ÎCCJ, Decizia nr. 114/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 568 din 24

decembrie 2002 a Tribunalului Galați, inculpatul D.I. a fost condamnat la 7 ani

închisoare și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea tentativei de omor prevăzută de art. 20

raportat la art. 174 C. pen., precum și la 8 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C.

pen., dispunându-se, în baza art. 34 lit. b) și a art. 35 C. pen., să execute

pedeapsa cea mai grea, sporită la 7 ani și 2 luni închisoare și interzicerea

timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. 350 C. proc. pen. a

fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. s-a

dedus din pedeapsă durata arestării preventive, începând de la 25 iulie 2001

până la 24 decembrie 2002.

Prin decizia penală nr. 230/A din 14

aprilie 2003 a Curții de Apel Galați, a fost admis apelul declarat de inculpat

și, desființându-se în parte sentința, s-a constatat că pedeapsa de 8 luni

închisoare, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C.

pen., este grațiată în întregime condiționat, astfel că inculpatul urmează să

execute numai pedeapsa de 7 ani închisoare și interzicerea timp de 3 ani a

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

tentativei de omor.

Împotriva acestei decizii,

inculpatul D.I. a declarat recurs, pentru judecarea acestuia fiind fixat termen

la 18 septembrie 2003.

Ca urmare a modificărilor și

completărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, cauza

a fost pusă pe rol pentru examinarea legalității arestării inculpatului.

Prin încheierea din 17 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum

și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a constatat că măsura

arestării inculpatului D.I. este legală, dispunând prelungirea acestei măsuri

până la 15 august 2003 inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Cum în cuprinsul art. 160

d

C. proc. pen. nu este prevăzută nici o cale de atac împotriva încheierii date

în temeiul alin. (1) din acest articol, iar prin alin. (1) al art. 141 C. proc.

pen. este reglementată posibilitatea de a fi atacată cu recurs numai încheierea

dată în primă instanță și în apel cu privire la luarea, revocarea, înlocuirea,

încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată

încetarea de drept a arestării preventive, este evident că încheierea

pronunțată de instanța de recurs, în aceeași materie, nu poate fi atacată cu

recurs.

O astfel de încheiere, pronunțată de

instanța de recurs în materia arestării preventive, nu este susceptibilă de a

fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea

unei instanțe ierarhic superioare celei firești, cu calea de atac a recursului,

ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece s-ar încălca normele legale referitoare la

competența instanțelor.

Inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de

reglementarea de ansamblu cuprinsă în normele de procedură penală, din care se

degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea

inculpatului de a plăti statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul D.I. împotriva încheierii din 17 iulie 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2173/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 5

august 2003.