ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 709/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 23 mai 2002, reclamantul J.I.n a solicitat anularea hotărârii nr. 935 din 2 aprilie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și recunoașterea calității de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000, cu motivarea că fiind născut în refugiu, are același statut cu a părinților săi refugiați. Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 358/CA/2002 - P din 17 iunie 2002, a admis acțiunea reclamantului, a anulat hotărârea atacată și a obligat pârâta să-i recunoscă reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea soluției adoptate, instanța de fond a reținut că prin hotărârea nr. 935/2002, emisă de pârâtă, s-au încălcat drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 și cele ale H.G. nr. 127/2002, dată în aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prin care s-a prevăzut că noțiunea de strămutat pe motive etnice, include și pe aceea de refugiat, precum și faptul că dobândesc statutul juridic al părinților, și copiii acestora născuți în refugiu. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Pe de o parte, critica vizează faptul că instanța de fond nu a avut în vedere excepția de tardivitate a acțiunii reclamantului, invocată de către pârâtă.

Pe de altă parte, s-a susținut că datorită greșitei interpretări a prevederilor Legii nr. 189/2000, precum și a celor referitoare la capacitatea juridică a persoanei, instanța de fond a reținut statutul de persoană beneficiară a dispozițiilor respectivei legi, deși la data când părinții săi s-au refugiat, reclamantul nu exista ca persoană fizică, fiind născut în perioada de refugiu al acestora. Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, materialul probator administrat în cauză, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu privire la primul motiv de recurs se constată că acesta nu este fondat în raport cu probele administrate în cauză, întrucât din copia confirmării poștale de primire nu rezultă cu certitudine nici data comunicării și nici obiectul expediat cu aviz poștal.

Astfel, confirmarea de primire conține trei ștampile rotunde cu date diferite, o parafă cu altă dată și o mențiune olografă din care nu rezultă cu certitudine când s-a confirmat primirea. De asemenea, astfel cum s-a arătat, nu rezultă nici obiectul comunicării. Prin urmare, în aceste condiții, nu se poate reține că instanța de fond a ignorat excepția de tardivitate invocată, iar faptul că a pășit la soluționarea pe fond a cauzei, nu este de natură a schimba soluția pronunțată. Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori, impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.). Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii. Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect de înțelegere a legii cu caracter reparatoriu, în resorturile și finalitatea sa, efectele refugiului răsfrângându-se și asupra copiilor, nu numai asupra părinților.

Prin urmare, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței nr. 358/CA/2002 - P din 17 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2003.