ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3371/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr.149/CA/2003-P din 7 aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea. La apelul nominal au lipsit recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor și intimata-reclamantă LM. Procedura completă. S-a referit de către magistratul asistent că prin motivele de recurs s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, în condițiile art.242 alin.2 Cod procedură civilă. C U R T E A Asupra recursului de față; Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamanta LM a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor, pentru ca instanța prin sentința ce o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii nr.4332/2003 emisă de pârâtă și să o oblige pe aceasta să-i recunoască calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute în Legea nr.189/2000, cu modificările ulterioare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a născut în perioada când părinții săi erau refugiați ca urmare a cedării părții de nord a Ardealului și că s-a întors la domiciliul inițial după retrocedarea teritorului. Curtea de Apel Oradea, prin sentința civilă nr.169/2003 a admis acțiunea, a dispus anularea hotărârii nr.4332/2003 și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările ulterioare. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, calitatea de refugiat este un statut al persoanei care întrunește condițiile prevăzute de art.1 lit.c din O.G. nr.105/1999 și că de acest statut beneficiază și copiii născuți în refugiu.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că intimata-reclamantă nu poate beneficia de prevederile art.1 lit.c din Legea nr. 189/2000, deoarece ea s-a născut în perioada refugiului părinților ei, ceea ce presupune că nu aveau un domiciliu la data strămutării. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile art.304-304 1 Cod procedură civilă, Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art.101, 105, 107 ș.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește situația grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor moravuri ( art.5 din codul civil). Soluția ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțare sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa. Față de considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva Sentinței civile nr.149/CA/2003-P din 7 aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2003.