ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2279/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 18

februarie 2002, reclamantul P.F. a chemat în judecată Ministerul Justiției –

Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător Anticomunist, solicitând

anularea măsurii de respingere a cererii sale privind recunoașterea calității

de luptător în rezistența anticomunistă și acordarea acestui statut în

conformitate cu dispozițiile art. 2 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999.

În motivarea cererii sale,

reclamantul a susținut că hotărârea Comisiei nr. 1131 din 25 ianuarie 2001,

prin care i s-a respins cererea formulată în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, este

greșită, întrucât cu actele depuse a făcut dovada că a fost persecutat politic.

Prin sentința civilă nr. 3000 din 21

martie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins acțiunea reținând că reclamantul nu a dovedit că se încadrează în

dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs P.F. care a susținut, în esență, că din actele depuse la dosar,

respectiv memoriul nr. 56995/1997 adresat Ministerului Justiției; memoriul nr.

10329/1997 adresat Președintelui României, Cotidianului România Liber” din 15

august 1997 și memoriul nr. 34033/1986 depus de salariații Întreprinderii

Frigotehnica la fostul C.C. al P.C.R.; decizia penală nr. 30 din 7 martie 1991

a Tribunalului municipiului București, secția a 2-a penală și decizia civilă

nr. 54 din 2 februarie 2000 a secției a IV-a civile a Curții de Apel București,

rezultă, în mod evident, opoziția sa față de regimul comunist, precum și

persecuțiile politice la care a fost supus.

Recursul nu este fondat.

O.U.G. nr. 214/1999 recunoaște

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate

pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse unei măsuri

administrative abuzive, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 2 din acest act

normativ sunt considerate infracțiuni săvârșite din motive politice cele care

au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului

personalității, teoriei comuniste, precum și abuzului de putere din partea

celor care au deținut puterea politică; militarea pentru democrație și

pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până

la 22 decembrie 1989 sau manifestări împotriva acesteia; respectarea

drepturilor fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile și politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență politică, de avere și de origine socială.

Potrivit art. 3, prin măsuri abuzive

se înțeleg măsurile luate de organele fostei miliții sau securități ca urmare a

săvârșirii unor fapte în scopurile menționate la art. 2, în baza cărora s-a

dispus: privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de

cercetări; internarea în spitale de psihiatrie; stabilirea de domiciliu

obligatoriu; strămutarea într-o altă localitate și deportarea în străinătate,

după 23 august 1944, din motive politice.

Astfel fiind, și cum din actele

depuse la dosar a rezultat că petiționarul reclamant a fost arestat în 1984 la

8 mai pentru comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu și eliberat la 15

octombrie 1984, în baza sentinței penale nr. 148/1984 a Tribunalului

municipiului București, secția a 2-a penală, prin care s-a schimbat încadrarea

juridică din art. 249 alin. (2) în art. 249 alin. (1) C. pen. și s-a constatat

intervenția comunistă, conform Decretului nr. 290/1984, în mod legal și

temeinic Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența

Anticomunistă a reținut că reclamantul nu se încadrează în dispozițiile O.U.G.

nr. 214/1999.

Împrejurarea că, prin sentința

penală nr. 30/1991 a Tribunalului municipiului București, secția a 2-a penală,

a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen., iar prin decizia nr. 54 din 2 februarie 2000 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, i s-au acordat daune pentru arestare nelegală,

nu reprezintă și dovada îndeplinirii cerințelor O.U.G. nr. 214/1999, cum

susține reclamantul, întrucât infracțiunea pentru care a fost condamnat și,

respectiv, achitat ulterior, nu este o infracțiune săvârșită din motive

politice.

Astfel fiind, urmează a se reține ca

fiind legală și temeinică hotărârea Curții de Apel București, motiv pentru care

recursul declarat de P.F. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

İN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.F.,

împotriva sentinței civile nr. 300 din 21 martie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 iunie 2003.