ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1554/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 15 martie 2001, reclamanta F.S. a solicitat anularea actului constatator nr. 189 din 6 aprilie 2000, întocmit de Biroul Vamal Reșița, a deciziei nr. 64 din 19 iunie 2000, emisă de Direcția Regională Vamală Timișoara și a deciziei nr. 2496 din 10 octombrie 2000, emisă de Direcția Generală a Vămilor și constatarea că nu are calitatea de debitoare a obligațiilor stabilite prin actul constatator contestat. În motivarea acțiunii, reclamanta arată că i-a fost donat un autoturism, de către un cetățean austriac și că nelegal a fost obligată să plătească suma de 16.343.506 lei, cu titlu de taxe vamale, comisioane și accize și suma de 21.182.848 lei, cu titlu de majorări de întârziere, cu toate că acest bun nu a fost introdus în circuitul civil, fiind destinat unei persoane juridice nonprofit.

Mai arată că, în cazul în care se datorează taxe vamale și celelalte sume pretinse, obligația plății acestora revenea persoanei care a introdus autoturismul în țară. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 392 din 16 octombrie 2001, a admis acțiunea, anulând actele contestate. Recursul declarat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor, a fost admis prin decizia nr. 3161 din 14 octombrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin care s-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza, aceleiași instanțe, spre rejudecare, reținându-se că litigiul nu a fost soluționat și în contradictoriu cu Biroul Vamal Reșița, emitentul actului constatator atacat.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 3/P.I. din 13 ianuarie 2004, a admis acțiunea precizată, în sensul că a anulat actul constatator și cele două decizii contestate, cu privire la obligarea reclamantei, la plata sumei de 37.526.354 lei reprezentând taxe vamale și majorări de întârziere. Instanța reține că actul constatator și actele administrative jurisdicționale s-au emis ca urmare a unei interpretări greșite a dispozițiilor legale în materie, autoturismul fiind importat în regim de scutire de la plata taxelor vamale, conform art. 5 din O.G. nr. 26/1993, el fiind deja proprietatea reclamantei, la momentul introducerii lui în țară și nici nu a fost înstrăinat ulterior.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Direcția Regională Vamală Timișoara, în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Un prim motiv de recurs privește tardivitatea introducerii acțiunii, recurenta susținând că reclamanta a introdus acțiunea, peste termenul legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei emise de Direcția Generală a Vămilor. În ce privește fondul cauzei, arată că autoturismul a fost introdus în țară la o dată anterioară depunerii declarației vamale, când nu s-a solicitat nici un fel de regim vamal și că, ulterior stabilirii regimului de admitere temporară, autoturismul a fost donat reclamantei, cu documente întocmite în România.

Susține că prin schimbarea destinației autoturismului introdus în țară, în regim de admitere temporară, ia naștere datoria vamală conform art. 141 din Legea nr. 141/1997 și cum titularul declarației vamale, care a solicitat regimul vamal de import, este reclamanta, aceasta este considerată ca debitor al datoriei vamale, eventual în solidar cu donatorul. Analizând motivele de recurs invocate, prin prisma probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța reține următoarele: În ce privește tardivitatea introducerii acțiunii, excepție invocată de recurentă, se reține că instanța de fond a apreciat corect că este neîntemeiată, deoarece acțiunea s-a depus la instanță în interiorul termenului legal de 30 de zile, de la data înregistrării deciziei Direcției Generale a Vămilor, la intimată, termen prevăzut de art. 5 din Legea nr. 28/1990.

Dar pe fondul cauzei, recursul este întemeiat. Astfel, se reține că cetățeanul austriac G.M. a intrat în România cu autoturismul marca V., an fabricație 1986, fără să solicite acordarea vreunui regim vamal pentru autoturism, fiind considerat ca turist și din acest motiv nu a fost impus la plata taxelor vamale pentru autoturismul respectiv. După introducerea autoturismului în țară, acesta l-a donat intimatei, la 14 aprilie 1998, așa cum rezultă din actul de donație autentificat sub nr. 1350, de către Biroul Notarului Public S.A. Ulterior, reprezentantul intimatei s-a prezentat la Biroul Vamal Reșița, unde a dat declarația vamală de import din 15 aprilie 1998 și în care a menționat că autoturismul l-a primit prin donație, de la G.M.

Conform prevederilor art. 19 din Anexa nr. 6 la H.G. nr. 626/1997, „Mijloacele de transport și remorcile acestora, înmatriculate în străinătate, pot fi introduse temporar în România, fără garantarea drepturilor de import și fără formalitățile vamale, dacă aparțin persoanelor cu domiciliul în străinătate sosite în țară ca turiști”. Dar, pentru astfel de autoturisme nu se pot întocmi ulterior acte prin care să se schimbe destinația, art. 284 alin. (2) din H.G. nr. 626/1997, prevăzând că mijloacele de transport aflate în regim de admitere temporară (cum a fost în cazul de față), nu pot fi date în comodat, gajate sau cedate unei persoane fizice sau juridice domiciliate sau cu reședința în România.

Art. 286 lit. c) din aceeași hotărâre a prevăzut că pentru scutirea de la plata taxelor vamale, autoturismul să fie înmatriculat în afara teritoriului României, pe numele unei persoane din afara acestui teritoriu sau dacă nu este înmatriculat în străinătate, să aparțină unei persoane stabilită în străinătate. Cum autoturismul a fost introdus în țară, de cetățeanul străin, care avea calitatea de turist, el a fost admis în regim de admitere temporară, fără plata drepturilor de import și fără formalități de vămuire. Însă, ulterior s-a schimbat destinația autoturismului, el fiind donat intimatei, astfel că din acest motiv apare datoria vamală, conform prevederilor art. 141 din Legea nr. 141/1997, urmare a schimbării regimului vamal.

Ca atare, corect a stabilit organul vamal, prin actul constatator nr. 189 din 6 aprilie 2000, taxe vamale, comision și accize pentru autoturism, în sumă de 16.643.222 lei, din care s-a achitat suma de 299.716 lei, rămânând de plată suma de 16.343.506 lei. De asemenea, pentru neplata la timp a acestei datorii, s-au calculat majorări de întârziere, în sumă de 21.182.848 lei. Contestațiile formulate de intimată împotriva acestei impuneri, au fost respinse justificat, prin decizia nr. 64 din 19 iunie 2000, emisă de Direcția Regională Vamală Timișoara și prin decizia nr. 2496 din 10 octombrie 2000, emisă de Direcția Generală a Vămilor. Pentru considerentele arătate mai sus, urmează ca în temeiul art. 312 și 314 C. proc.

civ., să se admită recursul, să fie casată sentința și pe fond, să se respingă acțiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Regională Vamală Timișoara, în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 3/P.I. din 13 ianuarie 2004, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și pe fond, respinge acțiunea. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2005.