Guimaraes Vences împotriva Portugaliei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA Cerere n 1606/03 prezentată de João Manuel GUIMARÃES VENES împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 februarie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Butkevych mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 14 mai 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, dl João Manuel Guimarães Vences, este un resortisant portughez, născut în 1951 și rezident în Cascais (Portugalia).

Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul P. Silva Lopes, avocat în Cascais. Guvernul portughez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este unul dintre moștenitorii domnului Fausto Louro Fernandes Vendes, care a fost în 1975 proprietarul a două terenuri agricole, numite Herdade do Pato Herdade do Pinheiro sau Picote, cu o suprafață totală de peste 1000 ha.

În cadrul politicii privind reforma agrară, aceste terenuri au făcut obiectul exproprierii de către decretele ministeriale ale ministrului agriculturii nr. 558/75 din 17 septembrie 1975 și nr. 579/75 din 24 septembrie 1975, publicate în temeiul Decretului-lege nr. 406-A/75 din 29 iulie 1975. Acest ultim decret-lege prevedea că proprietarii pot, în anumite condiții, să-și exercite dreptul de rezervă (descriso de reserva) ) pe o parte a terenului pentru a-și continua activitățile agricole; de asemenea, acesta prevedea acordarea de despăgubiri părților interesate; suma, termenul și condițiile de plată a unei astfel de compensații rămân de definit. Începând cu 25 martie 1983, statul a acordat reclamantului și altor moștenitori, cu titlu de drept de rezervă, părți ale terenului, astfel încât, în octombrie 1989, părțile interesate erau deja în posesia tuturor terenurilor respective.

La o dată nespecificată, reclamantul a primit o compensație provizorie de 418 706 PTE. Prin intermediul unui decret ministerial comun al ministrului agriculturii și al secretarului Trezoreriei la data de 28 octombrie 2002, la care s-a adus la cunoștință reclamantul la 14 noiembrie 2002, despăgubirea definitivă a reclamantului a fost stabilită la 6 848 253 PTE, sumă la care s-a dedus suma primită cu titlu provizoriu. La o dată nespecificată, reclamantul a atacat acest act în fața Curții Supreme Administrative. Prin hotărârea din 17 decembrie 2003, aceasta, prin hotărârea din 17 decembrie 2003, i-a acordat parțial dreptul reclamantului, în ceea ce privește suma referitoare la chiriile care nu au fost percepute de solicitant.

Prin intermediul unui nou decret ministerial comun al ministrului agriculturii și al ministrului de finanțe din 29 decembrie 2004, suma totală a despăgubirii definitive a fost plătită reclamantului la 18 mai 2005. 1, reclamantul s-a plâns de întârzierea stabilirii și a plății întârziate a despăgubirii definitive. ÎN DREPT printr-o scrisoare din 11 noiembrie 2005, Consiliul reclamantului a informat Curtea că dorește să își retragă cererea, sub rezerva plății sumei de 12 500 EUR pe care guvernul i-o oferise într-un termen care se încheie la 31 decembrie 2005. Prin scrisoarea din 5 ianuarie 2006, agentul guvernamental a informat Curtea că suma în cauză fusese plătită reclamantului la 21 decembrie 2005. Curtea ia act de declarațiile părților în această privință, în special de dorința reclamantului de a-și retrage cererea.

Ea nu a primit niciun motiv de ordine publică care să justifice continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) în fine] În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se șteargă cauza din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Dolle J.-P. Costa greenier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

Requête n o 16206/03 présentée par João Manuel GUIMARÃES VENCES contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 7 février 2006 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , I. Cabral Barreto , V. Butkevych , M mes A. Mularoni E. Fura-Sandström , D. Jočienė, M. D. Popović , juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 14 mai 2003, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. João Manuel Guimarães Vences, est un ressortissant portugais, né en 1951 et résidant à Cascais (Portugal).

Il est représenté devant la Cour par M e P. Silva Lopes, avocat à Cascais. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est l’un des héritiers de M. Fausto Louro Fernandes Vences, qui était en 1975 le propriétaire de deux terrains agricoles, désignés Herdade do Pato et Herdade do Pinheiro ou Picote , d’une superficie totale de plus de 1000 hectares.

Dans le cadre de la politique relative à la réforme agraire, ces terrains firent l’objet d’expropriation par les arrêtés ministériels du ministre de l’Agriculture n o 558/75 du 17 septembre 1975 et n o 579/75 du 24 septembre 1975, publiés en vertu du décret-loi n o 406-A/75 du 29 juillet 1975. Ce dernier décret-loi prévoyait que les propriétaires pouvaient, sous certaines conditions, exercer leur droit de « réserve » ( direito de reserva ) sur une partie des terrains afin d’y poursuivre leurs activités agricoles. Il prévoyait par ailleurs l’indemnisation des intéressés. Le montant, le délai et les conditions de paiement d’une telle indemnisation restaient à définir. A partir du 25 mars 1983, l’Etat accorda au requérant et aux autres héritiers, à titre de droit de réserve, des parties des terrains, de sorte qu’en octobre 1989 les intéressés se trouvaient déjà en possession de la totalité desdits terrains.

A une date non précisée, le requérant reçut une indemnisation provisoire de 418 706 PTE. Par un arrêté ministériel conjoint du ministre de l’Agriculture et du secrétaire d’Etat au Trésor en date du 28 octobre 2002, porté à la connaissance du requérant le 14 novembre 2002, l’indemnisation définitive du requérant fut fixée à 6 848 253 PTE, somme à laquelle fut déduit le montant reçu à titre d’indemnisation provisoire. A une date non précisée, le requérant attaqua cet acte devant la Cour suprême administrative. Celle-ci, par un arrêt du 17 décembre 2003, fit partiellement droit au requérant, s’agissant du montant relatif aux loyers non perçus par le requérant. Par un nouvel arrêté ministériel conjoint du ministre de l’Agriculture et du ministre des Finances en date du 29 décembre 2004, l’indemnité à ce titre fut fixée à 364 578 PTE, soit 1 818,51 euros (EUR).

Le montant total de l’indemnisation définitive fut versé au requérant le 18 mai 2005. GRIEFS Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint du retard dans la fixation et le paiement tardifs de l’indemnisation définitive. EN DROIT Par une lettre du 11 novembre 2005, le conseil du requérant informa la Cour qu’il souhaitait retirer sa requête, sous réserve du paiement de la somme de 12 500 EUR que le Gouvernement lui avait offerte dans un délai se terminant le 31 décembre 2005. Par une lettre du 5 janvier 2006, l’agent du Gouvernement informa la Cour que la somme en question avait été versée au requérant le 21 décembre 2005. La Cour prend acte des déclarations des parties à cet égard et notamment du souhait du requérant de retirer sa requête.

Elle n’aperçoit aucun motif d’ordre public justifiant de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 in fine de la Convention). En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président