ÎCCJ, Decizia nr. 239/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul din 27 septembrie 1999, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus trimiterea în judecată a următorilor inculpați: - C.A.L. pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. și de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (2) C. pen.; - C.Ș. pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 1 alin. (2) C. pen. și de participație improprie la fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.; - S.A.

pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. și de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 1 alin. (2) C. pen.; - M.D.L. pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură prevăzută de art. 290 C. pen. și de complicitate la delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (2) C. pen. S-au reținut următoarele fapte: În cursul lunii august 1998, la solicitarea S.C. P. S.R.L. Bistrița, o echipă de muncitori din cadrul șantierului Bistrița, aparținând S.C. A.R.L. S.A. Cluj, a executat lucrări de amenajare a unei parcări în fața restaurantului C. din municipiul Bistrița, folosind cantitatea de 276 tone mixtură asfaltică, în valoare de 152.176.169 lei.

La data de 3 septembrie 2003, inculpatul M.D.L., șef al șantierului Bistrița, l-a înștiințat despre cantitatea de materiale folosite pe coinculpatul C.Ș., director al S.C. A.R.L. S.A. Cluj, societate cu capital integral de stat, iar acesta a luat legătura cu inculpatul C.A.L., director al Direcției regionale de drumuri și poduri Cluj, comunicându-i că, pentru lucrarea respectivă, fuseseră folosite 275 tone de mixtură asfaltică. Cu acest prilej, inculpatul C.A.L. i-a spus inculpatului C.Ș. că va da dispoziție coinculpatului S.A., șef al Secției drumuri naționale Bistrița, să semneze o situație prin care să se ateste că lucrarea a fost executată în beneficiul Direcției regionale de drumuri și poduri Cluj.

Ca urmare, din dispoziția directorului C.Ș., inculpatul M.D.L. a întocmit o situație de lucrări efectuate în luna august 1998, în care a menționat că s-au consumat 278 tone mixtură asfaltică, semnând-o împreună cu șeful formațiunii S.M. Apoi, M.D.L. a prezentat situația de lucrări coinculpatului S.A. care, conformându-se dispoziției primite, între timp, de la C.A.L., a semnat-o și el. Apoi, sub semnătura inculpatului M.D.L., situația de lucrări a fost cuprinsă în centralizatorul Șantierului Bistrița pe luna august 1998, reieșind că lucrarea a fost executată pentru Secția drumuri naționale Bistrița, la o valoare de 152.176.169 lei. După aceasta, S.C. A.R.L. S.A. Cluj a emis factură pentru valoarea lucrării, încasând de la Direcția regională de drumuri și poduri Cluj suma de 152.176.169 lei.

Pentru a da aparență legală lucrărilor efectuate în fața restaurantului menționat, S.C. P. S.R.L. Bistrița a întocmit o situație de lucrări pentru luna august 1998, în care s-a menționat că s-au folosit, la acele lucrări, 36 tone de mixtură asfaltică, în valoare de 19.849.060 lei. Această situație nu a fost, însă, cuprinsă în centralizatorul privind lucrările executate de Șantierul Bistrița în luna august 1998 și nici în centralizatoarele pe lunile septembrie-decembrie 1998, deoarece s-a urmărit încasarea contravalorii lucrării de la Direcția regională drumuri și poduri Cluj. Ulterior, prin rechizitoriul emis de același parchet, la data de 3 februarie 2000, au mai fost trimiși în judecată: - inculpatul C.A.L.

pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (2) C. pen., iar - inculpatul S.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 1 alin. (2) C. pen. și de participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. Prin acest nou rechizitoriu s-a reținut că în vara anului 1998, în calitate de director al Direcției regionale drumuri și poduri Cluj, inculpatul C.A.L. a dispus, în mod ilegal, să fie efectuate lucrări de modernizare pe D.N. 17 la Km 57+500 – dreapta, drum ce era în administrarea Consiliului local al municipiului Bistrița, de care a beneficiat S.C.

