ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1495/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile nr. 667 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului

București, Secția a IV-a Civilă precum și  deciziei nr. 1538  din 2 octombrie

2002   a Curții de Apel București – Secția pentru Conflicte și Litigii de Muncă.

La apelul

nominal s-au prezentat: intimatul-contestator V.F., personal, intimata Agenția

Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, prin consilier juridic S.D., lipsind

intimata Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Procedura

completă.

Nefiind

chestiuni prealabile Curtea a acordat cuvântul reprezentantei Ministerului

Public în susținerea recursului în anulare cu care a fost investită.

Reprezentanta

Ministerului Public a susținut recursul în anulare declarat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și a solicitat

admiterea acestuia, modificarea hotărârilor atacate și pe fond respingerea

acțiunii contestatorului ca neîntemeiată, în temeiul art. 314 din Cproc.civ.

Consilier

juridic S.D. a solicitat admiterea recursului în anulare, modificarea

hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești, cu consecința respingerii

acțiunii, nefiind dovedite în prezenta cauză daunele materiale și morale.

Intimatul V.F.

a solicitat respingerea recursului în anulare și menținerea ca legale și

temeinice a sentinței civile 667 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului București –

Secția a IV – a Civilă și a deciziei pronunțată  în recurs.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 16

ianuarie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f din Legea

82/1992 republicată  și ale art. 330 pct. 2 C.proc.civ., recurs în anulare

împotriva sentinței civile nr. 667/29 aprilie 2002 a Tribunalului București,

secția a IV – a civilă și a deciziei nr. 1538/2 octombrie 2002 a Curții de Apel

București – secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă.

S-a susținut

că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond;  s-a mai arătat că hotărârile sunt și vădit netemeinice.

A fost atașat

dosarul cauzei, din examinarea căruia Curtea reține următoarele:

La data de 2

aprilie 2001 numitul V.F. s-a adresat Judecătoriei Craiova solicitând în

contradictoriu cu intimatele Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

și Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă Dolj, să se dispună reintegrarea sa

în funcția de director executiv al celei de a doua intimate, precum și

obligarea acestora la plata de despăgubiri materiale și morale.

În motivarea

cererii reclamantul a arătat că a fost încadrat la 1 iunie 1999 ca director

executiv al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Dolj, iar la 16

martie 2001 a fost eliberat din funcție și trecut pe un post de execuție în

temeiul HG nr. 260/2001 și Ordinului nr.64/2001 al președintelui Agenției

Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Reclamantul a

arătat că apreciază măsura ca fiind nejustificată și nelegală.

Prin

întâmpinări, pârâtele au solicitat declinarea competenței de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, iar pe fond respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

S-a susținut

că menținerea reclamantului în funcția de conducere deținută nu se putea

realiza decât prin aplicarea dispozițiilor art.68 din Legea nr.188/1999

coroborate cu cele ale HG nr.452/2000 privind organizarea și desfășurarea

examenului de atestare pe post a funcționarilor care ocupă funcții publice de

conducere în cadrul autorităților și instituțiilor publice.

Prin sentința

civilă nr.16824328.08.2001 Judecătoria Craiova și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 care la rândul său,

prin sentința civilă nr.12.107/20 noiembrie 2001 și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului București.

Această din

urmă instanță, prin sentința nr. 667/29 aprilie 2002 pronunțată de Secția a IV

- a civilă, a admis contestația formulată de V.F. și pe cale de consecință a

anulat Ordinul nr. 64/2001, dispunându-se reintegrarea contestatorului în

funcția avută anterior.

Totodată,

instanța a obligat intimatele la plata către contestator a sumei de 15.000.000

lei cu titlu de daune morale, precum și la cea a drepturilor salariale,

reprezentând diferența dintre sumele cuvenite pentru funcția de conducere și

cele efectiv încasate de la data emiterii Ordinului până la integrarea

efectivă.

Soluția a fost

menținută prin dec.nr.1538/2 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel

București – secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă.

În

considerente s-a reținut că măsura contestată nu a fost luată de directorul

general al Agenției pentru Ocuprarea Forței de Muncă, instituție cu care se

încheiase contractul de muncă. Pe de altă parte s-a arătat că ordinul contestat

nu indică termenul și organul la care măsura poate fi atacată și nici temeiul

juridic prevăzut de art. 92 din Legea nr.188/1999.

Criticile

formulate prin recursul în anulare se constată de către Curte că sunt

întemeiate.

