ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1892/2003

Deliberând asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată sub nr. 8261 din 6 octombrie 2000, reclamanta SC R.I. SRL a solicitat obligarea pârâtei, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat, la plata sumelor de 62.720.463 lei penalități de întârziere și 62.656.742 lei rată de inflație, cât și cheltuieli de judecată.

Motivându-și acțiunea, reclamanta arată că solicită penalitățile de întârziere în rambursarea T.V.A calculate pe perioada 8 iunie 1998 - 23 noiembrie 1998, potrivit Legii nr. 195/1998, cât și reactualizarea sumei cu indicele de inflație pe perioada noiembrie 1998 - august 2000. Tribunalul București, a admis acțiunea reclamantei, pronunțând sentința civilă nr. 7728 din 23 noiembrie 2000. A fost obligată pârâta la plata sumei de 62.720.463 lei penalități de întârziere pe perioada 8 iunie 1998 - 23 noiembrie 1998, 62.720.463 lei reprezentând rata inflației pe perioada noiembrie 1998 - august 2000, cât și 20.668.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, potrivit O.G.

nr. 3/1992, Legii nr. 195/1998 și O.G. nr. 2/1998, societatea reclamantă beneficiază de rambursarea T.V.A pentru exporturi, fiind o societate mixtă. Pârâta a rambursat T.V.A cu întârziere de 169 de zile, iar cuantumul majorărilor de întârziere pentru obligații bugetare este de 0,25% pe zi de întârziere, conform art. 1 din H.G. 251 din 2 iunie 1997. Reactualizarea a fost calculată în raport cu indicele de inflație comunicat de Comisia Națională de Statistică. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, care susține că, în mod justificat, au fost întârzieri în rambursarea T.V.A, întrucât investitorul străin nu deținea certificat de investitor și abia după data de 4 noiembrie 1998, când a fost confirmată situația sa de către Ministerul Finanțelor, s-a rambursat T.V.A către reclamantă.

Și obligarea la suma reactualizată este considerată ca o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv, a art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 3/1992, modificată prin O.G. nr. 2/1998 și aprobată prin Legea nr. 195/1998. Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 546 din 29 martie 2001, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința, a respins capătul de cerere privind acordarea procentului de inflație, de 62.657.742 lei, și a obligat pârâta la plata sumei de 4.159.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 20.668.000 lei. S-a reținut că, potrivit art. 14 din Legea nr. 35/1991, modificată, facilitățile fiscale se acordă pe baza analizei documentelor de constituire și a capitalului social vărsat la data constituirii, nefiind necesar certificatul de investitor, iar pârâta a întârziat restituirea T.V.A mai mult de cinci luni, deși trebuia să facă acest lucru în 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de control.

În ceea ce privește penalitățile, s-a apreciat că acestea se datorează în aceleași condiții ca și penalitățile datorate de agenții economici pentru neplata în termen a T.V.A, conform art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 3/1992, modificat prin pct. 4 1 din O.G. nr. 2 din 20 ianuarie 1998. Astfel, majorările de întârziere au fost acordate în limita procentului de 0,25%, fără reactualizarea ca urmare a inflației. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, susținând că este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că reclamanta nu a prezentat certificatul de investitor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 23 din Legea nr. 35/1991 și în lipsa unor dispoziții legale clare, care să prevadă acordarea facilităților fiscale independent de deținerea certificatului de investitor, pârâta a considerat că reclamanta nu beneficiază de scutire la plata impozitului pe profit prevăzută de art. 14 din Legea nr. 35/1991. Se mai susține și că, atâta timp cât reclamanta datora impozit pe profit de 140.842.525 lei și majorări de întârziere de 346.192.923 lei, înseamnă că nu beneficiază de scutire. Faptul că, ulterior, s-a dat o altă interpretare dispozițiilor legale aplicabile în speță, nu se poate reține fapta ilicită și vinovăția organului de control.

Se solicită și aplicarea art. 86 din O.G. nr. 11/1998, privind creanțele bugetare. Este invocată și o diferență de 3 zile de întârziere, care a fost reținută greșit și în plus față de data ordinului de plată nr. 4518 din 20 noiembrie 1998. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În cauză nu se analizează existența unei fapte ilicite în acordarea sau neacordarea facilităților fiscale, pentru ca instanțele să se preocupe de cauzele care au determinat nerambursarea la timp a T.V.A către reclamantă. Obiectul acțiunii îl reprezintă doar plata penalităților de întârziere, ca urmare a întârzierii în restituirea T.V.A, astfel încât toate considerațiile cu privire la justificarea întârzierii se analizează prin perspectiva obiectului limitat al acțiunii.

Indiferent de motivația și neclaritățile sau interpretările date reglementării art. 23 din Legea nr. 35/1991, pârâta, însăși, a plătit sumele însă cu întârziere. Întârzierea se sancționează, conform dispozițiilor art. 1 din H.G. 251 din 2 iunie 1997, cu majorări de întârziere de 0,25% pe zi, astfel că decizia instanței de apel a menținut corect soluția instanței de fond. În ceea ce privește diferența de 3 zile la care ar fi fost obligată, în plus, pârâta, se apreciază că nici această critică nu este întemeiată, întrucât nu data ordinului de plată este importantă, ci data intrării în contul reclamantei a banilor și din practica bancară trei zile este o perioadă obișnuită pentru efectuarea decontărilor prin cont.

Referitor la incidența art. 86 din O.G. nr. 11/1998, privind creanțele bugetare, se constată că acesta stabilește la lit. e) posibilitatea compensării sau restituirii sumelor de rambursat de la bugetul de stat, dar, potrivit art. 88, compensarea se face în 30 de zile și măsura se comunică plătitorului în 7 zile de la data efectuării operațiunii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 89 din O.G. nr. 11/1996. Or, pârâta nu a folosit efectiv această procedură, ci invocă doar posibilitatea pe care i-o acordă legea. Neaplicând-o ea, însăși, pârâta nu poate invoca această compensare pe care nu a făcut-o. Așadar, negăsindu-se întemeiate motivele de recurs ale pârâtei, acesta va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat București, împotriva deciziei nr. 546 din 29 martie 2001 a Curții de Apel București, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 27 martie 2003.