SECȚIUNEA A DOUA CONCLUZII LOPES FERNANDES c. PORTUGALIA (solicitarea nr. 29378/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 iunie 2010 DEFINITIVF 08/09/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Lopes Fernandes c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișil Karakas, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judecători, și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 18 mai 2010, Rend Hotărârea pe care o prezentați, adoptată la această dată de procedură La originea cazului se află o cerere (n 29378/06) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Joaquim Lopes Fernandes, a sesizat Curtea la 12 iulie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( J. A. Fernandes de Barros, avocat la Lisabona. Guvernul portughez ( Reclamantul susținea că stabilirea și plata întârziată a unei despăgubiri ca urmare a exproprierii terenurilor sale au încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale. La 12 ianuarie 2009, președintele celei de-a doua secțiuni a Curții a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, în același timp, să fie examinată admisibilitatea și temeinicia cauzei. Reclamantul a fost coproprietar cu 33,3% din mai multe terenuri, cu o suprafață totală de 4452,7 hectare, care au făcut obiectul unei exproprieri în 1975 în cadrul politicii de reformă agrară în Portugalia. Legislația relevantă în acest domeniu prevedea că proprietarii pot, în anumite condiții, să-și exercite dreptul de rezervă (a se spuneito de reserva în Portugalia). ) pe o parte a terenului pentru a-și continua activitățile agricole; de asemenea, aceasta prevedea despăgubirea părților interesate; suma, termenul limită și condițiile de plată a unei astfel de compensații rămân de definit; în urma exercitării dreptului de rezervă, la sfârșitul anului 1992, reclamantul își va recupera terenurile, cu excepția unei părți care corespunde unei cantități de 30,7 hectare. Prin decretele ministeriale comune ale ministrului agriculturii și ale secretarului de stat la Trezorerie din 14 septembrie 2000 și, respectiv, 17 octombrie 2000, aduse la cunoștința reclamantului la 29 ianuarie 2001, despăgubirea definitivă a fost stabilită la 172 820 324 Escudos portughez (PTE), 862 024,14 EUR (EUR). Din această sumă trebuia dedusă suma de 500 000 PTE. (2 494 EUR) pentru o subvenție deja acordată. Potrivit reclamantului, suma de 189 954 000 PTE (947 487 EUR), plus 96 074 934 PTE (479 220 EUR) pentru dobânzi, a fost plătită la 26 ianuarie 2001. 10. La 8 martie 2001, reclamantul a atacat aceste acte în fața Curții Supreme Administrative. Prin hotărârea din 12 decembrie 2004, Curtea Supremă Administrativă a primit parțial acțiunea și a anulat deciziile atacate. Reclamantul și ministrul agriculturii au făcut apel la Adunarea Plenară a Curții Supreme Administrative. martie 2006, această instanță a pronunțat o sentință care l-a deranjat pe reclamant de pretențiile sale, primind acțiunea ministrului agriculturii și anulând decizia atacată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 11. Hotărârea Almeida Garrett, Macarenhas Falcao și alții c. Portugalia 29813/96 și 3029/96, CEDO 2000-I) descrie, la punctele 31-37, dreptul și practica internă relevante în materie de reformă agrară. Trebuie adăugat că Tribunalul Constituțional și-a confirmat jurisprudența în această privință (hotărârea Almeida Garrett citată anterior, punctul 37) prin Hotărârea nr. 85/03/T din 12 februarie 2003 privind dreptul la violare al articolului 1 din PROTOCOLUL nr. 12. Reclamantul susține că valoarea despăgubirii nu poate corespunde unei despăgubiri corecte și se plânge de întârzierea stabilirii și a plății despăgubirii definitive. Acesta invocă încălcarea dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum se prevede la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 13. Guvernul se opune acestei teze. Cu privire la admisibilitatea 14. Curtea constată că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea arată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate (a se vedea în acest sens Almeida Garrett, Macarenhas Falcao și alții c. Portugalia, citată anterior, §§ 43). Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea amintește că a fost deja chemată să examineze cauze similare în ceea ce privește politica de compensare a naționalizărilor și a exproprierilor care au avut loc în Portugalia în 1975 (a se vedea Hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao și alții, citată anterior și, în ultimă instanță, Companhia Agricola Cortes e Valbom, S.A. c. Portugalia, n 24668/05, 30 În toate aceste cazuri, Comisia a ajuns la concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, considerând că părțile interesate au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. 16. În temeiul articolului 41 din Convenție, Curtea nu percepe motive pentru a se abate de la această jurisprudență în prezenta cauză. 17. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 18. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. EUR pentru prejudiciul material și respectiv moral suferit. 