G.S. S.R.L., cauzând astfel Fondului special al drumurilor publice un prejudiciu în valoare de 732.215.356 lei, la care se adaugă penalități în sumă de 366.107.678 lei. Totodată, s-a reținut că inculpatul S.A., în calitate de șef al Secției drumuri și poduri Bistrița, a transmis date false, pe baza cărora a fost întocmit memoriul tehnic pentru investiția pe D.N. 17 la Km 57+500 – dreapta. De asemenea, s-a reținut că acest inculpat a ajutat pe coinculpatul C.A.L. să realizeze investiția respectivă, deși știa că este ilegală, prin aceea că a acceptat în planul de lucrări, pentru secția ce o conducea, modernizarea porțiunii de drum menționate, ceea ce a avut ca urmare prejudicierea fondului din care s-a asigurat plata investiției cu suma de 732.275.356 lei.

Tribunalul Cluj, sesizat cu judecarea celor două cauze, făcând obiectul dosarelor nr. 7903/1999 și nr. 1415/2000, a dispus conexarea acestora. Ulterior, prin încheierea nr. 3757 din 3 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Bihor. Învestit cu judecarea întregii cauze, Tribunalul Bihor, prin sentința penală nr. 100 din 2 aprilie 2001, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpaților: - C.A.L. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (2) C. pen. (imputată prin rechizitoriul din 3 februarie 2000), a infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen.

și a infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 1 alin. (2) C. pen. datorită modificării aduse prin O.U.G. nr. 207/2000 (imputate prin rechizitoriul din 27 septembrie 1999); - S.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 1 alin. (2) C. pen., de participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 31 C. pen. (imputate prin rechizitoriul din 3 februarie 2000), de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 1 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 1 alin. (2) C. pen.

și de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. (imputate prin rechizitoriul din 27 septembrie 1999); - C.Ș. pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. și de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 26 raportat la art. 215 1 alin. (2), ca urmare a intervenirii modificării aduse prin O.U.G. nr. 207/2000, precum și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.; - M.D.L. pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.

și de complicitate la delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 1 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 26 raportat la art. 215 1 alin. (2) C. pen.

S-a motivat că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, sub aspectul laturii obiective, al intenției directe și al raportului de cauzalitate, deoarece inculpatul C.A.L., în calitate de director al unității, nu a avut atribuții de gestionare, ci de administrare a sumelor de bani și a bunurilor acesteia, astfel că nu putea să producă paguba imputată fără să existe responsabilitatea directă a altor subiecți, care să fi concurat efectiv și nemijlocit la administrarea patrimoniului, iar regia autonomă din care făcea parte unitatea respectivă a susținut constant că nu a fost prejudiciată, probele administrate nu au confirmat că prin activitatea inculpaților s-au produs pagube și nici nu a reieșit existența raportului de cauzalitate între faptele lor și urmarea ce s-a pretins că s-a produs.

S-a mai relevat că lipsa de probe care să confirme intenția de însușire este evidentă. Împotriva sentinței procurorul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 156/A din 28 iunie 2001 a Curții de Apel Oradea, cu motivarea că, în ambele cazuri, lucrările au fost efectiv executate, nu s-a produs nici un prejudiciu și nici nu s-a acționat cu rea credință, încât corect s-a apreciat de prima instanță că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare și, respectiv, ale complicității la această infracțiune, iar pe cale de consecință nici ale celorlalte infracțiuni. Recursul declarat de procuror împotriva acestei decizii a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2799 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

S-a motivat că din probele administrate rezultă că toate lucrările de la drumul lateral dreapta ce intersectează D.N. 17 la Km 57+500 au fost efectiv executate, la solicitarea Primăriei municipiului Bistrița, astfel că situațiile întocmite în această privință nu pot fi considerate fictive, iar plățile efectuate sunt justificate. S-a relevat, de asemenea, că din actele dosarului reiese că parcarea din zona terasei C. a restaurantului P. se află pe domeniul public, aferent drumului național, încât nici lucrările de la această parcare nu pot fi considerate lipsite de justificare.

