ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2271/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2271/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a
luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile
nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului București – secția a V a civilă și de
contencios administrativ.
La
apelul nominal s-au prezentat: intimata S.C. “F.” SA reprezentată de consilier
juridic B.G., lipsind intimata contestatoare G.C..
Procedura
completă.
Reprezentanta
Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei
civile nr.1103 din 26 iulie 2001 și menținerea sentinței civile nr.4456/2001.
Consilier
juridic B.G. solicită respingerea recursului în anulare conform întâmpinării
depuse la dosar.
C U R T E A
Asupra
recursului în anulare de față:
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La
26 iulie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în
anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.1103/26.07.2001 pronunțată de
Tribunalul București – Secția a V a civilă și de contencios administrativ.
S-a
susținut că sunt incidente dispozițiile art.330 pct.2 C.proc.civ., în sensul că
prin hotărârea pronunțată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a
determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, hotărârea fiind și vădit
netemeinică.
Analizând
recursul în anulare precum și dosarul cauzei, atașat, Curtea constată
următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la 26 februarie 2001 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4,
reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. “F.” SA solicitând, în
temeiul art.73 din Legea nr.168/1999, a contractului colectiv de muncă la nivel
de unitate pe anul 2000 și a contractului colectiv de muncă la nivel de grupuri
de unități, societăți comerciale, stațiuni de cercetare și producție, unități
bugetare din domeniul agriculturii și alimentației pe anul 2000, obligarea la
plata unei sume de 10-20 salarii medii pe unitate, reprezentând plăți
compensatorii, datorate încetării raportului său de muncă în baza art.130 (1)
lit.a din C.mun., în urma deciziei nr.216/29.09.2000 emisă de pârâtă.
Prin
sentința civilă nr.4456/19.04.2001, pronunțată în majoritate, Judecătoria
Sectorului IV București a admis cererea și a obligat pârâta la plata sumei de
25.546.770 lei reprezentând plăți compensatorii.
În
motivarea acestei soluții s-a reținut că pârâta nu a respectat cadrul
legislativ existent privind plata unor compensații bănești în cazul
disponibilizării personalului, astfel încât, conform art.94 alin.2 din
Contractul colectiv de muncă la nivel de grupuri de unități, pârâta a fost
obligată să achite contravaloarea a 10 salarii medii pe unitate.
Recursul
declarat de pârâta S.C. “F.” SA împotriva acestei sentințe a fost admis prin
decizia civilă nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului București, secția a V a
civilă și de contencios administrativ care a respins acțiunea ca nefondată.
În
esență, în motivarea deciziei, s-a reținut că în lipsa negocierii între
patronat și sindicat la nivel de unitate, contractul colectiv la nivel de
ramură nu era direct aplicabil.
Această
ultimă decizie a fost atacată prin prezentul recurs în anulare, în care se
susține că s-au eludat dispozițiile O.G. nr.98/1999 completate cu cele ale O.G.
nr.185/1999 și O.G. nr.77/2000 potrivit cărora patronul are obligația de a
acorda salariaților disponibilizați plățile compensatorii reprezentând
echivalentul a 10-20 salarii.
Prin
întâmpinare, S.C. “F.” SA a solicitat respingerea recursului în anulare, cu
motivarea că reclamanta nu participase la serviciile de preconcediere colectivă
și în plus, sumele aferente plăților compensatorii sunt datorate de Agenția
Națională pentru Ocuparea și Formarea Profesională, iar nu de angajator.
Recursul
în anulare este fondat, urmând a fi admis în sensul următoarelor considerente:
Reclamanta
G.C. a fost angajată ca vânzătoare la S.C. “F.” SA, în baza unui contract de
muncă pe durată nedeterminată.
Prin
decizia nr.216 din 29 septembrie 2000, în baza Protocolului nr.8/28.09.2000
încheiat cu reprezentanții salariaților, S.C. “F.” SA a desfăcut reclamantei
contractul de muncă în baza art.13 (1) lit.a din Codul muncii. Astfel cum
rezultă din ansamblul probelor dosarului, cu aceeași ocazie au fost concediați
120 de salariați ai unității.
Ca
atare, erau incidente dispozițiile OUG nr.98/1999 privind protecția socială a
persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare
a concedierilor colective, completate cu OUG nr.185/1999 și OUG nr.77/2000.
Potrivit
acestor acte normative, care reglementează cadrul general al protecției sociale
a persoanelor disponibilizate, salariații disponibilizați prin concedieri
colective beneficiază de plăți compensatorii dacă au fost încadrați cu contract
individual de muncă pe durată nedeterminată și au o vechime în muncă, la
angajatorul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni, realizată în ultimele
12 luni înaintea disponibilizării.
Cadrul
concret pentru fiecare ramură, grup de unități a fost reglementat, pe anul
2000, prin Contractul colectiv de muncă, publicat în Monitorul Oficial al
României, partea a V a, nr.3/3 mai 2000.
Conform
art.94 alin.2 din acest act normativ, “în cazul disponibilizărilor de personal,
la inițiativa patronatului, din motive de eficientizare economică,
restructurări, reorganizări, modernizare (...) se asigură protecția socială a
salariaților, care se face prin negociere între părți, patronat-sindicat, a
unor plăți compensatorii cuprinse între 10-20 salarii medii pe unitate”.
Din
protocolul nr.7/2000 (fila 23 dosar judecătorie), la care au participat
reprezentanții conducerii executive și ai sindicatului rezultă fără dubiu că
situația financiară gravă a unității a determinat concedierea colectivă a 120
de salariați.
Neinserarea
în contractul colectiv la nivel de unitate a obligației de a se acorda plăți
compensatorii salariaților disponibilizați nu exonerează unitatea de a aplica
dispozițiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la nivel
național, consacrate în actele normative anterior menționate.
Cum
potrivit art.75 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de
muncă (în vigoare la data investirii instanței de fond) ca și art.287 din noul
C.mun., sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, iar în
speță acesta nu a dovedit că ar fi avut loc negocieri potrivit legii privind
cuantumul plăților compensatorii, greșit a fost admis recursul împotriva
sentinței de fond, care apreciase în mod corect lipsa culpei reclamantei în
neinserarea unei atari clauze în contractul colectiv de muncă la nivel de
unitate.
Pentru
considerentele anterior expuse, conform art.330
3
, raportat la
art.312 alin.2 și 314 C.proc.civ., recursul în anulare se va admite, cu
consecința modificării deciziei nr.1103/2001 a Tribunalului București în sensul
că se va respinge recursul S.C. “F.” SA împotriva sentinței civile nr.4456/2001
a Judecătoriei Sectorului 4 București, care va fi păstrată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite
recursul în anulare declarat de Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă
de Justiție împotriva deciziei civile nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului
București – Secția a V a civilă și de contencios administrativ pe care o
casează și rejudecând, respinge recursul declarat de pârâta Societatea
Comercială “F.” SA împotriva sentinței civile nr.4456 din 19 aprilie 2001 a
Judecătoriei sector 4 București.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 30 mai 2003.