ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1641/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6

martie 2000, reclamantul, F.M., a chemat în judecată pe pârâta, SC F.I. SRL

București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtei să respecte prevederile stipulate în contractul de

închiriere nr. 682 din 23 septembrie 1998, și actul adițional nr. 2, acte

înregistrate la Administrația Financiară a municipiului Slatina, precum și

obligarea aceleiași pârâte la plata despăgubirilor rezultate din neexecutarea

contractului menționat.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat, în esență, că deși a încheiat cu pârâta contractul de închiriere nr. 682

din 23 septembrie 1998, prin care aceasta s-a obligat să-i achite cu titlu de

chirie în fiecare lună suma de 2.000 dolari SUA, pentru spațiul comercial pe care

i l-a pus la dispoziție pe o perioadă de 3 ani, totuși pârâta, contrar

dispozițiilor art. 9.3 din contract, prin adresa nr. 158 din 12 martie 1999,

i-a comunicat rezilierea unilaterală a contractului, cu toate că, în speță, nu

era îndeplinită niciuna dintre condițiile care justificau o asemenea măsură în

limita termenului de 3 ani, pentru care a fost încheiat contractul.

Prin sentința nr. 185 din 27 martie

2000, Tribunalul Olt, secția civilă, a admis acțiunea introdusă de reclamantul,

F.M., împotriva pârâtei, SC F.I. SRL București, pe care a obligat-o să respecte

prevederile contractului de închiriere nr. 682 din 23 septembrie 1998.

Prin aceeași sentință, pârâta a fost

obligată la despăgubiri civile, reprezentând chirie datorată în baza acestui

contract, respectiv 2.000 dolari SUA lunar la cursul B.N.R., începând cu 15

martie 1999 și până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Totodată, pârâta a mai fost obligată

și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 330.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că spațiul comercial a fost predat societății pârâte cu procesul

verbal din 6 octombrie 1998, și că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile

prevăzute la art. 2 pct. 2.3 din contract, și, cu toate acestea, pârâta a

comunicat reclamantei, cu adresa nr. 158 din 12 martie 1999, că reziliază

contractul începând cu 15 martie 1999, încălcând astfel clauza din actul

adițional nr. 2 înscrisă la art. 2.1, potrivit căreia contractul nu poate fi

reziliat pe durata acestuia, respectiv în limita termenului de 3 ani pentru

care a fost încheiat.

Apelul declarat împotriva

susmenționatei sentințe de pârâta, SC F.I. SRL București, a fost admis prin

decizia nr. 1674 din 8 decembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Craiova,

secția comercială, și, ca urmare, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în

parte, în sensul că admite în parte acțiunea și obligă pârâta la plata sumei de

1.700 dolari SUA la cursul B.N.R.

Totodată, prin aceeași decizie, a

fost respins capătul de cerere privind respectarea obligației de locațiune, cu

obligarea pârâtei la plata sumei de 970.400 lei cheltuieli de judecată.

De asemenea, intimata pârâtă a mai

fost obligată la plata sumei de 14.039.889 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată către apelantă (în apel).

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că, din moment ce pârâta a considerat că nu mai

poate suporta cheltuielile pentru spațiul închiriat, desființând magazinul,

aceasta era în drept, în temeiul art. 9 din contract, să ceară rezilierea

contractului.

A mai reținut instanța de apel că,

de altfel, inserarea în actul adițional nr. 2 a unei clauze, potrivit căreia

chiriașul nu poate renunța la spațiu pe durata contractului, în speță de 3 ani,

indiferent dacă acesta îi mai este sau nu necesar, este imorală, însă, cum

notificarea rezilierii contractului a fost comunicată cu depășirea cu 3 zile a

termenului de preaviz de 60 zile, aceasta datorează chiria pentru o lună,

respectiv 1.700 dolari SUA, astfel cum aceasta a fost modificată prin actul

adițional amintit.

Împotriva acestei ultime hotărâri au

declarat recurs, atât reclamantul, F.M. (invocând ca motive de casare

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.), cât și pârâta, SC F.I. SRL.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamantul susține, în esență, că prin actul adițional nr. 2 din 15 februarie

1999, părțile au modificat, prin liberul lor acord de voință, contractul de

închiriere, în sensul reducerii chiriei lunare de la 2.000 dolari SUA la 1.700

dolari SUA, precum și clauzele privind condițiile în care putea fi reziliat

contractul pe timpul duratei convenite de părți.

