ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4028/2003

În mod greșit instanța de fond și-a întemeiat soluția pe dispozițiile O.G. nr. 16/1998, deși el devenise funcționar public începând cu data de 14 decembrie 2000, astfel că îi erau aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999, în care nu se regăsește sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă;

În mod greșit a reținut instanța de fond că decizia de desfacere a contractului de muncă ar fi legală și temeinică, din moment ce nu a reținut că deplasarea la Biroul Vamal Ostrov a fost executată în baza programării făcute de șeful ierarhic direct, iar sancțiunea aplicată este o măsură extremă care nu a ținut seama de activitatea sa anterioară foarte bună;

În mod greșit instanța de fond nu a constatat nelegalitatea sancțiunii aplicate, deoarece pentru abaterea respectivă fusese anterior sancționat, cu trecerea din funcția de inspector vamal, în funcția de dispecer;

Instanța de fond nu a ținut seama că el intrase în concediul legal de odihnă la data de 10 septembrie 2002, iar decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la aceeași dată, fiind lovită astfel de nulitate;

În mod greșit instanța de fond a reținut că el și-ar fi recunoscut faptele imputate. Recursul este nefondat. Din probele administrate în cauză instanța de fond a reținut în mod judicios că recurentul-reclamant, inspector vamal în cadrul S.S.V.L.F.V. din Direcția Regională Interjudețeană Vamală București, s-a deplasat în ziua de sâmbătă – 24 august 2002, împreună cu colegul său A.C., cu autoturismul de serviciu, la Biroul Vamal Ostrov, județul Giurgiu, unde au executat activități de control asupra mijloacelor de transport pe o durată de cca o oră și jumătate, până în momentul în care au fost chemați telefonic de șeful Direcției Regionale Interjudețene Vamale București. Potrivit art. 12 din Normele tehnice privind realizarea supravegherii și controlului ulterior, aprobate prin decizia nr. 633 din 14 martie 2001, emisă de directorul general al Direcției Generale a Vămilor (M. Of. nr. 150/27.06.2001), acțiunile ordinare de supraveghere vamală și control vamal ulterior se desfășoară pe baza ordinului de control/misiune, aprobat de conducerea Direcției de Supraveghere Vamală și Luptă împotriva Fraudelor Vamale sau de Directorul Direcției regionale vamale interjudețene, iar acțiunile extraordinare (operative), pe bază de ordin de control/misiune, aprobate de șeful serviciului supraveghere vamală și luptă împotriva fraudelor vamale (model prezentat în Anexa nr. 1) sau, în cazuri temeinic justificate, pe baza legitimației de control. Deci, așa cum rezultă din modelul prezentat în Anexa 1 la Normele tehnice, rezultă că ordinul de control/misiune este dat întotdeauna în formă scrisă de către persoana autorizată. Este necontestat că recurentul-reclamant și colegul său s-au deplasat în ziua de 24 august 2002 și au intrat într-o acțiune de control vamal la Biroul Vamal Ostrov, fără a avea un astfel de ordin scris, care să emane de la persoana autorizată: șeful Direcției Regionale Interjudețene Vamale București sau șeful S.S.V.L.F.V. din cadrul Direcției Regionale Interjudețene Vamale București. În ceea ce privește motivele de recurs, care vizează legalitatea soluției atacate, rezultă că sunt neîntemeiate. Astfel, în mod corect instanța de fond și-a raportat soluția și considerentele acesteia, la prevederile O.G. nr. 16/1998 privind Statutul personalului vamal, deoarece, potrivit prevederilor art. 5 din Statutul funcționarilor publici, dispozițiile Legii nr. 188/1999 se aplică și funcționarilor publici, care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel. Or, în materia sancțiunilor disciplinare, dispozițiile O.G. nr. 16/1998 diferă de cele ale Legii nr. 188/1999, astfel că, în mod corect, au