ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1641/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1641/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 6
martie 2000, reclamantul, F.M., a chemat în judecată pe pârâta, SC F.I. SRL
București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să
dispună obligarea pârâtei să respecte prevederile stipulate în contractul de
închiriere nr. 682 din 23 septembrie 1998, și actul adițional nr. 2, acte
înregistrate la Administrația Financiară a municipiului Slatina, precum și
obligarea aceleiași pârâte la plata despăgubirilor rezultate din neexecutarea
contractului menționat.
În motivarea acțiunii, reclamantul a
arătat, în esență, că deși a încheiat cu pârâta contractul de închiriere nr. 682
din 23 septembrie 1998, prin care aceasta s-a obligat să-i achite cu titlu de
chirie în fiecare lună suma de 2.000 dolari SUA, pentru spațiul comercial pe care
i l-a pus la dispoziție pe o perioadă de 3 ani, totuși pârâta, contrar
dispozițiilor art. 9.3 din contract, prin adresa nr. 158 din 12 martie 1999,
i-a comunicat rezilierea unilaterală a contractului, cu toate că, în speță, nu
era îndeplinită niciuna dintre condițiile care justificau o asemenea măsură în
limita termenului de 3 ani, pentru care a fost încheiat contractul.
Prin sentința nr. 185 din 27 martie
2000, Tribunalul Olt, secția civilă, a admis acțiunea introdusă de reclamantul,
F.M., împotriva pârâtei, SC F.I. SRL București, pe care a obligat-o să respecte
prevederile contractului de închiriere nr. 682 din 23 septembrie 1998.
Prin aceeași sentință, pârâta a fost
obligată la despăgubiri civile, reprezentând chirie datorată în baza acestui
contract, respectiv 2.000 dolari SUA lunar la cursul B.N.R., începând cu 15
martie 1999 și până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Totodată, pârâta a mai fost obligată
și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 330.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță
a reținut că spațiul comercial a fost predat societății pârâte cu procesul
verbal din 6 octombrie 1998, și că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile
prevăzute la art. 2 pct. 2.3 din contract, și, cu toate acestea, pârâta a
comunicat reclamantei, cu adresa nr. 158 din 12 martie 1999, că reziliază
contractul începând cu 15 martie 1999, încălcând astfel clauza din actul
adițional nr. 2 înscrisă la art. 2.1, potrivit căreia contractul nu poate fi
reziliat pe durata acestuia, respectiv în limita termenului de 3 ani pentru
care a fost încheiat.
Apelul declarat împotriva
susmenționatei sentințe de pârâta, SC F.I. SRL București, a fost admis prin
decizia nr. 1674 din 8 decembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Craiova,
secția comercială, și, ca urmare, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în
parte, în sensul că admite în parte acțiunea și obligă pârâta la plata sumei de
1.700 dolari SUA la cursul B.N.R.
Totodată, prin aceeași decizie, a
fost respins capătul de cerere privind respectarea obligației de locațiune, cu
obligarea pârâtei la plata sumei de 970.400 lei cheltuieli de judecată.
De asemenea, intimata pârâtă a mai
fost obligată la plata sumei de 14.039.889 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată către apelantă (în apel).
Pentru a hotărî astfel, instanța de
apel a reținut, în esență, că, din moment ce pârâta a considerat că nu mai
poate suporta cheltuielile pentru spațiul închiriat, desființând magazinul,
aceasta era în drept, în temeiul art. 9 din contract, să ceară rezilierea
contractului.
A mai reținut instanța de apel că,
de altfel, inserarea în actul adițional nr. 2 a unei clauze, potrivit căreia
chiriașul nu poate renunța la spațiu pe durata contractului, în speță de 3 ani,
indiferent dacă acesta îi mai este sau nu necesar, este imorală, însă, cum
notificarea rezilierii contractului a fost comunicată cu depășirea cu 3 zile a
termenului de preaviz de 60 zile, aceasta datorează chiria pentru o lună,
respectiv 1.700 dolari SUA, astfel cum aceasta a fost modificată prin actul
adițional amintit.
Împotriva acestei ultime hotărâri au
declarat recurs, atât reclamantul, F.M. (invocând ca motive de casare
dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.), cât și pârâta, SC F.I. SRL.
