ÎCCJ, Decizia nr. 59/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 6 din 2 martie

2000, Curtea de Conturi a României, Colegiul jurisdicțional Brașov, a admis în

parte sesizarea procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi Brașov,

privind obligarea, în solidar, la plata despăgubirilor civile în cuantum total

de 109.516.000 lei către S.C. „T." S.A. Brașov, a pârâților R.C., R.S.,

P.I., V.V., M.W., C.D., V.A., M.Ș., P.C., C.D. și, constatând recuperarea

sumelor de 42.384.000 lei reprezentând debite preluate de la S.C. „A."

S.A. Brașov, precum și 100.521.726 lei reprezentând creanțe prescrise privind

asociațiile de locatari, respectiv 18.050.538 lei reprezentând creanțe

prescrise de la agenții economici, a obligat în solidar pe pârâții R.C., R.S.,

P.I., V.V., M.W., C.D., V.A., M.Ș., P.C. și C.D. la plata sumei de

13.993.000 lei reprezentând creanțe prescrise de la

asociațiile de locatari, la care se adaugă dobânda, în procent de 57% începând

cu data de 1 ianuarie 1996 și până la recuperarea integrală a prejudiciului

către S.C. „T." S.A. Brașov și 9.762.507 lei reprezentând creanțe

prescrise de la agenții economici, precum și la dobânda în procent de 57%

începând cu data de 1 ianuarie 1996 și până la integrala recuperare către S.C.

„T." S.A. Brașov.

Totodată, cu privire la veniturile

pârâților, până la concurența sumei de 50.000.000 lei, instanța a dispus

instituirea măsurilor asigurătorii.

Pentru a hotărî în sensul angajării

răspunderii civile delictuale, s-a reținut că pârâții, făcând parte din

conducerea executivă, respectiv din consiliul de administrație al S.C.

„T." S.A. Brașov, au manifestat pasivitate cu privire la măsurile legale

privind recuperarea debitelor și, urmare a prescrierii dreptului de a pretinde

debitorilor stingerea acestora prin plată, au păgubit societatea comercială cu

aceste sume.

Curtea de Conturi a României, secția

jurisdicțională, prin decizia nr. 448 din 20 octombrie 2000, a admis

recursurile jurisdicționale declarate de pârâți și, prin extindere a efectelor,

a modificat hotărârea atacată, în sensul înlăturării răspunderii acestora.

Prin aceeași hotărâre, recursul

jurisdicțional formulat de procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi

Brașov privitor la aplicarea greșită a legii cu referire la sumele recuperate

și nivelul sumei până la concurența căreia s-au instituit măsurile

asigurătorii, a fost respins.

Pentru a admite recursurile

jurisdicționale declarate de către pârâți, s-a reținut că, dreptul la acțiune

în vederea recuperării creanței de la terțul debitor, cât și dreptul la acțiune

în vederea stabilirii răspunderii civile a funcționarului ce nu a acționat în

vederea recuperării creanței, născându-se în același moment și curgând în

paralel, acesta din urmă era prescris la data sesizării instanței, astfel că,

sub acest aspect, hotărârea atacată este nelegală.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a

României, susținând că teza îmbrățișată de instanța de recurs nu are temei

legal.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 2932 din 2 octombrie 2001, a

respins recursul declarat de procurorul financiar de pe lângă Curtea de Conturi

a României, reținând concomitența temporală a nașterii dreptului la acțiune

atât privitor la recuperarea creanțelor, cât și la stabilirea răspunderii

civile.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., susținând că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

S-a susținut că fapta pârâților de a

nu întreprinde măsuri legale în vederea încasării creanțelor și recuperării

debitelor în termenul de prescripție devine ilicită numai după expirarea

termenului de prescripție pentru fiecare creanță.

Totodată, termenul de prescripție al

acțiunii pentru recuperarea creanței de la debitor începe să curgă de la data

scadenței.

Ca atare, în mod greșit s-a reținut

că cele două termene se împlinesc în același timp.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate,

admiterea recursului declarat de procurorul general financiar de pe lângă

Curtea de Conturi a României și, pe fond, menținerea sentinței nr. 6 din 2

martie 2000 a Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Județene Brașov.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Începutul cursului prescripției

extinctive își găsește reglementarea atât în dispozițiile art. 7 din Decretul

nr. 167/1958, cât și în dispozițiile art. 1886 C. civ.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 „prescripția începe să curgă de la data când se naște

dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită", iar art. 1886

C. civ. dispune în sensul că „nici o prescripție nu poate începe a curge mai

înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere".