fost considerate ca fiind incidente în cauza de față. În ceea ce privește data la care a fost emisă decizia de desfacere a contractului de muncă, este adevărat că decizia nr. 1156 din 10 septembrie 2002 a fost emisă la aceiași dată la care recurentului-reclamant i se aprobase să intre în concediul legal de odihnă, dar această împrejurare nu are nici o semnificație juridică. Astfel, potrivit prevederilor art. 146 C. muncii, în vigoare la data respectivă, contractul persoanei încadrate în muncă nu poate fi desfăcut din inițiativa unității, în timpul incapacității temporare de muncă în care primește ajutoare de asigurări sociale, în caz de graviditate, în timpul concediului de maternitate și în perioada de alăptare, în perioada cât îngrijește copilul bolnav în vârstă de până la 3 ani, precum și în timpul cât soțul satisface stagiul militar, or, recurentul-reclamant nu s-a aflat în nici una dintre aceste situații. În ceea ce privește susținerea că măsura desfacerii contractului de muncă este o dublă sancțiune, pentru aceiași abatere comisă la data de 24 august 2002, este neîntemeiată, deoarece repartizarea recurentului-reclamant în activitatea de dispecerat a serviciului a reprezentat o repartizare de noi atribuții, funcția de dispecer neexistând în statul de funcții, iar fișa postului său prevedea că urma să execute și alte sarcini stabilite de conducerea direcției. Astfel fiind, stabilirea în sarcina recurentului-reclamant a unor atribuții specifice activității de dispecerat, nu reprezintă o retrogradare în funcție, motiv pentru care desfacerea disciplinară a contractului de muncă nu constituie o a doua sancțiune pentru aceiași abatere disciplinară, ci reprezintă sancțiunea pentru abaterea respectivă, aplicată în urma cercetării administrative efectuate. În ceea ce privește motivele de recurs care vizează temeinicia soluției atacate, rezultă că și acestea sunt neîntemeiate (motivele nr. 2 și nr. 5). Astfel, în raport cu situația de fapt reținută, în mod corect de instanța de fond și cu prevederile Normelor tehnice, citate mai sus, împrejurarea că șeful serviciului S.S.V.L.F.V. a declarat că în ziua precedentă i-ar fi programat verbal pentru data de 24 august 2002, pentru cazul în care ar fi fost necesar să se deplaseze într-o acțiune de supraveghere și control a mijloacelor de transport, nu este în măsură să schimbe sau să atenueze caracterul abaterii disciplinare comise de cei doi inspectori vamali. În mod judicios a reținut instanța de fond, că deplasarea celor doi inspectori vamali la Biroul Vamal Ostrov și intrarea lor într-o acțiune de control neordonată/neaprobată printr-un ordin de control/misiune, în scris, reprezintă o abatere disciplinară gravă, care justifică pe deplin sancțiunea aplicată. Susținerea subsidiară a recurentului-reclamant, cum că, în cazuri temeinic justificate, putea intra în acțiuni de control/ misiune doar pe baza legitimației de control, este reală, în sensul că Normele tehnice, art.12, ultima teză, prevăd această posibilitate, dar acestea sunt inaplicabile în cauză, neexistând dovezi că recurentul-reclamant și colegul său s-ar fi aflat într-un caz temeinic justificat, cu atât mai puțin, cu cât nu a fost încheiat nici un act de control care să ateste o astfel de situație. Mai mult, așa cum rezultă din probele aflate la dosarul cauzei, în ziua de 24 august 2002, la Biroul Vamal Ostrov se deplasaseră alți doi inspectori vamali din cadrul Direcției Generale a Vămilor, în baza unui ordin de misiune/control, pentru efectuarea unui control ulterior și care au sesizat prezența neregulamentară a recurentului-reclamant și a colegului său. În concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul urmează să fie respins ca nefondat, soluția instanței de fond și actul administrativ atacat fiind temeinice și legale.