ÎCCJ, Decizia nr. 239/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 239/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 27 septembrie

1999, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus trimiterea în judecată

a următorilor inculpați:

- C.A.L. pentru săvârșirea

infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată

prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. și de delapidare prevăzută de

art. 215

1

alin. (2) C. pen.;

- C.Ș. pentru săvârșirea

infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată

prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., de complicitate la

delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215

1

alin. (2) C.

pen. și de participație improprie la fals intelectual prevăzută de art. 40 din

Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.;

- S.A. pentru săvârșirea

infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.

290 C. pen. și de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la

art. 215

1

alin. (2) C. pen.;

- M.D.L. pentru săvârșirea

infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură prevăzută de art. 290 C.

pen. și de complicitate la delapidare prevăzută de art. 215

1

alin.

(2) C. pen.

S-au reținut următoarele fapte:

În cursul lunii august 1998, la

solicitarea S.C. P. S.R.L. Bistrița, o echipă de muncitori din cadrul

șantierului Bistrița, aparținând S.C. A.R.L. S.A. Cluj, a executat lucrări de

amenajare a unei parcări în fața restaurantului C. din municipiul Bistrița,

folosind cantitatea de 276 tone mixtură asfaltică, în valoare de 152.176.169

lei.

La data de 3 septembrie 2003,

inculpatul M.D.L., șef al șantierului Bistrița, l-a înștiințat despre

cantitatea de materiale folosite pe coinculpatul C.Ș., director al S.C. A.R.L.

S.A. Cluj, societate cu capital integral de stat, iar acesta a luat legătura cu

inculpatul C.A.L., director al Direcției regionale de drumuri și poduri Cluj,

comunicându-i că, pentru lucrarea respectivă, fuseseră folosite 275 tone de

mixtură asfaltică. Cu acest prilej, inculpatul C.A.L. i-a spus inculpatului

C.Ș. că va da dispoziție coinculpatului S.A., șef al Secției drumuri naționale

Bistrița, să semneze o situație prin care să se ateste că lucrarea a fost

executată în beneficiul Direcției regionale de drumuri și poduri Cluj.

Ca urmare, din dispoziția

directorului C.Ș., inculpatul M.D.L. a întocmit o situație de lucrări efectuate

în luna august 1998, în care a menționat că s-au consumat 278 tone mixtură

asfaltică, semnând-o împreună cu șeful formațiunii S.M. Apoi, M.D.L. a

prezentat situația de lucrări coinculpatului S.A. care, conformându-se

dispoziției primite, între timp, de la C.A.L., a semnat-o și el.

Apoi, sub semnătura inculpatului

M.D.L., situația de lucrări a fost cuprinsă în centralizatorul Șantierului

Bistrița pe luna august 1998, reieșind că lucrarea a fost executată pentru

Secția drumuri naționale Bistrița, la o valoare de 152.176.169 lei. După

aceasta, S.C. A.R.L. S.A. Cluj a emis factură pentru valoarea lucrării,

încasând de la Direcția regională de drumuri și poduri Cluj suma de 152.176.169

lei.

Pentru a da aparență legală

lucrărilor efectuate în fața restaurantului menționat, S.C. P. S.R.L. Bistrița

a întocmit o situație de lucrări pentru luna august 1998, în care s-a menționat

că s-au folosit, la acele lucrări, 36 tone de mixtură asfaltică, în valoare de

19.849.060 lei. Această situație nu a fost, însă, cuprinsă în centralizatorul

privind lucrările executate de Șantierul Bistrița în luna august 1998 și nici

în centralizatoarele pe lunile septembrie-decembrie 1998, deoarece s-a urmărit

încasarea contravalorii lucrării de la Direcția regională drumuri și poduri

Cluj.

Ulterior, prin rechizitoriul emis de

același parchet, la data de 3 februarie 2000, au mai fost trimiși în judecată:

- inculpatul C.A.L. pentru

săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215

1

alin.

(2) C. pen., iar

- inculpatul S.A. pentru săvârșirea

infracțiunilor de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la

art. 215

1

alin. (2) C. pen. și de participație improprie la fals în

înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 31

alin. (2) C. pen.

