ÎCCJ, Decizia nr. 293/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 246/D din 9

octombrie 2001, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatele: C.T. și C.S.S. la

câte 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de

art. 211 alin. (2) lit. a), e) C. pen.

S-a reținut că, în ziua de 7

februarie 2001, pe stradă, în zona Autogării Bacău, inculpatele C.S.S. și C.T.

au deposedat-o pe partea vătămată G.E., pensionară în vârstă de 67 ani, de

bunuri în valoare de 730.000 lei după care, în scopul de a-și asigura scăparea,

au lovit-o cu pumnii în regiunea capului, fiind apoi surprinse și imobilizate

de o patrulă de jandarmi.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

inculpatele au declarat apel, susținând că nu se fac vinovate de săvârșirea

infracțiunii pentru care au fost trimise în judecată. În concluziile orale,

apărătorii inculpatelor au solicitat reducerea pedepselor, față de situația

personală a fiecăreia.

Curtea de Apel Bacău, secția penală,

prin decizia penală nr. 328 din 11 decembrie 2001, a respins apelurile ca

nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că vinovăția inculpatelor este stabilită cu certitudine pe baza

declarațiilor date de martorii oculari A.M. și cei doi jandarmi, P.N. și C.M.,

procesul verbal de constatare a evenimentului, procesul verbal întocmit cu

ocazia examinării bunului sustras și raportul de constatare medico-legală.

Martorii menționați au declarat că

nu au nici o îndoială asupra faptului că cele două inculpate sunt autoarele

infracțiunii de tâlhărie.

Procedeul folosit de inculpate, de

pasare către altă persoană a bunurilor sustrase și apoi, de creare a confuziei

pe baza asemănării fizice și a îmbrăcămintei, este cunoscut în lumea

infractorilor de acest tip.

Încadrarea juridică este legală, iar

în ceea ce privește individualizarea pedepselor s-a avut în vedere gradul de

pericol social concret al infracțiunii, modul în care a fost comisă – pe

stradă, în plină zi, asupra unei femei în vârstă – considerându-se că nu sunt

temeiuri pentru reducerea pedepselor prin aplicarea unor circumstanțe

atenuante.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpatele au declarat recurs susținând că soluțiile se bazează pe un

probatoriu incomplet. În consecință, inculpatele au solicitat admiterea

recursurilor, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și restituirea cauzei la

procuror pentru completarea urmăririi penale.

În subsidiar, inculpatele au

solicitat reindividualizarea pedepselor în sensul reducerii cuantumului

acestora și aplicarea art. 81 C. pen.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 2977 din 11 iunie 2002, a admis recursurile declarate

de către inculpate, a casat decizia atacată și hotărârea primei instanțe numai

cu privire la pedepsele aplicate inculpatelor, pe care le-a modificat în sensul

reducerii cuantumului acestora de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare.

S-a reținut că vinovăția

inculpatelor este stabilită cu certitudine prin probatoriul administrat în

cauză, iar încadrarea juridică este corectă.

Sub aspectul individualizării

pedepselor, instanțele nu au avut însă în vedere, în suficientă măsură, împrejurarea

că prejudiciul a fost recuperat cât și datele ce caracterizează persoana

inculpatelor care au doi și respectiv trei copii minori în întreținere.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 409, art. 410 alin.

(1) partea I pct. 4 teza a II-a C. proc. pen.

S-a susținut că, în lipsa reținerii

circumstanțelor atenuante care, de altfel, nu se justificau în cauză,

condamnându-le pe inculpate la pedepse sub limita prevăzută de norma

incriminatoare, instanța de recurs a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii,

în sensul aplicării pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de art. 211

alin. (2) lit. a) și e) C. pen.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și

menținerea hotărârilor pronunțate de către instanța de fond și apel.

Potrivit principiului

individualizării răspunderii penale, constrângerea penală trebuie înfăptuită

diferențiat, în raport de gravitatea infracțiunii săvârșite și de persoana

infractorului.

Din dispozițiile art. 72 C. pen.

rezultă că la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile

părții generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea

specială a aceluiași cod, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de

persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează

răspunderea penală.

Rezultă așadar, în condițiile

aplicării concomitente a criteriilor generale de individualizare prevăzute în

textul menționat, că individualizarea judiciară a pedepselor este subordonată

individualizării legale, cu referire la limitele speciale ale sancțiunilor

pentru fiecare infracțiune incriminată, pe care trebuie să o respecte.

Este adevărat că reținerea

circumstanțelor atenuante are ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei, în

sensul reducerii acesteia sub minimul special prevăzut de norma incriminatoare,

potrivit distincțiilor prevăzute în art. 76 C. pen.

Însă acestea trebuiesc stabilite și

recunoscute ca atare, în operațiunea de încadrare juridică a faptelor comise,

constând în stabilirea concordanței între fapta concretă săvârșită și norma

specială incriminatoare, precum și în raport cu dispozițiile penale generale

aplicabile în concret.

Potrivit art. 211 alin. (2) lit. a),

e) C. pen., tâlhăria săvârșită de două sau mai multe persoane împreună și

într-un loc public se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 ani.

Fără a stabili și reține

circumstanțe atenuante, instanța de recurs a aplicat inculpatelor pedepse sub

minimul prevăzut de norma incriminatoare.

Așa fiind, se constată că instanța

de recurs a aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Ca atare, recursul în anulare este

fondat, hotărârea atacată fiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

pct. 14 C. proc. pen., corespunzător cazului prevăzut de art. 410 alin. (1)

pct. 4 teza a II-a din același cod, invocat în calea extraordinară de atac

exercitată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârea atacată, va

menține sentința pronunțată de prima instanță și decizia pronunțată în apel,

făcând totodată și deducerea reținerii și arestării preventive pentru fiecare

inculpată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

privind pe inculpatele C.T. și C.S.S.

Casează decizia nr. 2977 din 11

iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Menține sentința penală nr. 246 din

9 octombrie 2001 a Tribunalului Bacău și decizia penală nr. 328 din 11

decembrie 2001 a Curții de Apel Bacău.

Deduce pentru inculpata C.S.S.

reținerea și arestarea preventivă de la 7 februarie 2001 la 6 octombrie 2003.

Deduce pentru inculpata C.T.

perioada executată de la 8 mai 2003 la 6 octombrie 2003.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 6 octombrie 2003.