Este reală

împrejurarea că art. 134 din C.mun.(în vigoare la data pronunțării hotărârilor)

reglementa conținutul dispoziției de desfacere a contractului de muncă,

stabilind elementele obligatorii pe care aceasta trebuie să le conțină.

Aceste

prevederi nu sunt însă, așa cum în mod greșit au reținut instanțele, incidente

în cauză și deci nu sunt aplicabile Ordinului nr. 64/2001 al Președintelui

Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, întrucât, prin aceasta, nu

s-a dispus desfacerea contractului de muncă al contestatorului ci trecerea sa

temporară în altă funcție. Ordinul menționat prevede că persoanele nominalizate

în anexa 1, între care și contestatorul, se eliberează din funcțiile de

conducere dar își păstrează funcția de execuție avută și drepturile salariale

aferente acesteia.

Este evident

deci că ordinul nu face referire la desfacerea contractului de muncă al

contestatorului, ci doar la eliberarea sa din funcția de conducere.

Pe de altă

parte, legalitatea ordinului trebuia analizată în contextul modificărilor

legislative ce au determinat luarea de către pârâte a unor măsuri vizând

reorganizarea lor.

Astfel,

dispozițiile art. IV din HG nr. 260/2001 de modificare și completare a HG nr.

4/1999 privind aprobarea Statutului Agenției Naționale pentru Ocupare și

Formare Profesională, au determinat încadrarea salariaților din instituția

centrală și agențiile județene, în categoria funcționarilor publici.

În aplicarea

acestui act normativ a fost emis Ordinul nr. 57 din 12 martie 2001 a

Președintelui Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, prin care

s-au aprobat funcțiile publice din cadrul acestui organism și al unităților

subordonate, între care se regăsește și cea de director executiv.

În același

sens, în baza Hotărârii Consiliului de Administrație al Agenției Naționale

pentru Ocuparea Forței de Muncă a fost emis Ordinul nr. 58 din 14 martie 2001

al Președintelui Agenției Naționale, care a aprobat, între altele, structura

organizatorică a agențiilor județene, ce cuprinde și funcția de director

executiv.

Ulterior, în

aplicarea prevederilor art. 68 din Legea nr.188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici referitoare la organizarea concursurilor pentru

funcțiile de conducere, contestatorul a fost trecut temporar pe o funcție de

execuție, cu respectarea calificării sale profesionale și a drepturilor

salariale avute.

Din actele

dosarului mai rezultă și că, în conformitate cu prevederile art. 19 lit. a și c

din C.mun., contestatorul a fost numit funcționar public, depunând jurământul

de credință în această calitate, ceea ce atestă o dată în plus menținerea

raporturilor sale de muncă.

Faptul că

ulterior contestatorul a demisionat, încetând raporturile de muncă din

inițiativa sa, întărește concluzia că în cauză nu a avut loc o desfacere a

contractului de muncă, așa cum greșit au reținut instanțele.

În fine, la

emiterea Ordinului pârâtele au avut în vedere că în confomitate cu dispozițiile

art. 57 din Legea nr.188/1999, „funcționarii publici nu pot exercita la

societăți comerciale cu capital privat activități cu scop lucrativ care au

legătură cu atribuțiile ce le revin din funcțiile publice deținute”.

Or, în mod

necontestat, V.F. era și asociat unic la S.C. „P.C.” SRL, ce avea ca principal

obiect de activitate selecția și plasarea forței de muncă.

În această

situație, contestatorul nu îndeplinea condițiile cerute de lege pentru a

susține examenul de atestare pe post, motiv pentru care funcția de director

executiv a fost scoasă la concurs.

Așa fiind,

instanțele au anulat în mod nelegal Ordinul nr.64/2001, reținând că în cauză ar

fi aplicabile prevederile art. 134 din C.mun.

În consecință,

potrivit prevederilor art. 330

3

raportat la art. 304 pct. 9 C.

proc.civ. combinat cu art. 312 alin.3 C. proc.civ., se va admite recursul în

anulare, modificându-se decizia Curții de Apel București în sensul admiterii

recursurilor declarate de pârâte împotriva sentinței Tribunalului București.

Va fi

desființată această sentință iar pe fond va fi respinsă contestația formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei 1538 din 2 octombrie 2002 a

Curții de Apel București, Secția pentru Conflicte și Litigii de Muncă.

Modifică

decizia atacată, în sensul că admite recursurile declarate de Agenția Națională

pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de

Muncă împotriva sentinței civile 667 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului

București, Secția a IV – a Civilă pe care o desființează și în fond respinge

contestația formulată de V.F.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie  2003.