ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 709/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 23 mai 2002, reclamantul J.I.n a solicitat anularea hotărârii nr. 935 din 2

aprilie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și recunoașterea

calității de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000, cu motivarea că fiind

născut în refugiu, are același statut cu a părinților săi refugiați.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința

nr. 358/CA/2002 - P din 17 iunie 2002, a admis acțiunea reclamantului, a anulat

hotărârea atacată și a obligat pârâta să-i recunoscă reclamantului, calitatea

de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare.

În motivarea soluției adoptate,

instanța de fond a reținut că prin hotărârea nr. 935/2002, emisă de pârâtă,

s-au încălcat drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 și

cele ale H.G. nr. 127/2002, dată în aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată prin

Legea nr. 189/2000, prin care s-a prevăzut că noțiunea de strămutat pe motive

etnice, include și pe aceea de refugiat, precum și faptul că dobândesc statutul

juridic al părinților, și copiii acestora născuți în refugiu.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Pe de o parte, critica vizează

faptul că instanța de fond nu a avut în vedere excepția de tardivitate a

acțiunii reclamantului, invocată de către pârâtă. Pe de altă parte, s-a

susținut că datorită greșitei interpretări a prevederilor Legii nr. 189/2000,

precum și a celor referitoare la capacitatea juridică a persoanei, instanța de

fond a reținut statutul de persoană beneficiară a dispozițiilor respectivei

legi, deși la data când părinții săi s-au refugiat, reclamantul nu exista ca

persoană fizică, fiind născut în perioada de refugiu al acestora.

Examinând sentința atacată în raport

cu criticile formulate, materialul probator administrat în cauză, precum și

dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la primul motiv de recurs

se constată că acesta nu este fondat în raport cu probele administrate în

cauză, întrucât din copia confirmării poștale de primire nu rezultă cu

certitudine nici data comunicării și nici obiectul expediat cu aviz poștal.

Astfel, confirmarea de primire

conține trei ștampile rotunde cu date diferite, o parafă cu altă dată și o

mențiune olografă din care nu rezultă cu certitudine când s-a confirmat

primirea.

De asemenea, astfel cum s-a arătat,

nu rezultă nici obiectul comunicării.

Prin urmare, în aceste condiții, nu

se poate reține că instanța de fond a ignorat excepția de tardivitate invocată,

iar faptul că a pășit la soluționarea pe fond a cauzei, nu este de natură a

schimba soluția pronunțată.

Totodată, în conformitate cu

dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și

persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit

art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori, impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului

din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au

în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect de înțelegere a legii cu caracter reparatoriu, în resorturile și

finalitatea sa, efectele refugiului răsfrângându-se și asupra copiilor, nu

numai asupra părinților.

Prin urmare, se va respinge recursul

declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței nr. 358/CA/2002 - P din 17 iunie

2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 februarie 2003.