Prin acest nou rechizitoriu s-a

reținut că în vara anului 1998, în calitate de director al Direcției regionale

drumuri și poduri Cluj, inculpatul C.A.L. a dispus, în mod ilegal, să fie

efectuate lucrări de modernizare pe D.N. 17 la Km 57+500 – dreapta, drum ce era

în administrarea Consiliului local al municipiului Bistrița, de care a

beneficiat S.C. G.S. S.R.L., cauzând astfel Fondului special al drumurilor

publice un prejudiciu în valoare de 732.215.356 lei, la care se adaugă

penalități în sumă de 366.107.678 lei.

Totodată, s-a reținut că inculpatul

S.A., în calitate de șef al Secției drumuri și poduri Bistrița, a transmis date

false, pe baza cărora a fost întocmit memoriul tehnic pentru investiția pe D.N.

17 la Km 57+500 – dreapta. De asemenea, s-a reținut că acest inculpat a ajutat

pe coinculpatul C.A.L. să realizeze investiția respectivă, deși știa că este

ilegală, prin aceea că a acceptat în planul de lucrări, pentru secția ce o

conducea, modernizarea porțiunii de drum menționate, ceea ce a avut ca urmare

prejudicierea fondului din care s-a asigurat plata investiției cu suma de

732.275.356 lei.

Tribunalul Cluj, sesizat cu

judecarea celor două cauze, făcând obiectul dosarelor nr. 7903/1999 și nr.

1415/2000, a dispus conexarea acestora.

Ulterior, prin încheierea nr. 3757

din 3 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a strămutat

judecarea cauzei la Tribunalul Bihor.

Învestit cu judecarea întregii

cauze, Tribunalul Bihor, prin sentința penală nr. 100 din 2 aprilie 2001, a

dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., achitarea inculpaților:

- C.A.L. pentru săvârșirea

infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215

1

alin. (2) C. pen.

(imputată prin rechizitoriul din 3 februarie 2000), a infracțiunii de instigare

la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la

art. 290 C. pen. și a infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215

1

alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 215

1

alin. (2) C. pen. datorită modificării aduse prin O.U.G. nr. 207/2000 (imputate

prin rechizitoriul din 27 septembrie 1999);

- S.A. pentru săvârșirea

infracțiunilor de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la

art. 215

1

alin. (2) C. pen., de participație improprie la fals în

înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 31 C.

pen. (imputate prin rechizitoriul din 3 februarie 2000), de complicitate la

delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215

1

alin. (1) C.

pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 215

1

alin. (2) C.

pen. și de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C.

pen. (imputate prin rechizitoriul din 27 septembrie 1999);

- C.Ș. pentru săvârșirea

infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată

prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. și de complicitate la

delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) C. pen., prin

schimbarea încadrării juridice din art. 26 raportat la art. 215

1

alin. (2), ca urmare a intervenirii modificării aduse prin O.U.G. nr. 207/2000,

precum și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr.

82/1991 raportat la art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.;

- M.D.L. pentru săvârșirea

infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.

290 C. pen. și de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la

art. 215

1

alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din

art. 26 raportat la art. 215

1

alin. (2) C. pen.

S-a motivat că, în cauză, nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, sub aspectul

laturii obiective, al intenției directe și al raportului de cauzalitate,

deoarece inculpatul C.A.L., în calitate de director al unității, nu a avut

atribuții de gestionare, ci de administrare a sumelor de bani și a bunurilor

acesteia, astfel că nu putea să producă paguba imputată fără să existe

responsabilitatea directă a altor subiecți, care să fi concurat efectiv și

nemijlocit la administrarea patrimoniului, iar regia autonomă din care făcea

parte unitatea respectivă a susținut constant că nu a fost prejudiciată,

probele administrate nu au confirmat că prin activitatea inculpaților s-au

produs pagube și nici nu a reieșit existența raportului de cauzalitate între faptele

lor și urmarea ce s-a pretins că s-a produs. S-a mai relevat că lipsa de probe

care să confirme intenția de însușire este evidentă.

Împotriva sentinței procurorul a

declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 156/A

din 28 iunie 2001 a Curții de Apel Oradea, cu motivarea că, în ambele cazuri,

lucrările au fost efectiv executate, nu s-a produs nici un prejudiciu și nici

nu s-a acționat cu rea credință, încât corect s-a apreciat de prima instanță că

nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare și,

respectiv, ale complicității la această infracțiune, iar pe cale de consecință

nici ale celorlalte infracțiuni.

