ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3371/2003

S-a luat în examinare

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței

civile nr.149/CA/2003-P din 7 aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea.

La apelul nominal au lipsit

recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor și

intimata-reclamantă LM.

Procedura completă.

S-a referit de către

magistratul asistent că prin motivele de recurs s-a solicitat judecata

cauzei în lipsă, în condițiile art.242 alin.2 Cod procedură

civilă.

C U R T E A

Asupra recursului de

față;

Analizând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată și înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamanta LM

a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor, pentru ca

instanța prin sentința ce o va pronunța, să dispună

anularea Hotărârii nr.4332/2003 emisă de pârâtă și să

o oblige pe aceasta să-i recunoască calitatea de beneficiară a

drepturilor prevăzute în Legea nr.189/2000, cu modificările

ulterioare.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că s-a născut în perioada când

părinții săi erau refugiați ca urmare a cedării

părții de nord a Ardealului și că s-a întors la domiciliul

inițial după retrocedarea teritorului.

Curtea de Apel Oradea, prin

sentința civilă nr.169/2003 a admis acțiunea, a dispus anularea

hotărârii nr.4332/2003 și a obligat-o pe pârâtă să-i

recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999

aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările ulterioare.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că,

calitatea de refugiat este un statut al persoanei care întrunește

condițiile prevăzute de art.1 lit.c din O.G. nr.105/1999 și

că de acest statut beneficiază și copiii născuți în

refugiu.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii

Bihor.

În motivarea recursului,

recurenta-pârâtă a susținut că intimata-reclamantă nu poate

beneficia de prevederile art.1 lit.c din Legea nr. 189/2000, deoarece ea s-a

născut în perioada refugiului părinților ei, ceea ce presupune

că nu aveau un domiciliu la data strămutării.

Analizând recursul

formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile

art.304-304

1

Cod procedură civilă, Curtea îl va respinge

pentru următoarele considerente:

În conformitate cu

dispozițiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la

persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la

părinții săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul

minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor

și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe

lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul

căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică

a minorului, și asigurarea nemijlocită de către

părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de

întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv

îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și

obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul

art.101, 105, 107 ș.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III

privind “Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate

restrânsă și a altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu

dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia

reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o

conduită  juridică de protecție, ajutor și pază a

părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia

că minorul trebuie să trăiască de regulă alături

de părinții săi precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume

prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea

copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție,

este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau

confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al

părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași

măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această

perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea

raționamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o

vârstă foarte fragedă nu împărtășește situația

grav restrictivă impusă părinților săi, este

eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei

publice și bunelor moravuri ( art.5 din codul civil).

Soluția ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțare sunt în afară de

orice critică și exprimă un mod corect și uman de

înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de

considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădește nefondat

și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința

criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat

de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva Sentinței civile

nr.149/CA/2003-P din 7 aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2003.