ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 334/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 700/PI din 9 aprilie

2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, și în consecință a obligat-o pe pârâta, SC

T.B.I. SRL Timișoara, să plătească acesteia suma de 5.330 dolari S.U.A., sau

echivalentul în lei la data plății cu titlu de pretenții, plus 9.343.713 lei

cheltuieli de judecată.

A respins în rest acțiunea

reclamantei, în ceea ce privește instituirea unui sechestru asigurător asupra

bunurilor proprietatea pârâtei.

A respins cererea reconvențională

formulată de pârâtă împotriva reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că în temeiul contractului de închiriere nr. 5166/14

noiembrie 1994, completat cu actul adițional din 19 aprilie 1995, reclamanta,

SC F.I. SA Timișoara, a pus la dispoziția pârâtei, SC T.B.I. SRL Timișoara,

spre folosință activul situat în Timișoara, pe perioada 17 noiembrie 1994-17

noiembrie 1999.

A mai reținut instanța că, față de

probele administrate în cauză și evitarea îmbogățirii fără just temei, pârâta

datorează reclamantei pentru lipsa de folosință a spațiului în perioada de

referință, despăgubiri echivalente cu chiria pe care aceasta ar fi putut s-o

încaseze prin închirierea spațiului, în cuantum de 5330 dolari S.U.A.

În ceea ce privește pretențiile

pârâtei, formulate prin cererea reconvențională, având ca temei contravaloarea

lucrărilor de investiții efectuate de locatară în spațiul închiriat, s-a

reținut că acestea au fost soluționate printr-o hotărâre definitivă (pronunțată

într-un alt dosar), respectiv decizia nr. 711/2000, a Curții de Apel Timișoara,

secția comercială și de contencios administrativ, și ca urmare, față de această

situație, cererea reconvențională urmează a fi respinsă ca nefondată.

Apelul declarat împotriva

susmenționatei sentințe de pârâta, SC T.B.I. SRL Timișoara, a fost admis prin

decizia nr. 741/A din 9 iulie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, și ca urmare hotărârea primei

instanțe a fost schimbată în tot, în sensul că respinge acțiunea principală

formulată și precizată de reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, pentru obligarea

pârâtei, SC T.B.I. SRL Timișoara, la plata chiriei restante pe perioada

februarie 2000-februarie 2001.

Prin aceeași decizie s-a admis cererea

reconvențională formulată de pârâta, SC T.B.I. SRL Timișoara, și pe cale de

consecință, reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, a fost obligată să plătească

pârâtei echivalentul sumei de 6.663 dolari S.U.A. cu titlu de pretenții, plus

cheltuieli de judecată în sumă de 15.402.403 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în opoziție cu prima instanță, în ceea ce privește acțiunea

principală, că aceasta nu este întemeiată, în contextul în care reclamanta a

actualizat chiria datorată de pârâtă în raport de rata inflației și cursul

dolarului pe perioada în litigiu (februarie 2000-februarie 2001), fără a

proceda identic și referitor la investițiile efectuate de locatară pentru

amenajarea spațiului, care au rămas reactualizate conform expertizei la nivelul

prețurilor practicate în noiembrie 1999, ceea ce constituie în fapt o

inechitate, chiar dacă o astfel de situație a fost confirmată printr-o decizie

pronunțată într-un alt dosar, care deși este definitivă, totuși nu este și

irevocabilă, prin care a fost menținută sentința instanței de fond în partea

referitoare la admiterea în parte a cererii reconvenționale care a fost

formulată și în acel dosar.

De asemenea, instanța de apel a mai

reținut că, chiria calculată și pretinsă de reclamantă de 410 dolari S.U.A./lună,

nu se regăsește în nici un act bilateral, și ca atare, că în ceea ce privește

pretențiile reclamantei, urmează a fi avute în vedere chiria de 342 dolari

S.U.A./lună, care rezultă din prevederile contractului și actului adițional,

astfel că aceasta a rămas neschimbată pe toată durata închirierii și se

cifrează la suma de 21.109 dolari S.U.A.