Conchizându-se, s-a subliniat că prima instanță și instanța de apel au reținut corect că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare sau ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 C. pen., în care s-a cerut schimbarea încadrării juridice de către reprezentantul Ministerului Public la judecarea cauzei în recurs, precum și nici ale vreunei alte infracțiuni. S-a mai învederat, prin considerentele deciziei instanței de recurs, că achitarea inculpatului C.Ș. pentru infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 este corectă, deoarece factura la care se face referire prin rechizitoriu a fost înregistrată în evidențele contabile ale unității și nu a denaturat în nici un fel bilanțul contabil.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând dispozițiile art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 și 8 C. proc. pen. S-a susținut că faptele inculpatului C.A.L. constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen., iar faptele celorlalți inculpați trebuiau încadrate în complicitate la această infracțiune. S-a mai susținut că, dispunând achitarea inculpaților C.A.L. și C.Ș. pentru instigare la infracțiunea de fals sub semnătură privată, iar a inculpaților S.A. și M.D.L. pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanțele au comis o eroare gravă de fapt.

În sprijinul acestor susțineri, s-a relevat că instanțele nu au ținut seama că cheltuielile efectuate pentru lucrările de la drumul lateral ce intersectează D.N. 17 la Km 57+500 au fost decontate din dispoziția inculpatului C.A.L., din Fondul special al drumurilor publice, fără să fi fost cuprinse în Programul aprobat pe anul 1998, precum și că drumul respectiv nu face parte din categoria drumurilor naționale, astfel că cheltuielile de modernizare trebuiau suportate de administrația unității administrativ-teritoriale în raza căreia se afla. S-a învederat că, în aceste condiții, dispoziția inculpatului C.A.L. de a se deconta costul acelor lucrări din alocațiile bugetare constituie o modalitate de exercitare abuzivă a atribuțiilor funcției sale de director al Direcției regionale drumuri și poduri Cluj.

De asemenea, s-a arătat că fapta aceluiași inculpat de a fi dispus în condiții similare decontarea, tot din alocații bugetare, a lucrărilor efectuate de S.C. A.R.L. S.R.L. la punctul C., constituie tot o exercitare abuzivă a atribuțiilor funcției îndeplinite. S-a susținut că instanțele numai prin greșita apreciere a probelor administrate și neluarea în considerare a înregistrării convorbirilor telefonice ce au avut loc în legătură cu lucrările respective au ajuns la concluzia că faptele reținute prin rechizitoriu în sarcina celor patru inculpați nu ar avea relevanță penală. În concluzie, s-a cerut schimbarea încadrării juridice, în ceea ce privește pe inculpatul C.A.L.

din cele două infracțiuni de delapidare pentru care a fost trimis în judecată în două infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 248 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar în ceea ce privește pe ceilalți trei inculpați, din complicitate la infracțiunea de delapidare, în complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 26 raportat la art. 248 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. De asemenea, s-a cerut să se rețină că inculpații C.A.L. și C.Ș. se mai fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar inculpații S.A. și M.D.L. de săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Recursul în anulare nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului se constată, așa cum corect s-a relevat prin considerentele celor trei hotărâri, că Regia Autonomă Administrația Națională a Drumurilor din România a comunicat primei instanțe că nu s-a înregistrat nici o pagubă în bilanțul său contabil ca urmare a activității inculpaților și că, neavând prejudiciu, nu înțelege să se constituie parte civilă.