Astfel că, în mod nejustificat,

instanța de apel a schimbat înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al acestui

act adițional, considerând fără nici un temei că, de fapt, părțile, prin

încheierea actului adițional, nu ar fi modificat nici una dintre clauzele

privitoare la rezilierea contractului care au rămas cele inserate la art. 9 pct.

1-3 din contract, și, ca urmare, a concluzionat că de fapt modificarea privește

numai nivelul chiriei (art. 2.1 din contract) care a fost redusă de la 2.000

dolari SUA la 1.700 dolari SUA, întrucât, în realitate, odată cu reducerea

chiriei s-a convenit și asupra faptului că rezilierea contractului pe durata

executării sale (stabilită la 3 ani) nu poate opera nici la inițiativa

chiriașului și nici a proprietarului și, ca atare, denunțarea unilaterală a

contractului înainte de expirarea termenului de către pârâtă s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., situație în care aceasta îi

datorează cu titlu de daune chiria aferentă în cuantumul precizat prin acțiune.

Mai susține reclamantul că, în

realitate, a fost de acord cu reducerea chiriei de la 2.000 dolari SUA la 1.700

dolari SUA, tocmai în ideea ca pârâta să se oblige în contrapartidă să nu

rezilieze contractul în limita termenului de 3 ani, care reprezenta durata de

valabilitate a acestuia.

În subsidiar, reclamantul susține că

hotărârea atacată este lipsită de temei legal, deoarece instanța de apel a

invocat din oficiu la soluționarea pricinii un motiv de nulitate absolută a

clauzei prin care pârâta a renunțat la dreptul de reziliere a contractului pe

durata acestuia, în sensul că aceasta ar fi fost invocată fără ca, în prealabil,

să pună în discuția părților această excepție, care oricum nu putea fi reținută,

întrucât „imoralitatea” în sensul legii nu poate privi niciodată renunțarea

uneia dintre părți la dreptul de reziliere a unui contract pe durata executării

acestuia, în condițiile în care, anterior, aceeași parte se obligase să renunțe

în schimbul reducerii chiriei la o eventuală reziliere a contractului pe toată

durata de executare a acestuia (3 ani), astfel că instanța de apel, hotărând

astfel, a pronunțat o soluție cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ.,

care consacră putere de lege convențiilor legal făcute de părțile contractante.

În consecință, în principal,

reclamantul solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

menținerea sentinței, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Recursul reclamantului este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar

rezultă, în esență, că părțile în litigiu au încheiat contractul de închiriere nr.

682 din 23 septembrie 1998, în temeiul căruia reclamantul, F.M., a pus la

dispoziția pârâtei, SC F.I. SRL, spre folosință, un spațiu comercial pe o

perioadă de 3 ani, contra unei chirii în sumă de 2.000 dolari SUA, care la art.

9 stabilea condițiile și termenul în care se poate solicita de către una din

părți rezilierea contractului.

Ulterior, la 15 februarie 1999,

aceleași părți, și cu privire la același spațiu, au încheiat actul adițional nr.

2 la contractul menționat, stabilind conform art. 2.1 din actul adițional că

prețul chiriei este de 1.700 dolari SUA (în loc de 2.000 dolari SUA, așa cum

s-a convenit prin contractul inițial), pe toată durata până la expirarea

contractului.

Tot la acest articol, părțile au mai

convenit expres că „pe durata executării contractului, începând cu data

semnării actului adițional, 15 februarie 1999, părțile nu pot proceda la

rezilierea acestuia (sau în terminologia actului „fără drept de reziliere a

contractului”), menționându-se totodată că restul clauzelor rămân nemodificate.

