină cauza spre rejudecare și să se admită acțiunea întrucât: - adevărata voință a părților, cu privire la contravaloarea chiriei ce urma să fie plătită, este de 300 de mărci germane, stabilită contractual, iar nu suma din minuta încheiată la 18 mai 1999, anterioară contractului de închiriere, cum greșit au considerat instanțele anterioare; - pârâta, prin abuz, a sechestrat bunurile reclamantei aflate în magazinul închiriat, aspect de care instanțele anterioare nu au ținut cont. Recursul reclamantei este nefondat. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă faptul că reclamanta a invocat criticile de mai sus și în motivarea apelului său, nemulțumită fiind, la data formulării acestuia, de soluția respingerii acțiunii de către instanța de fond.

Astfel, primul motiv de recurs, acela privind contravaloarea chiriei, a fost analizat și corect instanța de apel a reținut că adevărata voință a părților a fost cea cuprinsă în actul intitulat „minută” din 18 mai 1999. Înscrisul de mai sus se coroborează cu chitanțele de plată a chiriei, acceptate de reclamantă. Cele de mai sus rezultă din dovada de la dosarul nr. 3087 din 2000 al Judecătoriei Timișoara. Așadar, acest motiv de recurs nu este de natură a conduce la modificarea hotărârii recurate. Nici motivul de recurs, potrivit cu care instanțele anterioare nu au ținut seama că, prin abuz, pârâta a sechestrat bunurile reclamantei aflate în magazinul închiriat, nu este fondat. În hotărârea recurată, instanța a analizat acest aspect și a apreciat corect că motivul de apel, referitor la contravaloarea bunurilor rămase la pârâtă, este neîntemeiat, întrucât pârâta nu s-a opus la restituirea acestor bunuri, fiind încheiat un proces-verbal cu ocazia predării lor.

În consecință, criticile din recurs, care au fost invocate de reclamantă, sunt nefondate și recursul urmează a se respinge cu această mențiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta, SC L. SRL Timișoara, împotriva deciziei nr. 248 A din 12 martie 2001 a Curții de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 28 februarie 2003.