În dezvoltarea motivelor de recurs,
reclamantul susține, în esență, că prin actul adițional nr. 2 din 15 februarie
1999, părțile au modificat, prin liberul lor acord de voință, contractul de
închiriere, în sensul reducerii chiriei lunare de la 2.000 dolari SUA la 1.700
dolari SUA, precum și clauzele privind condițiile în care putea fi reziliat
contractul pe timpul duratei convenite de părți.
Astfel că, în mod nejustificat,
instanța de apel a schimbat înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al acestui
act adițional, considerând fără nici un temei că, de fapt, părțile, prin
încheierea actului adițional, nu ar fi modificat nici una dintre clauzele
privitoare la rezilierea contractului care au rămas cele inserate la art. 9 pct.
1-3 din contract, și, ca urmare, a concluzionat că de fapt modificarea privește
numai nivelul chiriei (art. 2.1 din contract) care a fost redusă de la 2.000
dolari SUA la 1.700 dolari SUA, întrucât, în realitate, odată cu reducerea
chiriei s-a convenit și asupra faptului că rezilierea contractului pe durata
executării sale (stabilită la 3 ani) nu poate opera nici la inițiativa
chiriașului și nici a proprietarului și, ca atare, denunțarea unilaterală a
contractului înainte de expirarea termenului de către pârâtă s-a făcut cu
încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., situație în care aceasta îi
datorează cu titlu de daune chiria aferentă în cuantumul precizat prin acțiune.
Mai susține reclamantul că, în
realitate, a fost de acord cu reducerea chiriei de la 2.000 dolari SUA la 1.700
dolari SUA, tocmai în ideea ca pârâta să se oblige în contrapartidă să nu
rezilieze contractul în limita termenului de 3 ani, care reprezenta durata de
valabilitate a acestuia.
În subsidiar, reclamantul susține că
hotărârea atacată este lipsită de temei legal, deoarece instanța de apel a
invocat din oficiu la soluționarea pricinii un motiv de nulitate absolută a
clauzei prin care pârâta a renunțat la dreptul de reziliere a contractului pe
durata acestuia, în sensul că aceasta ar fi fost invocată fără ca, în prealabil,
să pună în discuția părților această excepție, care oricum nu putea fi reținută,
întrucât „imoralitatea” în sensul legii nu poate privi niciodată renunțarea
uneia dintre părți la dreptul de reziliere a unui contract pe durata executării
acestuia, în condițiile în care, anterior, aceeași parte se obligase să renunțe
în schimbul reducerii chiriei la o eventuală reziliere a contractului pe toată
durata de executare a acestuia (3 ani), astfel că instanța de apel, hotărând
astfel, a pronunțat o soluție cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ.,
care consacră putere de lege convențiilor legal făcute de părțile contractante.
În consecință, în principal,
reclamantul solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și
menținerea sentinței, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei
recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Recursul reclamantului este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar
rezultă, în esență, că părțile în litigiu au încheiat contractul de închiriere nr.
682 din 23 septembrie 1998, în temeiul căruia reclamantul, F.M., a pus la
dispoziția pârâtei, SC F.I. SRL, spre folosință, un spațiu comercial pe o
perioadă de 3 ani, contra unei chirii în sumă de 2.000 dolari SUA, care la art.
9 stabilea condițiile și termenul în care se poate solicita de către una din
părți rezilierea contractului.
Ulterior, la 15 februarie 1999,
aceleași părți, și cu privire la același spațiu, au încheiat actul adițional nr.
2 la contractul menționat, stabilind conform art. 2.1 din actul adițional că
prețul chiriei este de 1.700 dolari SUA (în loc de 2.000 dolari SUA, așa cum
s-a convenit prin contractul inițial), pe toată durata până la expirarea
contractului.
Tot la acest articol, părțile au mai
convenit expres că „pe durata executării contractului, începând cu data
semnării actului adițional, 15 februarie 1999, părțile nu pot proceda la
rezilierea acestuia (sau în terminologia actului „fără drept de reziliere a
contractului”), menționându-se totodată că restul clauzelor rămân nemodificate.
