ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 100/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5

decembrie 2000, Direcția Regională Vamală Timișoara, în numele și pentru

Direcția Generală a Vămilor București, a declarat recurs împotriva sentinței

civile nr. 363 din 14 noiembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

în dosarul nr. 4862/CA/2000, solicitând casarea hotărârii, pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului, recurenta a

susținut că deși în procedura administrativă, i s-a solicitat contestatoarei de

către autoritatea vamală, să depună documentele vamale întocmite la intrarea în

România, aceasta nu putea face dovada existenței lor.

A mai precizat recurenta că

autoturismele au fost introduse în țară de către proprietarul autoturismului,

cetățean străin, la o dată anterioară depunerii declarației vamale de import la

Biroul Vamal Reșița și la data introducerii în țară a bunului, proprietarul

autoturismului nu a solicitat autorității vamale nici un fel de regim vamal.

Prin art. 19 Anexa 6 din H.G. nr.

626/1997, petenta a arătat că regimul vamal de admitere temporară operează prin

efectul legii la data introducerii bunului în țară, dacă titularul operațiunii

nu solicită autorității vamale, plasarea bunului sub regim vamal (cazul în

speță), proprietarul autoturismului înmatriculat în străinătate, fiind străin.

Conform art. 284 alin. (2) din H.G.

nr. 626/1997, mijloacele de transport aflate în regim de admitere temporară „nu

pot fi date în comodat, gajate sau cedate unei persoane fizice sau juridice

domiciliate sau cu reședința în România”.

Mai mult, pentru vehiculele de

folosință personală, admise temporar în România, nu se pot întocmi acte care

prin rezultatul lor, ar duce la schimbarea destinației bunului respectiv,

astfel încât hotărârea atacată a fost considerată de recurentă, ca nelegală și

netemeinică.

Din actele cauzei, Curtea Supremă de

Justiție reține că prin sentința nr. 363 din 14 noiembrie 2000, Curtea de Apel

Timișoara a admis acțiunea reclamantei Asociația Sportivă B. Brebu, împotriva

pârâtei Direcția Generală Vamală și Direcția Regională Vamală Timișoara,

anulându-se: decizia nr. 1760 din 13 iulie 2000, emisă de Direcția Generală

Vamală și decizia nr. 62 din 2 iunie 2000, a Direcției Regionale Vamale

Timișoara, precum și actele de constatare nr. 192 din 6 aprilie 2000 și nr. 222

din 10 aprilie 2000, încheiate de Biroul Vamal Reșița, prin care s-a stabilit

în sarcina reclamantei, obligația de a plăti 28.137.166 lei, taxe vamale.

Instanța a reținut că cele două

autoturisme au fost introduse în țară, în regim de scutire de la plata taxelor

vamale, conform art. 5 și 6 din O.G. nr. 26/1993 și cum erau proprietatea

reclamantei, în mod greșit s-a considerat de organele vamale, la controlul

ulterior efectuat de inspectorii vamali, că au fost înstrăinătate,

încălcându-se art. 284 și 286 C. vam.

Hotărârea atacată este nelegală și

netemeinică.

Așa cum rezultă din probele cauzei,

autoturismele au fost introduse în țară de către proprietarul autoturismelor,

fără a solicita autorității vamale, un regim vamal.

Ca atare, prin efectul legii,

conform art. 19 Anexa 6 din H.G. nr. 626/1997, cele două autoturisme au putut

fi introduse în România, fără plata de taxe vamale, fiind plasate în regim de

admitere temporară.

Conform art. 284 alin. (2) din H.G.

nr. 646/1997, „mijloacele de transport aflate în regim de admitere temporară”

nu pot fi date în comodat, gajate sau predate unei persoane fizice sau

juridice, domiciliate sau cu reședința în România.

Cum, ulterior, aceste două

autoturisme au fost înstrăinatate, respectiv donate, schimbându-se destinația

auto, introduse în țară în regim de admitere temporară, a luat naștere datoria

vamală, conform art. 168 din Legea nr. 141/1997, actele administrative atacate

în cauză fiind emise corect.

Aceasta, cu atît mai mult, cu cât

pentru a se evita sustragerea de la plata taxelor vamale, art. 142 alin. (4)

din Legea nr. 141/1997, arată că răspund solidar cu titularul declarației

vamale, și persoanele care dobândesc sau dețin mărfurile în cauză, care

cunoșteau sau trebuiau să cunoască aceste neregularități în momentul dobândirii

sau reținerii.

Ori, la data depunerii declarației

vamale, Asociația Sportivă B. avea cunoștință de regimul de admitere temporară

în care se aflau autoturismele, regim care opera automat, chiar fără a fi

necesară solicitarea regimului, prin simpla trecere a frontierei de un cetățean

străin.

Constatându-se, deci, că actele

administrative atacate au fost emise legal și se datorează taxa vamală,

hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, urmează a fi casată și în

fond, acțiunea formulată urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Regională Vamală Timișoara, în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor,

împotriva sentinței civile nr. 363 din 14 noiembrie 2000, a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 ianuarie 2003.