ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3373/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul S.Ș. a chemat în

judecată Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând instanței ca în

contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună

anularea hotărârii nr. 4654 din 21 martie 2003, emisă de pârâtă și obligarea

acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că s-a născut în perioada în care părinții săi erau strămutați și

beneficiază de prevederile acestui act normativ.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința

civilă nr. 171/CA/2003 - P din 21 aprilie 2003, a admis acțiunea formulată de

reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 4654 din 21 martie 2003 și

obligarea pârâtei să-i recunoască acestuia calitatea de beneficiar al O.G. nr.

105/1999.

Pentru a pronunța această, soluție

instanța a reținut că „calitatea de refugiat este un statut al persoanei, iar

copii născuți în refugiu, dobândesc statutul juridic al părinților, ei fiind

din momentul nașterii, refugiați.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs pârâta Casa Județeană de

Pensii Bihor.

Recurenta a susținut în esență că

„reclamantul nu era născut la data strămutării părinților săi și ca urmare, nu

avea domiciliul de unde să fi fost strămutat în altă localitate, decât cea de

domiciliu, din motive etnice”, așa cum expres și limitativ prevede art. 1 lit.

c) din Legea nr. 189/200.

A mai susținut că legislația română

nu recunoaște capacitatea de folosință și nici de domiciliu în favoarea fătului

conceput, singura excepție fiind cea în care fătul conceput să se fi născut

viu, pentru a i se deschide dreptul la moștenire.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe, cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare,

de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care îl au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a

principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Argumentul dedus de recurentă din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 171/CA/2003 - P din 21

aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea , ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 octombrie 2003.