Recursul declarat de procuror

împotriva acestei decizii a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2799

din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

S-a motivat că din probele

administrate rezultă că toate lucrările de la drumul lateral dreapta ce

intersectează D.N. 17 la Km 57+500 au fost efectiv executate, la solicitarea Primăriei

municipiului Bistrița, astfel că situațiile întocmite în această privință nu

pot fi considerate fictive, iar plățile efectuate sunt justificate. S-a

relevat, de asemenea, că din actele dosarului reiese că parcarea din zona

terasei C. a restaurantului P. se află pe domeniul public, aferent drumului

național, încât nici lucrările de la această parcare nu pot fi considerate

lipsite de justificare.

Conchizându-se, s-a subliniat că

prima instanță și instanța de apel au reținut corect că în cauză nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare sau ale infracțiunii de

abuz în serviciu prevăzută de art. 248 C. pen., în care s-a cerut schimbarea

încadrării juridice de către reprezentantul Ministerului Public la judecarea

cauzei în recurs, precum și nici ale vreunei alte infracțiuni.

S-a mai învederat, prin

considerentele deciziei instanței de recurs, că achitarea inculpatului C.Ș.

pentru infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 este corectă,

deoarece factura la care se face referire prin rechizitoriu a fost înregistrată

în evidențele contabile ale unității și nu a denaturat în nici un fel bilanțul

contabil.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare, invocând dispozițiile art. 410 alin. (1) partea I

pct. 7 și 8 C. proc. pen.

S-a susținut că faptele inculpatului

C.A.L. constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice

prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen., iar faptele celorlalți inculpați

trebuiau încadrate în complicitate la această infracțiune.

S-a mai susținut că, dispunând

achitarea inculpaților C.A.L. și C.Ș. pentru instigare la infracțiunea de fals

sub semnătură privată, iar a inculpaților S.A. și M.D.L. pentru infracțiunea de

fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanțele au comis o eroare gravă de

fapt.

În sprijinul acestor susțineri, s-a

relevat că instanțele nu au ținut seama că cheltuielile efectuate pentru

lucrările de la drumul lateral ce intersectează D.N. 17 la Km 57+500 au fost

decontate din dispoziția inculpatului C.A.L., din Fondul special al drumurilor

publice, fără să fi fost cuprinse în Programul aprobat pe anul 1998, precum și

că drumul respectiv nu face parte din categoria drumurilor naționale, astfel că

cheltuielile de modernizare trebuiau suportate de administrația unității

administrativ-teritoriale în raza căreia se afla.

S-a învederat că, în aceste

condiții, dispoziția inculpatului C.A.L. de a se deconta costul acelor lucrări

din alocațiile bugetare constituie o modalitate de exercitare abuzivă a

atribuțiilor funcției sale de director al Direcției regionale drumuri și poduri

Cluj.

De asemenea, s-a arătat că fapta

aceluiași inculpat de a fi dispus în condiții similare decontarea, tot din

alocații bugetare, a lucrărilor efectuate de S.C. A.R.L. S.R.L. la punctul C.,

constituie tot o exercitare abuzivă a atribuțiilor funcției îndeplinite.

S-a susținut că instanțele numai

prin greșita apreciere a probelor administrate și neluarea în considerare a

înregistrării convorbirilor telefonice ce au avut loc în legătură cu lucrările

respective au ajuns la concluzia că faptele reținute prin rechizitoriu în

sarcina celor patru inculpați nu ar avea relevanță penală.

În concluzie, s-a cerut schimbarea

încadrării juridice, în ceea ce privește pe inculpatul C.A.L. din cele două

infracțiuni de delapidare pentru care a fost trimis în judecată în două

infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art.

248 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar în ceea ce privește

pe ceilalți trei inculpați, din complicitate la infracțiunea de delapidare, în

complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice

prevăzută de art. 26 raportat la art. 248 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

De asemenea, s-a cerut să se rețină

că inculpații C.A.L. și C.Ș. se mai fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de

instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar inculpații S.A. și

M.D.L. de săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Recursul în anulare nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului se

constată, așa cum corect s-a relevat prin considerentele celor trei hotărâri,

că Regia Autonomă Administrația Națională a Drumurilor din România a comunicat

primei instanțe că nu s-a înregistrat nici o pagubă în bilanțul său contabil ca

urmare a activității inculpaților și că, neavând prejudiciu, nu înțelege să se

constituie parte civilă.

