ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1554/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 15 martie 2001, reclamanta F.S. a solicitat anularea actului constatator nr.

189 din 6 aprilie 2000, întocmit de Biroul Vamal Reșița, a deciziei nr. 64 din

19 iunie 2000, emisă de Direcția Regională Vamală Timișoara și a deciziei nr. 2496

din 10 octombrie 2000, emisă de Direcția Generală a Vămilor și constatarea că

nu are calitatea de debitoare a obligațiilor stabilite prin actul constatator

contestat.

În motivarea acțiunii,

reclamanta arată că i-a fost donat un autoturism, de către un cetățean austriac

și că nelegal a fost obligată să plătească suma de 16.343.506 lei, cu titlu de

taxe vamale, comisioane și accize și suma de 21.182.848 lei, cu titlu de

majorări de întârziere, cu toate că acest bun nu a fost introdus în circuitul

civil, fiind destinat unei persoane juridice nonprofit.

Mai arată că, în cazul în

care se datorează taxe vamale și celelalte sume pretinse, obligația plății

acestora revenea persoanei care a introdus autoturismul în țară.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 392 din 16

octombrie 2001, a admis acțiunea, anulând actele contestate.

Recursul declarat de

Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, în numele și pentru Direcția

Generală a Vămilor, a fost admis prin decizia nr. 3161 din 14 octombrie 2002,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

prin care s-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza, aceleiași instanțe,

spre rejudecare, reținându-se că litigiul nu a fost soluționat și în

contradictoriu cu Biroul Vamal Reșița, emitentul actului constatator atacat.

Rejudecând cauza, Curtea de

Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința

civilă nr. 3/P.I. din 13 ianuarie 2004, a admis acțiunea precizată, în sensul

că a anulat actul constatator și cele două decizii contestate, cu privire la

obligarea reclamantei, la plata sumei de 37.526.354 lei reprezentând taxe

vamale și majorări de întârziere.

Instanța reține că actul

constatator și actele administrative jurisdicționale s-au emis ca urmare a unei

interpretări greșite a dispozițiilor legale în materie, autoturismul fiind

importat în regim de scutire de la plata taxelor vamale, conform art. 5 din O.G.

nr. 26/1993, el fiind deja proprietatea reclamantei, la momentul introducerii

lui în țară și nici nu a fost înstrăinat ulterior.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, Direcția Regională Vamală Timișoara, în numele și pentru

Autoritatea Națională a Vămilor, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs

privește tardivitatea introducerii acțiunii, recurenta susținând că reclamanta

a introdus acțiunea, peste termenul legal de 30 de zile de la data comunicării

deciziei emise de Direcția Generală a Vămilor.

În ce privește fondul

cauzei, arată că autoturismul a fost introdus în țară la o dată anterioară

depunerii declarației vamale, când nu s-a solicitat nici un fel de regim vamal

și că, ulterior stabilirii regimului de admitere temporară, autoturismul a fost

donat reclamantei, cu documente întocmite în România.

Susține că prin schimbarea

destinației autoturismului introdus în țară, în regim de admitere temporară, ia

naștere datoria vamală conform art. 141 din Legea nr. 141/1997 și cum titularul

declarației vamale, care a solicitat regimul vamal de import, este reclamanta,

aceasta este considerată ca debitor al datoriei vamale, eventual în solidar cu

donatorul.

Analizând motivele de recurs

invocate, prin prisma probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale

aplicabile, instanța reține următoarele:

În ce privește tardivitatea

introducerii acțiunii, excepție invocată de recurentă, se reține că instanța de

fond a apreciat corect că este neîntemeiată, deoarece acțiunea s-a depus la

instanță în interiorul termenului legal de 30 de zile, de la data înregistrării

deciziei Direcției Generale a Vămilor, la intimată, termen prevăzut de art. 5

din Legea nr. 28/1990.

Dar pe fondul cauzei,

recursul este întemeiat.

Astfel, se reține că cetățeanul

austriac G.M. a intrat în România cu autoturismul marca V., an fabricație 1986,

fără să solicite acordarea vreunui regim vamal pentru autoturism, fiind

considerat ca turist și din acest motiv nu a fost impus la plata taxelor vamale

pentru autoturismul respectiv.

După introducerea

autoturismului în țară, acesta l-a donat intimatei, la 14 aprilie 1998, așa cum

rezultă din actul de donație autentificat sub nr. 1350, de către Biroul

Notarului Public S.A.

Ulterior, reprezentantul

intimatei s-a prezentat la Biroul Vamal Reșița, unde a dat declarația vamală de

import din 15 aprilie 1998 și în care a menționat că autoturismul l-a primit

prin donație, de la G.M.

Conform prevederilor art. 19

din Anexa nr. 6 la H.G. nr. 626/1997, „Mijloacele de transport și remorcile

acestora, înmatriculate în străinătate, pot fi introduse temporar în România,

fără garantarea drepturilor de import și fără formalitățile vamale, dacă

aparțin persoanelor cu domiciliul în străinătate sosite în țară ca turiști”.

Dar, pentru astfel de

autoturisme nu se pot întocmi ulterior acte prin care să se schimbe destinația,

art. 284 alin. (2) din H.G. nr. 626/1997, prevăzând că mijloacele de transport

aflate în regim de admitere temporară (cum a fost în cazul de față), nu pot fi

date în comodat, gajate sau cedate unei persoane fizice sau juridice

domiciliate sau cu reședința în România.

Art. 286 lit. c) din aceeași

hotărâre a prevăzut că pentru scutirea de la plata taxelor vamale, autoturismul

să fie înmatriculat în afara teritoriului României, pe numele unei persoane din

afara acestui teritoriu sau dacă nu este înmatriculat în străinătate, să

aparțină unei persoane stabilită în străinătate.

Cum autoturismul a fost

introdus în țară, de cetățeanul străin, care avea calitatea de turist, el a

fost admis în regim de admitere temporară, fără plata drepturilor de import și

fără formalități de vămuire.

Însă, ulterior s-a schimbat

destinația autoturismului, el fiind donat intimatei, astfel că din acest motiv

apare datoria vamală, conform prevederilor art. 141 din Legea nr. 141/1997,

urmare a schimbării regimului vamal.

Ca atare, corect a stabilit

organul vamal, prin actul constatator nr. 189 din 6 aprilie 2000, taxe vamale,

comision și accize pentru autoturism, în sumă de 16.643.222 lei, din care s-a

achitat suma de 299.716 lei, rămânând de plată suma de 16.343.506 lei.

De asemenea, pentru neplata

la timp a acestei datorii, s-au calculat majorări de întârziere, în sumă de

21.182.848 lei.

Contestațiile formulate de

intimată împotriva acestei impuneri, au fost respinse justificat, prin decizia nr.

64 din 19 iunie 2000, emisă de Direcția Regională Vamală Timișoara și prin

decizia nr. 2496 din 10 octombrie 2000, emisă de Direcția Generală a Vămilor.

Pentru considerentele

arătate mai sus, urmează ca în temeiul art. 312 și 314 C. proc. civ., să se

admită recursul, să fie casată sentința și pe fond, să se respingă acțiunea, ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Direcția Regională Vamală Timișoara, în numele și pentru Autoritatea Națională

a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 3/P.I. din 13 ianuarie 2004, a Curții

de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

pe fond, respinge acțiunea.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2005.