Ca urmare și ținând cont de anexa 2

la actul adițional din 19 aprilie 1995, prin care părțile au convenit de comun

acord că cheltuielile de reparații interioare și exterioare vor fi deduse din

chiria lunară datorată de pârâtă, și cum nivelul acestor cheltuieli s-a cifrat

în perioada de referință la suma de 27.772 dolari S.U.A., rezultă că în

realitate pârâta nu datorează cu titlu de chirie restantă nici o sumă, ci

dimpotrivă, că reclamanta este datoare să o despăgubească pe pârâtă cu

diferența de 6.663 dolari S.U.A. (27.772-21.109 dolari S.U.A.), reprezentând

contravaloarea lucrărilor de investiții realizate în plus peste nivelul chiriei

datorate în limita căruia s-a apreciat că este admisibilă cererea

reconvențională.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, invocând ca motive de casare

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare,

reclamanta arată că decizia atacată este criticabilă, întrucât chiar în

contextul în care pârâta a formulat cerere reconvențională, pretinzând sume

derivate din contravaloarea lucrărilor de amenajare și investiții efectuate în

imobilul închiriat, totuși instanța de apel nu putea să dispună respingerea

acțiunii, întrucât, procedând astfel, a confirmat implicit faptul că în

perioada 1 februarie 2000-1 februarie 2001, că pârâta a fost îndreptățită să

folosească gratuit spațiul în litigiu, din moment ce contractul de închiriere a

expirat la 17 noiembrie 2000.

Mai susține reclamanta, că în opinia

sa, pentru pronunțarea unei soluții corecte în cauză, instanța de apel era

datoare să mențină sentința tribunalului prin care pârâta a fost obligată la

plata în echivalent lei a sumei de 5.330 dolari S.U.A. cu titlu de chirie pentru

perioada 1 februarie 2000-1 martie 2001, conform acțiunii precizate și eventual

prin admiterea cererii reconvenționale, urmând ca în cadrul executării silite

să fie operată compensarea între datoriile reciproce.

Printr-un alt motiv de recurs,

reclamanta susține că hotărârea recurată, prin care a fost admis apelul pârâtei

și implicit cererea reconvențională, cu consecința obligării sale la plata

sumei de 6.663 dolari S.U.A. reprezentând contravaloarea investițiilor

efectuate de pârâtă la imobilul închiriat, este greșită și sub aspectul că

instanța de apel a ignorat, la pronunțarea soluției, faptul că pretențiile ce

formează obiectul cererii reconvenționale erau, la data pronunțării deciziei

soluționate, în cadrul altui dosar (1914/COM/1998), în care s-a pronunțat

sentința nr. 422/PI din 15 martie 2000, a Tribunalului Timiș, secția comercială

(menținută în partea referitoare la admiterea cererii reconvenționale), prin

decizia nr. 711/A din 29 iunie 2000, a Curții de Apel Timișoara (aflată în

recurs la data pronunțării deciziei din prezentul dosar).

Ca atare, dacă instanța de apel a

considerat că, în cauză, nu există autoritate de lucru judecat reieșită din

decizia nr. 711/A din 29 iunie 2000, întrucât decizia prin care au fost

soluționate definitiv pretențiile pârâtei din cererea reconvențională nu este

și irevocabilă, atunci Curtea de Apel Timișoara trebuia să constate că, în

cauză, sunt incidente dispozițiile art. 163alin (1) și alin (3), care

reglementează litispendența, și drept urmare, să disjungă cererea

reconvențională spre a fi judecată de instanța mai mare în grad, respectiv Curtea

Supremă de Justiție, secția comercială, pe rolul căreia se afla spre

soluționare recursul declarat de pârâta, SC T.B.I. SRL, împotriva deciziei nr. 711/A

din 29 iunie 2000.

În nici un caz, față de cele

arătate, instanța de apel nu era îndrituită să se pronunțe față de cele învederate,

în sensul admiterii cererii reconvenționale, cu consecința obligării recurentei

la plata în echivalent lei a sumei de 6.663 dolari S.U.A.

