ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1495/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 667 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă precum și deciziei nr. 1538 din 2 octombrie 2002 a Curții de Apel București – Secția pentru Conflicte și Litigii de Muncă. La apelul nominal s-au prezentat: intimatul-contestator V.F., personal, intimata Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, prin consilier juridic S.D., lipsind intimata Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă. Procedura completă. Nefiind chestiuni prealabile Curtea a acordat cuvântul reprezentantei Ministerului Public în susținerea recursului în anulare cu care a fost investită.

Reprezentanta Ministerului Public a susținut recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârilor atacate și pe fond respingerea acțiunii contestatorului ca neîntemeiată, în temeiul art. 314 din Cproc.civ. Consilier juridic S.D. a solicitat admiterea recursului în anulare, modificarea hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești, cu consecința respingerii acțiunii, nefiind dovedite în prezenta cauză daunele materiale și morale. Intimatul V.F. a solicitat respingerea recursului în anulare și menținerea ca legale și temeinice a sentinței civile 667 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului București – Secția a IV – a Civilă și a deciziei pronunțată în recurs.

C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 16 ianuarie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f din Legea 82/1992 republicată și ale art. 330 pct. 2 C.proc.civ., recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 667/29 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV – a civilă și a deciziei nr. 1538/2 octombrie 2002 a Curții de Apel București – secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă. S-a susținut că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond; s-a mai arătat că hotărârile sunt și vădit netemeinice.

A fost atașat dosarul cauzei, din examinarea căruia Curtea reține următoarele: La data de 2 aprilie 2001 numitul V.F. s-a adresat Judecătoriei Craiova solicitând în contradictoriu cu intimatele Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă Dolj, să se dispună reintegrarea sa în funcția de director executiv al celei de a doua intimate, precum și obligarea acestora la plata de despăgubiri materiale și morale. În motivarea cererii reclamantul a arătat că a fost încadrat la 1 iunie 1999 ca director executiv al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Dolj, iar la 16 martie 2001 a fost eliberat din funcție și trecut pe un post de execuție în temeiul HG nr. 260/2001 și Ordinului nr.64/2001 al președintelui Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Reclamantul a arătat că apreciază măsura ca fiind nejustificată și nelegală. Prin întâmpinări, pârâtele au solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. S-a susținut că menținerea reclamantului în funcția de conducere deținută nu se putea realiza decât prin aplicarea dispozițiilor art.68 din Legea nr.188/1999 coroborate cu cele ale HG nr.452/2000 privind organizarea și desfășurarea examenului de atestare pe post a funcționarilor care ocupă funcții publice de conducere în cadrul autorităților și instituțiilor publice. Prin sentința civilă nr.16824328.08.2001 Judecătoria Craiova și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 care la rândul său, prin sentința civilă nr.12.107/20 noiembrie 2001 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Această din urmă instanță, prin sentința nr. 667/29 aprilie 2002 pronunțată de Secția a IV - a civilă, a admis contestația formulată de V.F. și pe cale de consecință a anulat Ordinul nr. 64/2001, dispunându-se reintegrarea contestatorului în funcția avută anterior. Totodată, instanța a obligat intimatele la plata către contestator a sumei de 15.000.000 lei cu titlu de daune morale, precum și la cea a drepturilor salariale, reprezentând diferența dintre sumele cuvenite pentru funcția de conducere și cele efectiv încasate de la data emiterii Ordinului până la integrarea efectivă. Soluția a fost menținută prin dec.nr.1538/2 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București – secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă.

În considerente s-a reținut că măsura contestată nu a fost luată de directorul general al Agenției pentru Ocuprarea Forței de Muncă, instituție cu care se încheiase contractul de muncă. Pe de altă parte s-a arătat că ordinul contestat nu indică termenul și organul la care măsura poate fi atacată și nici temeiul juridic prevăzut de art. 92 din Legea nr.188/1999. Criticile formulate prin recursul în anulare se constată de către Curte că sunt întemeiate. Este reală împrejurarea că art. 134 din C.mun.(în vigoare la data pronunțării hotărârilor) reglementa conținutul dispoziției de desfacere a contractului de muncă, stabilind elementele obligatorii pe care aceasta trebuie să le conțină.