În acest context, greșit instanța de
apel a considerat că părțile nu ar fi schimbat nici o prevedere de la capitolul
9 (rezilierea contractului) ci, cel mult, s-a convenit să nu se rezilieze
contractul cu privire la chirie, deoarece, în realitate, din actele dosarului
rezultă tocmai contrariul, și anume că, în schimbul reducerii chiriei de la
2.000 dolari SUA la 1.700 dolari SUA lunar, pârâta a acceptat și a semnat actul
adițional care conținea clauza inserată la art. 2.1 cu următorul conținut:
„fără drept de reziliere a contractului pe durata acestuia”, pentru ca, mai
apoi, prin adresa nr. 158 din 12 martie 1999, deci după un interval de
aproximativ o lună de la semnarea actului adițional (15 februarie 1999), să
denunțe unilateral contractul, susținând că datorită încasărilor scăzute nu mai
este în măsură să suporte cheltuielile și, ca atare, va proceda la închiderea
magazinului, invitând pe reclamant să preia spațiul.
Or, în aceste condiții, în mod
discutabil, instanța de apel a reținut că părțile nu au modificat clauzele de
la art. 9 din contract, referitoare la condițiile de reziliere a contractului,
deoarece prin încheierea actului adițional au urmărit de fapt tocmai schimbarea
clauzelor amintite, cu consecința reducerii chiriei, și, ca urmare, au inserat
clauza „fără drept de reziliere a contractului pe durata acestuia”.
Pe cale de consecință, pârâta,
procedând la rezilierea unilaterală a contractului, a încălcat grav
dispozițiile art. 969 C. civ., motiv pentru care bine instanța fondului s-a
pronunțat în sensul dispozitivului sentinței.
Faptul că în actul adițional s-a
inserat o clauză, potrivit căreia chiriașul nu poate renunța la spațiu (rezilia
contractul) indiferent dacă acesta îi mai este necesar sau nu, nu poate
constitui o clauză imorală, cu consecința sancționării acesteia potrivit art. 5
sau 968 din C. civ., din moment ce aceasta nu contravine nici unei norme cu
caracter moral și, în plus, a fost acceptată de pârâtă în schimbul unei
contraprestații, și anume reducerea chiriei.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza
în care clauza, privind renunțarea de către pârâtă la rezilierea contractului,
ar putea fi considerată ca imorală, și deci constituind un motiv de nulitate
absolută a hotărârii, se constată că această situație a fost invocată din
oficiu de instanță, fără a fi pusă în discuția părților, ceea ce atrage
nulitatea deciziei pronunțată în aceste condiții.
În concluzie, față de cele arătate,
se constată că pârâta nu mai putea, odată ce a semnat actul adițional nr. 2 din
15 februarie 1999, să procedeze la rezilierea contractului pe toată durata până
la expirarea acestuia, iar dacă a procedat altfel, prin încălcarea
dispozițiilor art. 969 din C. civ., aceasta urmează a suporta consecințele
prevăzute de lege, astfel cum acestea au fost concretizate în sentința pronunțată
de instanța de fond.
Așa fiind, urmează a se admite
recursul reclamantului, a se modifica decizia atacată, în sensul că respinge
apelul declarat de pârâta, SC F.I. SRL, împotriva sentinței nr. 185 din 27
martie 2000, a Tribunalului Olt, secția civilă.
Cu privire la recursul declarat de
pârâta, SC F.I. SRL, se constată că aceasta a fost citată inclusiv prin afișare
la ușa instanței, cu mențiunea de a timbra recursul cu 2.006.367 lei taxă
judiciară de timbru și 30.000 lei timbru judiciar, obligație neîndeplinită.
În acest context, se reține că, în
cauză, au devenit incidente dispozițiile coroborate ale art. 20 alin. (3) din
Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, și art. 9 din O.G. nr. 32/1995,
privind timbrul judiciar, care prevăd că nedepunerea taxei judiciare de timbru
sau a timbrului judiciar, până la termenul stabilit de instanță, se
sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Așa fiind, recursul pârâtei urmează
a fi anulat, ca netimbrat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta
urmează a fi obligată să plătească reclamantului suma de 15.000.000 lei, cu
titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamantul, F.M., împotriva deciziei nr. 1674 din 8 decembrie 2000, pronunțată
de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.
Modifică decizia atacată, în sensul
că respinge apelul declarat de pârâtul, SC F.I., împotriva sentinței nr. 185/2000,
a Tribunalului Olt.
Anulează recursul declarat de pârâta,
SC F.I. SRL București, împotriva aceleiași decizii, ca netimbrat.
Obligă pârâta să plătească
recurentei reclamante 15.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi, 6 mai 2004.