În consecință, reclamanta solicită

referitor la acțiunea principală, admiterea recursului, casarea deciziei

atacate și respingerea apelului pârâtei, declarat împotriva sentinței instanței

de fond, iar în ceea ce privește cererea reconvențională, constatarea

existenței litispendenței cu o parte din pretențiile formulate de pârâtă, în

cadrul celuilalt litigiu aflat în faza de recurs, și soluționarea acestor

pretenții prin conexarea dosarelor în vederea evitării pronunțării unor soluții

contradictorii.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar,

rezultă că între reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, și pârâta, SC T.B.I. SRL,

s-a încheiat contractul de asociere nr. 5166 din 14 noiembrie 1999, pe o

perioadă de 5 ani (17 noiembrie 1994-17 noiembrie 1999), în baza căruia

reclamanta a pus la dispoziția pârâtei spre folosință, activul situat în

Timișoara, contra unei chirii lunare de 656.000 lei /lună, transformată

ulterior în dolari S.U.A. și , reactualizată periodic, în funcție de rata

inflației.

Prin anexa 3 la contractul nr. 5166/14

noiembrie 1994, părțile au convenit prelungirea duratei contractului de

închiriere până la 17 noiembrie 2000.

Printr-o primă acțiune, soluționată

prin sentința nr. 422/PI din 15 martie 2000, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția

comercială, în dosar nr. 1914/COM/2000, rămasă definitivă prin decizia nr. 711/A

din 29 iunie 2000, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, au fost soluționate pretențiile reclamantei privind chiria restantă,

datorată de pârâtă pe perioada aprilie 1997-31 ianuarie 2000, precum și cele

care au făcut obiectul cererii reconvenționale, pe aceeași perioadă, privind

sumele reactualizate datorate de reclamantă, potrivit înțelegerii părților,

reprezentând contravaloarea lucrărilor de amenajare a spațiului închiriat, care

depășeau nivelul chiriei ce putea fi pretinsă pentru folosința activului

închiriat.

Prin acțiunea de față, precizată,

reclamanta a pretins obligarea aceleiași pârâte și pentru folosința aceluiași

spațiu, la plata chiriei în sumă de 5.530 dolari S.U.A. cu titlu de chirie

reactualizată pe perioada februarie 2000-februarie 2001 (13 luni), iar la

rândul ei, pârâta a pretins, prin cererea reconvențională, obligarea

reclamantei , pe aceeași perioadă, la plata sumei de 6.663 dolari S.U.A. cu

titlu de diferență între cheltuielile efectuate pentru amenajarea spațiului și

chiria datorată.

Din cele expuse, rezultă că, nu pot

fi primite susținerile reclamantei, în sensul că prin soluția atacată s-ar fi

legalizat folosința gratuită a spațiului de către pârâtă, după 17 noiembrie

2000, când a expirat contractul de închiriere, deoarece instanța de apel a

respins ca nefondată, în baza probelor administrate, pretențiile din acțiunea

principală, pe tot intervalul cuprins între februarie 2000-februarie 2001,

astfel că nu se poate considera, așa cum pretinde eronat reclamanta, că pe

perioada 17 noiembrie 2000-17 februarie 2001, s-ar fi considerat că pârâta era

îndreptățită să folosească spațiul, gratuit.

Tot din cele expuse, mai rezultă că

cele două acțiuni au vizat, în ceea ce privește acțiunea principală, cât și

cererea reconvențională, perioade de calcul diferite care nu se suprapun, respectiv

aprilie 1997-ianuarie 2000 și februarie 2000-februarie 2001, situație în care

nu erau incidente în cauza de față dispozițiile art. 163 alin (1) C. proc. civ.,

care reglementează litispendența pentru a deveni aplicabile prevederile alin. (3)

din același articol.

Așa fiind, recursul reclamantei

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta, SC F.I. SA Timișoara, împotriva deciziei nr. 741 din 9 iulie 2001,

a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 29 ianuarie 2004.