ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 334/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 700/PI din 9 aprilie 2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, și în consecință a obligat-o pe pârâta, SC T.B.I. SRL Timișoara, să plătească acesteia suma de 5.330 dolari S.U.A., sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de pretenții, plus 9.343.713 lei cheltuieli de judecată. A respins în rest acțiunea reclamantei, în ceea ce privește instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor proprietatea pârâtei. A respins cererea reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantei. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în temeiul contractului de închiriere nr. 5166/14 noiembrie 1994, completat cu actul adițional din 19 aprilie 1995, reclamanta, SC F.I.

SA Timișoara, a pus la dispoziția pârâtei, SC T.B.I. SRL Timișoara, spre folosință activul situat în Timișoara, pe perioada 17 noiembrie 1994-17 noiembrie 1999. A mai reținut instanța că, față de probele administrate în cauză și evitarea îmbogățirii fără just temei, pârâta datorează reclamantei pentru lipsa de folosință a spațiului în perioada de referință, despăgubiri echivalente cu chiria pe care aceasta ar fi putut s-o încaseze prin închirierea spațiului, în cuantum de 5330 dolari S.U.A.

În ceea ce privește pretențiile pârâtei, formulate prin cererea reconvențională, având ca temei contravaloarea lucrărilor de investiții efectuate de locatară în spațiul închiriat, s-a reținut că acestea au fost soluționate printr-o hotărâre definitivă (pronunțată într-un alt dosar), respectiv decizia nr. 711/2000, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, și ca urmare, față de această situație, cererea reconvențională urmează a fi respinsă ca nefondată. Apelul declarat împotriva susmenționatei sentințe de pârâta, SC T.B.I. SRL Timișoara, a fost admis prin decizia nr. 741/A din 9 iulie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, și ca urmare hotărârea primei instanțe a fost schimbată în tot, în sensul că respinge acțiunea principală formulată și precizată de reclamanta, SC F.I.

SA Timișoara, pentru obligarea pârâtei, SC T.B.I. SRL Timișoara, la plata chiriei restante pe perioada februarie 2000-februarie 2001. Prin aceeași decizie s-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta, SC T.B.I. SRL Timișoara, și pe cale de consecință, reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, a fost obligată să plătească pârâtei echivalentul sumei de 6.663 dolari S.U.A. cu titlu de pretenții, plus cheltuieli de judecată în sumă de 15.402.403 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în opoziție cu prima instanță, în ceea ce privește acțiunea principală, că aceasta nu este întemeiată, în contextul în care reclamanta a actualizat chiria datorată de pârâtă în raport de rata inflației și cursul dolarului pe perioada în litigiu (februarie 2000-februarie 2001), fără a proceda identic și referitor la investițiile efectuate de locatară pentru amenajarea spațiului, care au rămas reactualizate conform expertizei la nivelul prețurilor practicate în noiembrie 1999, ceea ce constituie în fapt o inechitate, chiar dacă o astfel de situație a fost confirmată printr-o decizie pronunțată într-un alt dosar, care deși este definitivă, totuși nu este și irevocabilă, prin care a fost menținută sentința instanței de fond în partea referitoare la admiterea în parte a cererii reconvenționale care a fost formulată și în acel dosar.

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că, chiria calculată și pretinsă de reclamantă de 410 dolari S.U.A./lună, nu se regăsește în nici un act bilateral, și ca atare, că în ceea ce privește pretențiile reclamantei, urmează a fi avute în vedere chiria de 342 dolari S.U.A./lună, care rezultă din prevederile contractului și actului adițional, astfel că aceasta a rămas neschimbată pe toată durata închirierii și se cifrează la suma de 21.109 dolari S.U.A.

Ca urmare și ținând cont de anexa 2 la actul adițional din 19 aprilie 1995, prin care părțile au convenit de comun acord că cheltuielile de reparații interioare și exterioare vor fi deduse din chiria lunară datorată de pârâtă, și cum nivelul acestor cheltuieli s-a cifrat în perioada de referință la suma de 27.772 dolari S.U.A., rezultă că în realitate pârâta nu datorează cu titlu de chirie restantă nici o sumă, ci dimpotrivă, că reclamanta este datoare să o despăgubească pe pârâtă cu diferența de 6.663 dolari S.U.A. (27.772-21.109 dolari S.U.A.), reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiții realizate în plus peste nivelul chiriei datorate în limita căruia s-a apreciat că este admisibilă cererea reconvențională.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare, reclamanta arată că decizia atacată este criticabilă, întrucât chiar în contextul în care pârâta a formulat cerere reconvențională, pretinzând sume derivate din contravaloarea lucrărilor de amenajare și investiții efectuate în imobilul închiriat, totuși instanța de apel nu putea să dispună respingerea acțiunii, întrucât, procedând astfel, a confirmat implicit faptul că în perioada 1 februarie 2000-1 februarie 2001, că pârâta a fost îndreptățită să folosească gratuit spațiul în litigiu, din moment ce contractul de închiriere a expirat la 17 noiembrie 2000. Mai susține reclamanta, că în opinia sa, pentru pronunțarea unei soluții corecte în cauză, instanța de apel era datoare să mențină sentința tribunalului prin care pârâta a fost obligată la plata în echivalent lei a sumei de 5.330 dolari S.U.A.

