ÎCCJ, Decizia nr. 59/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 6 din 2 martie 2000, Curtea de Conturi a României, Colegiul jurisdicțional Brașov, a admis în parte sesizarea procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi Brașov, privind obligarea, în solidar, la plata despăgubirilor civile în cuantum total de 109.516.000 lei către S.C. „T." S.A. Brașov, a pârâților R.C., R.S., P.I., V.V., M.W., C.D., V.A., M.Ș., P.C., C.D. și, constatând recuperarea sumelor de 42.384.000 lei reprezentând debite preluate de la S.C. „A." S.A. Brașov, precum și 100.521.726 lei reprezentând creanțe prescrise privind asociațiile de locatari, respectiv 18.050.538 lei reprezentând creanțe prescrise de la agenții economici, a obligat în solidar pe pârâții R.C., R.S., P.I., V.V., M.W., C.D., V.A., M.Ș., P.C.

și C.D. la plata sumei de 13.993.000 lei reprezentând creanțe prescrise de la asociațiile de locatari, la care se adaugă dobânda, în procent de 57% începând cu data de 1 ianuarie 1996 și până la recuperarea integrală a prejudiciului către S.C. „T." S.A. Brașov și 9.762.507 lei reprezentând creanțe prescrise de la agenții economici, precum și la dobânda în procent de 57% începând cu data de 1 ianuarie 1996 și până la integrala recuperare către S.C. „T." S.A. Brașov. Totodată, cu privire la veniturile pârâților, până la concurența sumei de 50.000.000 lei, instanța a dispus instituirea măsurilor asigurătorii. Pentru a hotărî în sensul angajării răspunderii civile delictuale, s-a reținut că pârâții, făcând parte din conducerea executivă, respectiv din consiliul de administrație al S.C.

„T." S.A. Brașov, au manifestat pasivitate cu privire la măsurile legale privind recuperarea debitelor și, urmare a prescrierii dreptului de a pretinde debitorilor stingerea acestora prin plată, au păgubit societatea comercială cu aceste sume. Curtea de Conturi a României, secția jurisdicțională, prin decizia nr. 448 din 20 octombrie 2000, a admis recursurile jurisdicționale declarate de pârâți și, prin extindere a efectelor, a modificat hotărârea atacată, în sensul înlăturării răspunderii acestora. Prin aceeași hotărâre, recursul jurisdicțional formulat de procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Brașov privitor la aplicarea greșită a legii cu referire la sumele recuperate și nivelul sumei până la concurența căreia s-au instituit măsurile asigurătorii, a fost respins.

Pentru a admite recursurile jurisdicționale declarate de către pârâți, s-a reținut că, dreptul la acțiune în vederea recuperării creanței de la terțul debitor, cât și dreptul la acțiune în vederea stabilirii răspunderii civile a funcționarului ce nu a acționat în vederea recuperării creanței, născându-se în același moment și curgând în paralel, acesta din urmă era prescris la data sesizării instanței, astfel că, sub acest aspect, hotărârea atacată este nelegală. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României, susținând că teza îmbrățișată de instanța de recurs nu are temei legal.

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 2932 din 2 octombrie 2001, a respins recursul declarat de procurorul financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României, reținând concomitența temporală a nașterii dreptului la acțiune atât privitor la recuperarea creanțelor, cât și la stabilirea răspunderii civile. Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. S-a susținut că fapta pârâților de a nu întreprinde măsuri legale în vederea încasării creanțelor și recuperării debitelor în termenul de prescripție devine ilicită numai după expirarea termenului de prescripție pentru fiecare creanță.

Totodată, termenul de prescripție al acțiunii pentru recuperarea creanței de la debitor începe să curgă de la data scadenței. Ca atare, în mod greșit s-a reținut că cele două termene se împlinesc în același timp. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate, admiterea recursului declarat de procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României și, pe fond, menținerea sentinței nr. 6 din 2 martie 2000 a Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Județene Brașov. Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Începutul cursului prescripției extinctive își găsește reglementarea atât în dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, cât și în dispozițiile art. 1886 C. civ.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită", iar art. 1886 C. civ. dispune în sensul că „nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere". Rezultă așadar, în regulă generală, dincolo de deosebirea de formulare, că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Regula generală este completată și cu reguli speciale, printre care cea privind acțiunea în răspundere pentru pagube cauzate prin fapte ilicite, stabilită prin art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care dispune că „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". Având în materia începerii termenului de prescripție a dreptului la acțiune atât regula generală, cât și reguli speciale, urmează a observa că, în practică, se va aplica regula generală ori de câte ori nu este incidentă una din regulile speciale și că, pentru determinarea acestuia, va trebui examinat și stabilit în concret, momentul nașterii dreptului la acțiune.

