ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 324/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 25 aprilie 2002, reclamanta D.S. a solicitat anularea hotărârii nr. 1472 din

2 aprilie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor, prin care i s-a

respins cererea de stabilire a calității de beneficiară al O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii introduse,

reclamanta a arătat că la data când au fost strămutați părinții săi, nu era

născută și că fără temei legal, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000,

i-a respins cererea, de a-i fi stabilită calitatea de refugiat.

Prin sentința civilă nr. 329 CA - P

din 3 iunie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea, a anulat hotărârea

nr. 1472 din 2 aprilie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și o

obligă să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiar al O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.

În considerentele sentinței

pronunțate, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 127/2000, dată în

aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, s-a prevăzut că

noțiunea de strămutat include și aceea de refugiat.

Instanța a reținut că situația de

refugiat este un statut al persoanei, care se acordă de către statul primitor

și care nu conferă refugiatului nici cetățenia și nici domiciliul statului

respectiv, iar copiii dobândesc statutul juridic al părinților și anume, acela

de refugiați, cu domiciliul și cetățenia părinților din statul de origine, cu

drept de ședere legală temporară în statul primitor.

Nemulțumit de sentința sus-menționată,

a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Bihor, considerând-o nelegală și

ntemeinică.

În motivarea cererii de recurs s-a

arătat, în esență, că reclamanta nu era născută la data strămutării părinților

ei și ca urmare, nu avea un domiciliu de unde să fi fost strămutată în altă

localitate, decât cea de domiciliu, din motive etnice, așa cum expres și

limitativ prevede art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

S-a susținut că strămutarea în altă

localitate, decât cea de domiciliu, este o modalitate de persecuție etnică, cu

condiția ca persoana care o reclamă, să existe la data strămutării, ceea ce nu

este cazul în speță, fătul conceput neavând capacitatea de folosință și nici

domiciliu.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ, o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt, a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor

legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă, în

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate, este în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii, în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 329 CA - P din 3

iunie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 ianuarie 2003.