cu titlu de chirie pentru perioada 1 februarie 2000-1 martie 2001, conform acțiunii precizate și eventual prin admiterea cererii reconvenționale, urmând ca în cadrul executării silite să fie operată compensarea între datoriile reciproce. Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta susține că hotărârea recurată, prin care a fost admis apelul pârâtei și implicit cererea reconvențională, cu consecința obligării sale la plata sumei de 6.663 dolari S.U.A.

reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de pârâtă la imobilul închiriat, este greșită și sub aspectul că instanța de apel a ignorat, la pronunțarea soluției, faptul că pretențiile ce formează obiectul cererii reconvenționale erau, la data pronunțării deciziei soluționate, în cadrul altui dosar (1914/COM/1998), în care s-a pronunțat sentința nr. 422/PI din 15 martie 2000, a Tribunalului Timiș, secția comercială (menținută în partea referitoare la admiterea cererii reconvenționale), prin decizia nr. 711/A din 29 iunie 2000, a Curții de Apel Timișoara (aflată în recurs la data pronunțării deciziei din prezentul dosar).

Ca atare, dacă instanța de apel a considerat că, în cauză, nu există autoritate de lucru judecat reieșită din decizia nr. 711/A din 29 iunie 2000, întrucât decizia prin care au fost soluționate definitiv pretențiile pârâtei din cererea reconvențională nu este și irevocabilă, atunci Curtea de Apel Timișoara trebuia să constate că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 163alin (1) și alin (3), care reglementează litispendența, și drept urmare, să disjungă cererea reconvențională spre a fi judecată de instanța mai mare în grad, respectiv Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, pe rolul căreia se afla spre soluționare recursul declarat de pârâta, SC T.B.I. SRL, împotriva deciziei nr. 711/A din 29 iunie 2000. În nici un caz, față de cele arătate, instanța de apel nu era îndrituită să se pronunțe față de cele învederate, în sensul admiterii cererii reconvenționale, cu consecința obligării recurentei la plata în echivalent lei a sumei de 6.663 dolari S.U.A.

În consecință, reclamanta solicită referitor la acțiunea principală, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea apelului pârâtei, declarat împotriva sentinței instanței de fond, iar în ceea ce privește cererea reconvențională, constatarea existenței litispendenței cu o parte din pretențiile formulate de pârâtă, în cadrul celuilalt litigiu aflat în faza de recurs, și soluționarea acestor pretenții prin conexarea dosarelor în vederea evitării pronunțării unor soluții contradictorii. Recursul reclamantei nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că între reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, și pârâta, SC T.B.I. SRL, s-a încheiat contractul de asociere nr. 5166 din 14 noiembrie 1999, pe o perioadă de 5 ani (17 noiembrie 1994-17 noiembrie 1999), în baza căruia reclamanta a pus la dispoziția pârâtei spre folosință, activul situat în Timișoara, contra unei chirii lunare de 656.000 lei /lună, transformată ulterior în dolari S.U.A.

și , reactualizată periodic, în funcție de rata inflației. Prin anexa 3 la contractul nr. 5166/14 noiembrie 1994, părțile au convenit prelungirea duratei contractului de închiriere până la 17 noiembrie 2000. Printr-o primă acțiune, soluționată prin sentința nr. 422/PI din 15 martie 2000, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială, în dosar nr. 1914/COM/2000, rămasă definitivă prin decizia nr. 711/A din 29 iunie 2000, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, au fost soluționate pretențiile reclamantei privind chiria restantă, datorată de pârâtă pe perioada aprilie 1997-31 ianuarie 2000, precum și cele care au făcut obiectul cererii reconvenționale, pe aceeași perioadă, privind sumele reactualizate datorate de reclamantă, potrivit înțelegerii părților, reprezentând contravaloarea lucrărilor de amenajare a spațiului închiriat, care depășeau nivelul chiriei ce putea fi pretinsă pentru folosința activului închiriat.

Prin acțiunea de față, precizată, reclamanta a pretins obligarea aceleiași pârâte și pentru folosința aceluiași spațiu, la plata chiriei în sumă de 5.530 dolari S.U.A. cu titlu de chirie reactualizată pe perioada februarie 2000-februarie 2001 (13 luni), iar la rândul ei, pârâta a pretins, prin cererea reconvențională, obligarea reclamantei , pe aceeași perioadă, la plata sumei de 6.663 dolari S.U.A. cu titlu de diferență între cheltuielile efectuate pentru amenajarea spațiului și chiria datorată.

Din cele expuse, rezultă că, nu pot fi primite susținerile reclamantei, în sensul că prin soluția atacată s-ar fi legalizat folosința gratuită a spațiului de către pârâtă, după 17 noiembrie 2000, când a expirat contractul de închiriere, deoarece instanța de apel a respins ca nefondată, în baza probelor administrate, pretențiile din acțiunea principală, pe tot intervalul cuprins între februarie 2000-februarie 2001, astfel că nu se poate considera, așa cum pretinde eronat reclamanta, că pe perioada 17 noiembrie 2000-17 februarie 2001, s-ar fi considerat că pârâta era îndreptățită să folosească spațiul, gratuit. Tot din cele expuse, mai rezultă că cele două acțiuni au vizat, în ceea ce privește acțiunea principală, cât și cererea reconvențională, perioade de calcul diferite care nu se suprapun, respectiv aprilie 1997-ianuarie 2000 și februarie 2000-februarie 2001, situație în care nu erau incidente în cauza de față dispozițiile art. 163 alin (1) C. proc.

civ., care reglementează litispendența pentru a deveni aplicabile prevederile alin. (3) din același articol. Așa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, împotriva deciziei nr. 741 din 9 iulie 2001, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2004.