Or, în cauză, un drept la acțiune privește creanțele S.C. „T." S.A. Brașov, având ca obiect valoarea energiei termice furnizate unor asociații de locatari și unor agenți economici, iar un alt drept la acțiune are ca obiect recuperarea pagubei produse aceleiași societăți, de către pârâți, prin neurmărirea încasării creanțelor. Așadar, primul drept privește o acțiune în răspundere contractuală căruia, în materia termenului de prescripție, îi este aplicabilă regula generală statuată prin art. 7 alin. ( 1) din Decretul nr. 167/1958, iar al doilea drept privește acțiunea în răspundere pentru paguba cauzată aceleiași societăți prin fapta ilicită a pârâților căruia, sub aspectul începerii termenului de prescripție, îi este aplicabilă regula specială stabilită prin art. 8 alin. (1) din același act normativ.

În consecință, în primul raport juridic avându-și izvorul într-un act juridic, iar ca subiecte societatea comercială și beneficiarii agentului termic livrat de către aceasta, dreptul la acțiune se naște la data scadenței și care, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, este și data de la care începe să curgă termenul de prescripție a acestuia. Pe de altă parte, în al doilea raport născut dintr-un fapt juridic, având ca subiecte societatea comercială păgubită și autorii pagubei produse acesteia prin neluarea măsurilor legale de obligare a debitorilor la plata sumelor datorate și ca obiect obligația pârâților de a repara prejudiciul produs prin fapta ilicită arătată, dreptul la acțiune și concomitent, prescripția acestuia, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se nasc la data când societatea păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cei care răspund de ea.

Rezultă așadar anterioritatea necesară a primului raport juridic, precum și condiționarea, cumulativă, a raportului, ulterior de existența primului și de fapta ilicită de neîndeplinire culpabilă a atribuțiilor de urmărire a lichidării debitelor prin plată de către persoanele având atribuții în acest sens. În concluzie, împrejurările privind existența a două raporturi juridice diferite, succesiunea în timp a acestora și condiționarea celui de al doilea raport de existența primului, raportate la identitatea termenului de prescripție sub aspectul duratei acestuia, exclud posibilitatea nașterii concomitente a dreptului la acțiunea în răspundere contractuală și a dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

Ca atare, statuând asupra datei de la care a început să curgă prescripția dreptului la acțiune, cu neobservarea atât a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 cât și a caracterului imperativ al normelor juridice privind prescripția, prin decizia atacată cu recurs s-a produs o încălcare esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei. Cum instanța de recurs s-a pronunțat cu neobservarea incidenței în cauză a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că recursul în anulare este fondat. În consecință, pentru considerentele ce preced, în raport de dispozițiile art. 330 3 alin. (1) cu referire la art. 314 din același cod, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârea atacată, va admite recursul declarat de procurorul general financiar și, casând hotărârea atacată prin recurs va trimite cauza aceleiași instanțe în vederea legalei soluționări a recursurilor jurisdicționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 2932 din 2 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, pe care o casează. Admite recursul declarat de procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României împotriva deciziei nr. 448 din 20 octombrie 2000 a Curții de Conturi a României, secția jurisdicțională. Casează decizia atacată și trimite dosarul Curții de Conturi, secția jurisdicțională, în vederea rejudecării recursurilor jurisdicționale declarate de procurorul general financiar de pe lângă Camera de Conturi Brașov și pârâții R.S., R.C., P.I., V.V., M.W., M.Ș., A.V.

și C.D. împotriva sentinței nr. 6 din 2 martie 2000 a Camerei de Conturi Brașov, Colegiul jurisdicțional. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2003.