Rezultă așadar, în regulă generală,

dincolo de deosebirea de formulare, că prescripția începe să curgă de la data

când se naște dreptul la acțiune.

Regula generală este completată și

cu reguli speciale, printre care cea privind acțiunea în răspundere pentru

pagube cauzate prin fapte ilicite, stabilită prin art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, care dispune că „prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de

ea".

Având în materia începerii

termenului de prescripție a dreptului la acțiune atât regula generală, cât și

reguli speciale, urmează a observa că, în practică, se va aplica regula

generală ori de câte ori nu este incidentă una din regulile speciale și că,

pentru determinarea acestuia, va trebui examinat și stabilit în concret,

momentul nașterii dreptului la acțiune.

Or, în cauză, un drept la acțiune

privește creanțele S.C. „T." S.A. Brașov, având ca obiect valoarea

energiei termice furnizate unor asociații de locatari și unor agenți economici,

iar un alt drept la acțiune are ca obiect recuperarea pagubei produse aceleiași

societăți, de către pârâți, prin neurmărirea încasării creanțelor.

Așadar, primul drept privește o

acțiune în răspundere contractuală căruia, în materia termenului de prescripție,

îi este aplicabilă regula generală statuată prin art. 7 alin.

(

1) din Decretul nr. 167/1958, iar al

doilea drept privește acțiunea în răspundere pentru paguba cauzată aceleiași

societăți prin fapta ilicită a pârâților căruia, sub aspectul începerii

termenului de prescripție, îi este aplicabilă regula specială stabilită prin

art. 8 alin. (1) din același act normativ.

În consecință, în primul raport

juridic avându-și izvorul într-un act juridic, iar ca subiecte societatea

comercială și beneficiarii agentului termic livrat de către aceasta, dreptul la

acțiune se naște la data scadenței și care, potrivit art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, este și data de la care începe să curgă termenul de

prescripție a acestuia.

Pe de altă parte, în al doilea

raport născut dintr-un fapt juridic, având ca subiecte societatea comercială

păgubită și autorii pagubei produse acesteia prin neluarea măsurilor legale de

obligare a debitorilor la plata sumelor datorate și ca obiect obligația

pârâților de a repara prejudiciul produs prin fapta ilicită arătată, dreptul la

acțiune și concomitent, prescripția acestuia, potrivit art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, se nasc la data când societatea păgubită a cunoscut sau

trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cei care răspund de ea.

Rezultă așadar anterioritatea

necesară a primului raport juridic, precum și condiționarea, cumulativă, a

raportului, ulterior de existența primului și de fapta ilicită de neîndeplinire

culpabilă a atribuțiilor de urmărire a lichidării debitelor prin plată de către

persoanele având atribuții în acest sens.

În concluzie, împrejurările privind

existența a două raporturi juridice diferite, succesiunea în timp a acestora și

condiționarea celui de al doilea raport de existența primului, raportate la

identitatea termenului de prescripție sub aspectul duratei acestuia, exclud

posibilitatea nașterii concomitente a dreptului la acțiunea în răspundere

contractuală și a dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

Ca atare, statuând asupra datei de la

care a început să curgă prescripția dreptului la acțiune, cu neobservarea atât

a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 cât și a caracterului imperativ al

normelor juridice privind prescripția, prin decizia atacată cu recurs s-a

produs o încălcare esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei.

Cum instanța de recurs s-a pronunțat

cu neobservarea incidenței în cauză a motivului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că recursul în anulare este fondat.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în raport de dispozițiile art. 330

3

alin. (1) cu referire

la art. 314 din același cod, Curtea va admite recursul în anulare, va casa

hotărârea atacată, va admite recursul declarat de procurorul general financiar

și, casând hotărârea atacată prin recurs va trimite cauza aceleiași instanțe în

vederea legalei soluționări a recursurilor jurisdicționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 2932 din 2 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție,

secția de contencios administrativ, pe care o casează.

Admite recursul declarat de

procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României împotriva

deciziei nr. 448 din 20 octombrie 2000 a Curții de Conturi a României, secția

jurisdicțională.

Casează decizia atacată și trimite

dosarul Curții de Conturi, secția jurisdicțională, în vederea rejudecării

recursurilor jurisdicționale declarate de procurorul general financiar de pe

lângă Camera de Conturi Brașov și pârâții R.S., R.C., P.I., V.V., M.W., M.Ș.,

A.V. și C.D. împotriva sentinței nr. 6 din 2 martie 2000 a Camerei de Conturi

Brașov, Colegiul jurisdicțional.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 aprilie 2003.