Această comunicare este în deplină

concordanță cu Hotărârea Consiliului de administrație al Administrației

Naționale a Drumurilor din 3 decembrie 1999, precum și cu Dispoziția nr. 30 din

24 februarie 2000, prin care Direcția Generală a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat Cluj a desființat hotărârea nr. 18 din 30

decembrie 1999 și procesul verbal întocmit de reprezentanții Direcției

Controlului Financiar Fiscal Cluj la data de 23 noiembrie 1999, pe care s-a

întemeiat rechizitoriul de trimitere în judecată emis la 3 februarie 2000.

Mai mult, prin rezoluția

procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi Cluj s-a dispus clasarea

procesului-verbal întocmit în perioada 1-5 iunie 2000 de o echipă a Direcției

de Control Financiar Cluj, prin care s-a reținut că mai rămăsese de justificat

numai suma de 4.410.903 lei din prejudiciul inițial de 732.215.356 lei,

constatându-se că întreg prejudiciul, cu beneficiul nerealizat, a fost acoperit

prin plată voluntară de către executantul lucrărilor, S.C. A.R.L. S.A.

De asemenea, din actele menționate,

coroborate cu celelalte probe ale dosarului, rezultă, așa cum corect s-a

reținut prin hotărârile criticate, că lucrările respective nu sunt de

investiție și nici de reparații capitale, pentru care să fie necesare

aprobările menționate în procesul verbal de constatare avut în vedere prin

rechizitoriu, ci au caracterul unor lucrări de întreținere și reparații curente

ce puteau fi decontate, potrivit normelor legale, din Fondul special al

drumurilor publice.

Așa cum justificat s-a subliniat

prin decizia instanței de recurs, probele aflate în dosar nu confirmă nici

întocmirea de situații privind lucrări fictive din moment ce toate aceste

lucrări, pentru care s-au efectuat plăți, au fost executate în totalitate și în

mod corespunzător.

Tot astfel, corect s-a relevat prin

decizia pronunțată în recurs că parcarea din zona terasei C. a restaurantului

P., care era aferentă drumului național, făcea parte din domeniul public,

această apreciere fiind, de asemenea, în concordanță cu actele dosarului, încât

și decontarea de către Direcția regională drumuri și poduri Cluj a costului

lucrărilor efectuate la acea parcare nu se poate considera nejustificată.

În același timp, nici conținutul

convorbirilor telefonice purtate la un moment dat de inculpați nu este de natură

a justifica reținerea vinovăției acestora cât timp, pe lângă că înregistrarea

lor nu s-a efectuat cu stricta respectare a dispozițiilor legii în ceea ce

privește autorizarea interceptărilor, dar nici nu prezintă relevanța ce li s-a

atribuit prin actele de sesizare și recursul în anulare, ele referindu-se, în

esență, la relațiile inerente între persoane implicate în efectuarea unor

lucrări de natura celor executate de inculpați.

În fine, este de observat că din

actele dosarului rezultă că factura ce s-a pretins că nu ar fi fost pusă la

dispoziția serviciului de contabilitate, de către C.Ș., a fost totuși

înregistrată în evidențele contabile, neproducându-se astfel nici o denaturare

a bilanțului contabil, încât este corectă și soluția de achitare a acestui

inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991

raportat la art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Așa fiind, în lipsa oricărui

prejudiciu și a intenției inculpaților de a păgubi bugetul statului prin

folosirea sumelor alocate Direcției regionale de drumuri și poduri Cluj în alte

scopuri decât cele pentru care au fost destinate, se constată că în mod corect

s-a ajuns la concluzia că faptele lor nu întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată și nici ale infracțiunii

de abuz în serviciu contra intereselor publice, respectiv, ale complicității la

această infracțiune, în care s-a cerut schimbarea încadrării juridice.

În consecință, rezultând

netemeinicia criticilor formulate în sensul că s-ar impune să se dea faptelor o

altă încadrare juridică și că soluția de achitare a inculpaților ar fi

determinată de comiterea de către instanțe a unei erori grave de fapt și cum

alte motive de casare, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu se

constată, urmează a se dispune respingerea recursului în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție împotriva sentinței penale nr. 100 din 2 aprilie 2001 a

Tribunalului Bihor, deciziei penale nr. 156/A din 28 iunie 2001 a Curții de

Apel Oradea și deciziei nr. 2799 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție,

secția penală, privind pe inculpații C.A.L., S.A., C.Ș. și M.D.L.

Pronunțată în ședință publică azi,

22 septembrie 2003.