Aceste prevederi nu sunt însă, așa cum în mod greșit au reținut instanțele, incidente în cauză și deci nu sunt aplicabile Ordinului nr. 64/2001 al Președintelui Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, întrucât, prin aceasta, nu s-a dispus desfacerea contractului de muncă al contestatorului ci trecerea sa temporară în altă funcție. Ordinul menționat prevede că persoanele nominalizate în anexa 1, între care și contestatorul, se eliberează din funcțiile de conducere dar își păstrează funcția de execuție avută și drepturile salariale aferente acesteia. Este evident deci că ordinul nu face referire la desfacerea contractului de muncă al contestatorului, ci doar la eliberarea sa din funcția de conducere.

Pe de altă parte, legalitatea ordinului trebuia analizată în contextul modificărilor legislative ce au determinat luarea de către pârâte a unor măsuri vizând reorganizarea lor. Astfel, dispozițiile art. IV din HG nr. 260/2001 de modificare și completare a HG nr. 4/1999 privind aprobarea Statutului Agenției Naționale pentru Ocupare și Formare Profesională, au determinat încadrarea salariaților din instituția centrală și agențiile județene, în categoria funcționarilor publici. În aplicarea acestui act normativ a fost emis Ordinul nr. 57 din 12 martie 2001 a Președintelui Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, prin care s-au aprobat funcțiile publice din cadrul acestui organism și al unităților subordonate, între care se regăsește și cea de director executiv.

În același sens, în baza Hotărârii Consiliului de Administrație al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă a fost emis Ordinul nr. 58 din 14 martie 2001 al Președintelui Agenției Naționale, care a aprobat, între altele, structura organizatorică a agențiilor județene, ce cuprinde și funcția de director executiv. Ulterior, în aplicarea prevederilor art. 68 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici referitoare la organizarea concursurilor pentru funcțiile de conducere, contestatorul a fost trecut temporar pe o funcție de execuție, cu respectarea calificării sale profesionale și a drepturilor salariale avute. Din actele dosarului mai rezultă și că, în conformitate cu prevederile art. 19 lit. a și c din C.mun., contestatorul a fost numit funcționar public, depunând jurământul de credință în această calitate, ceea ce atestă o dată în plus menținerea raporturilor sale de muncă.

Faptul că ulterior contestatorul a demisionat, încetând raporturile de muncă din inițiativa sa, întărește concluzia că în cauză nu a avut loc o desfacere a contractului de muncă, așa cum greșit au reținut instanțele. În fine, la emiterea Ordinului pârâtele au avut în vedere că în confomitate cu dispozițiile art. 57 din Legea nr.188/1999, „funcționarii publici nu pot exercita la societăți comerciale cu capital privat activități cu scop lucrativ care au legătură cu atribuțiile ce le revin din funcțiile publice deținute”. Or, în mod necontestat, V.F. era și asociat unic la S.C. „P.C.” SRL, ce avea ca principal obiect de activitate selecția și plasarea forței de muncă. În această situație, contestatorul nu îndeplinea condițiile cerute de lege pentru a susține examenul de atestare pe post, motiv pentru care funcția de director executiv a fost scoasă la concurs.

Așa fiind, instanțele au anulat în mod nelegal Ordinul nr.64/2001, reținând că în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 134 din C.mun. În consecință, potrivit prevederilor art. 330 3 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.civ. combinat cu art. 312 alin.3 C. proc.civ., se va admite recursul în anulare, modificându-se decizia Curții de Apel București în sensul admiterii recursurilor declarate de pârâte împotriva sentinței Tribunalului București. Va fi desființată această sentință iar pe fond va fi respinsă contestația formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei 1538 din 2 octombrie 2002 a Curții de Apel București, Secția pentru Conflicte și Litigii de Muncă. Modifică decizia atacată, în sensul că admite recursurile declarate de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva sentinței civile 667 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului București, Secția a IV – a Civilă pe care o desființează și în fond respinge contestația formulată de V.F. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2003.