ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3373/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul S.Ș. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună anularea hotărârii nr. 4654 din 21 martie 2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că s-a născut în perioada în care părinții săi erau strămutați și beneficiază de prevederile acestui act normativ. Curtea de Apel Oradea, prin sentința civilă nr. 171/CA/2003 - P din 21 aprilie 2003, a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 4654 din 21 martie 2003 și obligarea pârâtei să-i recunoască acestuia calitatea de beneficiar al O.G.

nr. 105/1999. Pentru a pronunța această, soluție instanța a reținut că „calitatea de refugiat este un statut al persoanei, iar copii născuți în refugiu, dobândesc statutul juridic al părinților, ei fiind din momentul nașterii, refugiați. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor. Recurenta a susținut în esență că „reclamantul nu era născut la data strămutării părinților săi și ca urmare, nu avea domiciliul de unde să fi fost strămutat în altă localitate, decât cea de domiciliu, din motive etnice”, așa cum expres și limitativ prevede art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/200. A mai susținut că legislația română nu recunoaște capacitatea de folosință și nici de domiciliu în favoarea fătului conceput, singura excepție fiind cea în care fătul conceput să se fi născut viu, pentru a i se deschide dreptul la moștenire.

Recursul este nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi. Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe, cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a.

C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod. În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care îl au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ. Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii. Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa. Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 171/CA/2003 - P din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea , ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2003.