20. Guvernul contestă această cerere. 21. Curtea arată, în conformitate cu jurisprudența sa constantă în acest domeniu, că reclamantul a putut suferi un prejudiciu material, care corespunde diferenței dintre dobânda care trebuie primită în temeiul legislației relevante și deprecierea monetară în Portugalia în perioada în cauză, care a început la 9 noiembrie 1978, data intrării în vigoare a Convenției cu privire la Portugalia, și s-a încheiat la data punerii la dispoziția reclamantului de despăgubire în cauză. Într-adevăr, sumele pe care reclamantul trebuia să le primească nu au fost puse la dispoziția sa în termenele prevăzute de legislația internă relevantă, iar rata dobânzii moratoriu a fost prea scăzută în comparație cu deprecierea monedei în perioada respectivă (a se vedea Almeida Garrett, Macharenhas Falcao și alte întreprinderi din Portugalia (satisfacere echitabilă); 29813/96 și 30229/96, § 22 și 23, 10 aprilie 2001). Cu toate acestea, calculul precis al unui astfel de prejudiciu se confruntă cu dificultăți, în timp ce despăgubirea stabilită reclamantului luând în considerare, într-o anumită măsură, pierderea timpului, chiar dacă suma indicată cu titlu de dobânzi, deși importantă, este în mod evident insuficientă pentru a compensa perioada de timp în cauză în prezenta cauză. Aceste dificultăți cresc dacă se iau în considerare diferitele elemente care compun compensația în cauză, al căror calcul a întârziat, cu siguranță, stabilirea valorii acestei compensații. 23. Curtea decide astfel să calculeze prejudiciul reclamantului în echitate, astfel cum permite art. 41 din convenție. Având în vedere toate circumstanțele cauzei, precum și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă alocarea sumei de 350 000 EUR reclamantului pentru prejudiciul material și 2 000 EUR pentru prejudiciul moral. De asemenea, reclamantul solicită 2 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 25. Guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții. 26. Curtea decide, în conformitate cu practica sa în acest tip de cazuri și ținând seama de documentele prezentate de solicitant, să acorde cu titlu de cheltuieli și cheltuieli suma forfetară de 2 000 EUR. Interese moratorii 27. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declara cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 350 000 EUR (trei sute cincizeci de mii EUR) pentru daune materiale, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; în cazul sumelor acordate mai sus, orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți numai de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 iunie 2010, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
LOPES FERNANDES c. PORTUGAL
(Requête n
o
29378/06)
ARRÊT
8 juin 2010
08/09/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Lopes Fernandes c. Portugal,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mai 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
29378/06) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Joaquim Lopes Fernandes («
le requérant
»), a saisi la Cour le 12
juillet
2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
J. A. Fernandes de Barros, avocat à Lisbonne. Le gouvernement portugais («
le Gouvernement
») était représenté, jusqu'au 23 février 2010, par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint, et, à partir de cette date, par M
me
3.
Le requérant alléguait que la fixation et le paiement tardifs d'une indemnisation consécutive à l'expropriation de ses terrains avaient porté atteinte au droit au respect de ses biens.
4.
Le 12 janvier 2009, la Présidente de la deuxième section de la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant est un ressortissant portugais né 1932 et résidant à Évora (Portugal).
6.
Le requérant était copropriétaire de 33,3% de plusieurs terrains, d'une superficie totale de 4
452,7 hectares, lesquels firent l'objet d'une expropriation en 1975 dans le cadre de la politique relative à la réforme agraire au Portugal.
7.
La législation pertinente en la matière prévoyait que les propriétaires pouvaient, sous certaines conditions, exercer leur droit de «
réserve
» (
direito de reserva
) sur une partie des terrains afin d'y poursuivre leurs activités agricoles. Elle prévoyait par ailleurs l'indemnisation des intéressés. Le montant, le délai et les conditions de paiement d'une telle indemnisation restaient à définir.
8.
Suite à l'exercice de son droit de réserve, à la fin de l'année 1992, le requérant récupéra ses terrains à l'exception d'une partie correspondant à 30,7 hectares.
9.
Par des arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor en date du 14 septembre 2000 et du 17
octobre 2000, respectivement, portés à la connaissance du requérant le 29 janvier 2001, l'indemnisation définitive fut fixée à 172
820 324 escudos portugais (PTE), soit 862
024,14 euros (EUR). De cette somme devait être déduit le montant de 500 000 PTE
(2 494 EUR) à titre d'une subvention déjà octroyée. D'après le requérant, la somme de 189 954 000 PTE (947
487 EUR), majorée de 96
074
220 EUR) à titre d'intérêts, fut versée le 26 janvier 2001.
10.
