ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7041/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamantul V.I. a chemat în judecată pe

pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, pentru ca instanța, prin sentința ce o

va pronunța, să dispună anularea hotărârii nr. 7779/2003, emisă de pârâtă, în

sensul de a i se recunoaște calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că s-a născut în localitatea de refugiu a părinților săi, situația în

care are același statut, ca al acestora, beneficiind de drepturile prevăzute în

O.G. nr. 105/1999.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința

civilă nr. 389/2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 509/2003, a admis

acțiunea, a anulat hotărârea nr. 7779/2003, emisă de pârâtă și a obligat-o pe

aceasta, să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al drepturilor

prevăzute de O.G. nr. 105/1999.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că și copiii născuți în localitatea de refugiu a

părinților, beneficiază de același statut, de refugiat, cu consecința acordării

drepturilor prevăzute în art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor.

În motivarea recursului,

recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că reclamantul-intimat nu poate

beneficia de drepturile acordate prin lege, deoarece nu era născut la data

strămutării părinților săi și ca atare, acesta nu avea un domiciliu de unde

putea fi strămutat.

Analizând recursul formulat, prin

prisma motivelor invocat și în raport cu dispozițiile art. 304 – 304

1

C. proc. civ., Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte

cerințe, cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare,

de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate

sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu

capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus, citate ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei,

care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a

părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să

trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în

îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri [ art. 5 C. civ.].

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 509 din 17 noiembrie

2003 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 septembrie 2004.