Această comunicare este în deplină concordanță cu Hotărârea Consiliului de administrație al Administrației Naționale a Drumurilor din 3 decembrie 1999, precum și cu Dispoziția nr. 30 din 24 februarie 2000, prin care Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj a desființat hotărârea nr. 18 din 30 decembrie 1999 și procesul verbal întocmit de reprezentanții Direcției Controlului Financiar Fiscal Cluj la data de 23 noiembrie 1999, pe care s-a întemeiat rechizitoriul de trimitere în judecată emis la 3 februarie 2000. Mai mult, prin rezoluția procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi Cluj s-a dispus clasarea procesului-verbal întocmit în perioada 1-5 iunie 2000 de o echipă a Direcției de Control Financiar Cluj, prin care s-a reținut că mai rămăsese de justificat numai suma de 4.410.903 lei din prejudiciul inițial de 732.215.356 lei, constatându-se că întreg prejudiciul, cu beneficiul nerealizat, a fost acoperit prin plată voluntară de către executantul lucrărilor, S.C.

A.R.L. S.A. De asemenea, din actele menționate, coroborate cu celelalte probe ale dosarului, rezultă, așa cum corect s-a reținut prin hotărârile criticate, că lucrările respective nu sunt de investiție și nici de reparații capitale, pentru care să fie necesare aprobările menționate în procesul verbal de constatare avut în vedere prin rechizitoriu, ci au caracterul unor lucrări de întreținere și reparații curente ce puteau fi decontate, potrivit normelor legale, din Fondul special al drumurilor publice. Așa cum justificat s-a subliniat prin decizia instanței de recurs, probele aflate în dosar nu confirmă nici întocmirea de situații privind lucrări fictive din moment ce toate aceste lucrări, pentru care s-au efectuat plăți, au fost executate în totalitate și în mod corespunzător.

Tot astfel, corect s-a relevat prin decizia pronunțată în recurs că parcarea din zona terasei C. a restaurantului P., care era aferentă drumului național, făcea parte din domeniul public, această apreciere fiind, de asemenea, în concordanță cu actele dosarului, încât și decontarea de către Direcția regională drumuri și poduri Cluj a costului lucrărilor efectuate la acea parcare nu se poate considera nejustificată. În același timp, nici conținutul convorbirilor telefonice purtate la un moment dat de inculpați nu este de natură a justifica reținerea vinovăției acestora cât timp, pe lângă că înregistrarea lor nu s-a efectuat cu stricta respectare a dispozițiilor legii în ceea ce privește autorizarea interceptărilor, dar nici nu prezintă relevanța ce li s-a atribuit prin actele de sesizare și recursul în anulare, ele referindu-se, în esență, la relațiile inerente între persoane implicate în efectuarea unor lucrări de natura celor executate de inculpați.

În fine, este de observat că din actele dosarului rezultă că factura ce s-a pretins că nu ar fi fost pusă la dispoziția serviciului de contabilitate, de către C.Ș., a fost totuși înregistrată în evidențele contabile, neproducându-se astfel nici o denaturare a bilanțului contabil, încât este corectă și soluția de achitare a acestui inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Așa fiind, în lipsa oricărui prejudiciu și a intenției inculpaților de a păgubi bugetul statului prin folosirea sumelor alocate Direcției regionale de drumuri și poduri Cluj în alte scopuri decât cele pentru care au fost destinate, se constată că în mod corect s-a ajuns la concluzia că faptele lor nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată și nici ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, respectiv, ale complicității la această infracțiune, în care s-a cerut schimbarea încadrării juridice.

În consecință, rezultând netemeinicia criticilor formulate în sensul că s-ar impune să se dea faptelor o altă încadrare juridică și că soluția de achitare a inculpaților ar fi determinată de comiterea de către instanțe a unei erori grave de fapt și cum alte motive de casare, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se dispune respingerea recursului în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 100 din 2 aprilie 2001 a Tribunalului Bihor, deciziei penale nr. 156/A din 28 iunie 2001 a Curții de Apel Oradea și deciziei nr. 2799 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpații C.A.L., S.A., C.Ș. și M.D.L. Pronunțată în ședință publică azi, 22 septembrie 2003.