În acest context, greșit instanța de

apel a considerat că părțile nu ar fi schimbat nici o prevedere de la capitolul

9 (rezilierea contractului) ci, cel mult, s-a convenit să nu se rezilieze

contractul cu privire la chirie, deoarece, în realitate, din actele dosarului

rezultă tocmai contrariul, și anume că, în schimbul reducerii chiriei de la

2.000 dolari SUA la 1.700 dolari SUA lunar, pârâta a acceptat și a semnat actul

adițional care conținea clauza inserată la art. 2.1 cu următorul conținut:

„fără drept de reziliere a contractului pe durata acestuia”, pentru ca, mai

apoi, prin adresa nr. 158 din 12 martie 1999, deci după un interval de

aproximativ o lună de la semnarea actului adițional (15 februarie 1999), să

denunțe unilateral contractul, susținând că datorită încasărilor scăzute nu mai

este în măsură să suporte cheltuielile și, ca atare, va proceda la închiderea

magazinului, invitând pe reclamant să preia spațiul.

Or, în aceste condiții, în mod

discutabil, instanța de apel a reținut că părțile nu au modificat clauzele de

la art. 9 din contract, referitoare la condițiile de reziliere a contractului,

deoarece prin încheierea actului adițional au urmărit de fapt tocmai schimbarea

clauzelor amintite, cu consecința reducerii chiriei, și, ca urmare, au inserat

clauza „fără drept de reziliere a contractului pe durata acestuia”.

Pe cale de consecință, pârâta,

procedând la rezilierea unilaterală a contractului, a încălcat grav

dispozițiile art. 969 C. civ., motiv pentru care bine instanța fondului s-a

pronunțat în sensul dispozitivului sentinței.

Faptul că în actul adițional s-a

inserat o clauză, potrivit căreia chiriașul nu poate renunța la spațiu (rezilia

contractul) indiferent dacă acesta îi mai este necesar sau nu, nu poate

constitui o clauză imorală, cu consecința sancționării acesteia potrivit art. 5

sau 968 din C. civ., din moment ce aceasta nu contravine nici unei norme cu

caracter moral și, în plus, a fost acceptată de pârâtă în schimbul unei

contraprestații, și anume reducerea chiriei.

Pe de altă parte, chiar în ipoteza

în care clauza, privind renunțarea de către pârâtă la rezilierea contractului,

ar putea fi considerată ca imorală, și deci constituind un motiv de nulitate

absolută a hotărârii, se constată că această situație a fost invocată din

oficiu de instanță, fără a fi pusă în discuția părților, ceea ce atrage

nulitatea deciziei pronunțată în aceste condiții.

În concluzie, față de cele arătate,

se constată că pârâta nu mai putea, odată ce a semnat actul adițional nr. 2 din

15 februarie 1999, să procedeze la rezilierea contractului pe toată durata până

la expirarea acestuia, iar dacă a procedat altfel, prin încălcarea

dispozițiilor art. 969 din C. civ., aceasta urmează a suporta consecințele

prevăzute de lege, astfel cum acestea au fost concretizate în sentința pronunțată

de instanța de fond.

Așa fiind, urmează a se admite

recursul reclamantului, a se modifica decizia atacată, în sensul că respinge

apelul declarat de pârâta, SC F.I. SRL, împotriva sentinței nr. 185 din 27

martie 2000, a Tribunalului Olt, secția civilă.

Cu privire la recursul declarat de

pârâta, SC F.I. SRL, se constată că aceasta a fost citată inclusiv prin afișare

la ușa instanței, cu mențiunea de a timbra recursul cu 2.006.367 lei taxă

judiciară de timbru și 30.000 lei timbru judiciar, obligație neîndeplinită.

În acest context, se reține că, în

cauză, au devenit incidente dispozițiile coroborate ale art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, și art. 9 din O.G. nr. 32/1995,

privind timbrul judiciar, care prevăd că nedepunerea taxei judiciare de timbru

sau a timbrului judiciar, până la termenul stabilit de instanță, se

sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

Așa fiind, recursul pârâtei urmează

a fi anulat, ca netimbrat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta

urmează a fi obligată să plătească reclamantului suma de 15.000.000 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul, F.M., împotriva deciziei nr. 1674 din 8 decembrie 2000, pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

Modifică decizia atacată, în sensul

că respinge apelul declarat de pârâtul, SC F.I., împotriva sentinței nr. 185/2000,

a Tribunalului Olt.

Anulează recursul declarat de pârâta,

SC F.I. SRL București, împotriva aceleiași decizii, ca netimbrat.

Obligă pârâta să plătească

recurentei reclamante 15.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 6 mai 2004.