ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1892/2003

Deliberând asupra recursului de

față:

Prin cererea înregistrată sub nr. 8261

din 6 octombrie 2000, reclamanta SC R.I. SRL a solicitat obligarea pârâtei,

Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat, la

plata sumelor de 62.720.463 lei penalități de întârziere și 62.656.742 lei rată

de inflație, cât și cheltuieli de judecată.

Motivându-și acțiunea, reclamanta

arată că solicită penalitățile de întârziere în rambursarea T.V.A calculate pe

perioada 8 iunie 1998 - 23 noiembrie 1998, potrivit Legii nr. 195/1998, cât și

reactualizarea sumei cu indicele de inflație pe perioada noiembrie 1998 - august

2000.

Tribunalul București, a admis

acțiunea reclamantei, pronunțând sentința civilă nr. 7728 din 23 noiembrie

2000.

A fost obligată pârâta la plata

sumei de 62.720.463 lei penalități de întârziere pe perioada 8 iunie 1998 - 23

noiembrie 1998, 62.720.463 lei reprezentând rata inflației pe perioada

noiembrie 1998 - august 2000, cât și 20.668.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că, potrivit O.G. nr. 3/1992, Legii nr. 195/1998 și

O.G. nr. 2/1998, societatea reclamantă beneficiază de rambursarea T.V.A pentru

exporturi, fiind o societate mixtă.

Pârâta a rambursat T.V.A cu

întârziere de 169 de zile, iar cuantumul majorărilor de întârziere pentru

obligații bugetare este de 0,25% pe zi de întârziere, conform art. 1 din H.G.

251 din 2 iunie 1997.

Reactualizarea a fost calculată în

raport cu indicele de inflație comunicat de Comisia Națională de Statistică.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta, care susține că, în mod justificat, au fost întârzieri în

rambursarea T.V.A, întrucât investitorul străin nu deținea certificat de

investitor și abia după data de 4 noiembrie 1998, când a fost confirmată

situația sa de către Ministerul Finanțelor, s-a rambursat T.V.A către

reclamantă.

Și obligarea la suma reactualizată

este considerată ca o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv, a art.

23 alin. (2) din O.G. nr. 3/1992, modificată prin O.G. nr. 2/1998 și aprobată

prin Legea nr. 195/1998.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 546 din 29 martie 2001, a admis apelul pârâtei, a schimbat

în parte sentința, a respins capătul de cerere privind acordarea procentului de

inflație, de 62.657.742 lei, și a obligat pârâta la plata sumei de 4.159.000

lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 20.668.000 lei.

S-a reținut că, potrivit art. 14 din

Legea nr. 35/1991, modificată, facilitățile fiscale se acordă pe baza analizei

documentelor de constituire și a capitalului social vărsat la data constituirii,

nefiind necesar certificatul de investitor, iar pârâta a întârziat restituirea T.V.A

mai mult de cinci luni, deși trebuia să facă acest lucru în 30 de zile de la

întocmirea procesului-verbal de control.

În ceea ce privește penalitățile,

s-a apreciat că acestea se datorează în aceleași condiții ca și penalitățile

datorate de agenții economici pentru neplata în termen a T.V.A, conform art. 23

alin. (2) din O.G. nr. 3/1992, modificat prin pct. 4

1

din O.G. nr. 2

din 20 ianuarie 1998.

Astfel, majorările de întârziere au

fost acordate în limita procentului de 0,25%, fără reactualizarea ca urmare a

inflației.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta, susținând că este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se arată că

reclamanta nu a prezentat certificatul de investitor, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 35/1991 și în lipsa unor dispoziții legale

clare, care să prevadă acordarea facilităților fiscale independent de deținerea

certificatului de investitor, pârâta a considerat că reclamanta nu beneficiază

de scutire la plata impozitului pe profit prevăzută de art. 14 din Legea nr. 35/1991.

Se mai susține și că, atâta timp cât

reclamanta datora impozit pe profit de 140.842.525 lei și majorări de

întârziere de 346.192.923 lei, înseamnă că nu beneficiază de scutire.

Faptul că, ulterior, s-a dat o altă

interpretare dispozițiilor legale aplicabile în speță, nu se poate reține fapta

ilicită și vinovăția organului de control. Se solicită și aplicarea art. 86 din

O.G. nr. 11/1998, privind creanțele bugetare.

Este invocată și o diferență de 3

zile de întârziere, care a fost reținută greșit și în plus față de data

ordinului de plată nr. 4518 din 20 noiembrie 1998.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

În cauză nu se analizează existența

unei fapte ilicite în acordarea sau neacordarea facilităților fiscale, pentru

ca instanțele să se preocupe de cauzele care au determinat nerambursarea la

timp a T.V.A către reclamantă.

Obiectul acțiunii îl reprezintă doar

plata penalităților de întârziere, ca urmare a întârzierii în restituirea T.V.A,

astfel încât toate considerațiile cu privire la justificarea întârzierii se

analizează prin perspectiva obiectului limitat al acțiunii.

Indiferent de motivația și

neclaritățile sau interpretările date reglementării art. 23 din Legea nr. 35/1991,

pârâta, însăși, a plătit sumele însă cu întârziere.

Întârzierea se sancționează, conform

dispozițiilor art. 1 din H.G. 251 din 2 iunie 1997, cu majorări de întârziere de

0,25% pe zi, astfel că decizia instanței de apel a menținut corect soluția

instanței de fond.

În ceea ce privește diferența de 3

zile la care ar fi fost obligată, în plus, pârâta, se apreciază că nici această

critică nu este întemeiată, întrucât nu data ordinului de plată este importantă,

ci data intrării în contul reclamantei a banilor și din practica bancară trei

zile este o perioadă obișnuită pentru efectuarea decontărilor prin cont.

Referitor la incidența art. 86 din

O.G. nr. 11/1998, privind creanțele bugetare, se constată că acesta stabilește

la lit. e) posibilitatea compensării sau restituirii sumelor de rambursat de la

bugetul de stat, dar, potrivit art. 88, compensarea se face în 30 de zile și

măsura se comunică plătitorului în 7 zile de la data efectuării operațiunii,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 89 din O.G. nr. 11/1996. Or, pârâta nu a

folosit efectiv această procedură, ci invocă doar posibilitatea pe care i-o

acordă legea. Neaplicând-o ea, însăși, pârâta nu poate invoca această compensare

pe care nu a făcut-o.

Așadar, negăsindu-se întemeiate

motivele de recurs ale pârâtei, acesta va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

pârâtei, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de

Stat București, împotriva deciziei nr. 546 din 29 martie 2001 a Curții de Apel

București, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 27 martie 2003.