Le 8 mars 2001, le requérant attaqua ces actes devant la Cour suprême administrative. Par un arrêt du 12 décembre 2004, la Cour suprême administrative accueillit partiellement le recours et annula les décisions attaquées. Le requérant et le ministre de l'Agriculture firent appel devant l'assemblée plénière de la Cour suprême administrative. Par un arrêt du 2
mars 2006, ce tribunal rendit un jugement déboutant le requérant de ses prétentions, accueillant le recours du ministre de l'Agriculture et annulant la décision attaquée.
II.
11.
L'arrêt
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal
(n
os
29813/96 et 30229/96, CEDH 2000-I) décrit, en ses paragraphes 31 à 37, le droit et la pratique internes pertinents en matière de réforme agraire. Il convient d'ajouter que le Tribunal constitutionnel a confirmé sa jurisprudence en la matière (arrêt
Almeida Garrett
précité, § 37) par son arrêt n
o
85/03/T du 12 février 2003.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
12.
Le requérant allègue que le montant de l'indemnisation ne saurait correspondre à une «
juste indemnisation
» et se plaint du retard dans la fixation et le paiement de l'indemnisation définitive. Il invoque la violation du droit au respect des biens, prévu par l'article 1 du Protocole nº 1 à la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
13.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
14.
La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité (voir, à cet égard,
Almeida
Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal
précité, §§
41
‑
43). Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
15.
La Cour rappelle qu'elle a déjà été appelée à examiner des affaires similaires, s'agissant de la politique d'indemnisation des nationalisations et expropriations ayant eu lieu au Portugal en 1975 (voir l'arrêt
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres
précité et, en dernier lieu,
Companhia Agrícola Cortes e Valbom, S.A. c. Portugal
, n
º
24668/05, 30
septembre 2008). Dans toutes ces affaires, elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n
o
1, considérant que les intéressés avaient eu à supporter une charge spéciale et exorbitante ayant rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.
16.
La Cour n'aperçoit pas de motifs justifiant de s'écarter de cette jurisprudence dans la présente affaire.
17.
Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
19.
Le requérant réclame 571
715 EUR et 11
000
EUR au titre du préjudice matériel et moral respectivement subi.
20.
Le Gouvernement conteste cette demande.
21.
La Cour relève, conformément à sa jurisprudence constante en la matière, que le requérant a pu subir un préjudice matériel, correspondant à la différence entre les intérêts à recevoir aux termes de la législation pertinente et la dépréciation monétaire au Portugal pendant la période concernée, qui a débuté le 9 novembre 1978, date de l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard du Portugal, et s'est terminée à la date de mise à disposition du requérant de l'indemnisation en cause. En effet, les sommes que le requérant devait recevoir n'ont pas été mises à sa disposition dans les délais prévus par la législation interne pertinente et le taux d'intérêt moratoire était trop faible par rapport à la dépréciation de la monnaie pendant la période concernée (voir
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal
(satisfaction équitable), n
os
29813/96 et 30229/96, §§ 22 et 23, 10 avril 2001).
22.
Le calcul précis d'un tel préjudice se heurte toutefois à des difficultés, l'indemnisation fixée au requérant tenant en effet déjà compte, dans une certaine mesure, de l'écoulement du temps, même si le montant indiqué à titre d'intérêts, certes important, se révèle de toute évidence insuffisant pour compenser le long laps de temps en cause dans la présente affaire. Ces difficultés augmentent si l'on tient compte des différents éléments composant l'indemnisation en cause, dont le calcul a par ailleurs certainement retardé la détermination du montant de ladite indemnisation.
23.
La Cour décide ainsi de calculer le préjudice du requérant en équité, comme le permet l'article 41 de la Convention. Compte tenu de l'ensemble des circonstances de l'affaire, ainsi que de sa jurisprudence en la matière, elle juge raisonnable d'allouer au requérant la somme de 350
000
EUR pour le dommage matériel et 2
000 EUR pour le dommage moral.
B.
Frais et dépens
24.
Le requérant demande également 2
000 EUR pour les frais et dépens.
25.
Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.
26.
La Cour décide, conformément à sa pratique dans ce type d'affaires et en tenant compte des documents soumis par le requérant, d'octroyer à titre de frais et dépens la somme forfaitaire de 2
C.
Intérêts moratoires
27.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
,
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 350
000 EUR (trois cent cinquante mille euros) pour dommage matériel, 2
000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral et 2
000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens;
b)
qu'aux sommes accordées ci-dessus, il faut ajouter tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par les requérants
;
c)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
8 juin 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente