ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2271/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului București – secția a V a civilă și de contencios administrativ. La apelul nominal s-au prezentat: intimata S.C. “F.” SA reprezentată de consilier juridic B.G., lipsind intimata contestatoare G.C.. Procedura completă. Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei civile nr.1103 din 26 iulie 2001 și menținerea sentinței civile nr.4456/2001. Consilier juridic B.G. solicită respingerea recursului în anulare conform întâmpinării depuse la dosar.

C U R T E A Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 26 iulie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.1103/26.07.2001 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a civilă și de contencios administrativ. S-a susținut că sunt incidente dispozițiile art.330 pct.2 C.proc.civ., în sensul că prin hotărârea pronunțată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, hotărârea fiind și vădit netemeinică. Analizând recursul în anulare precum și dosarul cauzei, atașat, Curtea constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 26 februarie 2001 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4, reclamanta G.C.

a chemat în judecată pe pârâta S.C. “F.” SA solicitând, în temeiul art.73 din Legea nr.168/1999, a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2000 și a contractului colectiv de muncă la nivel de grupuri de unități, societăți comerciale, stațiuni de cercetare și producție, unități bugetare din domeniul agriculturii și alimentației pe anul 2000, obligarea la plata unei sume de 10-20 salarii medii pe unitate, reprezentând plăți compensatorii, datorate încetării raportului său de muncă în baza art.130 (1) lit.a din C.mun., în urma deciziei nr.216/29.09.2000 emisă de pârâtă. Prin sentința civilă nr.4456/19.04.2001, pronunțată în majoritate, Judecătoria Sectorului IV București a admis cererea și a obligat pârâta la plata sumei de 25.546.770 lei reprezentând plăți compensatorii.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că pârâta nu a respectat cadrul legislativ existent privind plata unor compensații bănești în cazul disponibilizării personalului, astfel încât, conform art.94 alin.2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grupuri de unități, pârâta a fost obligată să achite contravaloarea a 10 salarii medii pe unitate. Recursul declarat de pârâta S.C. “F.” SA împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului București, secția a V a civilă și de contencios administrativ care a respins acțiunea ca nefondată. În esență, în motivarea deciziei, s-a reținut că în lipsa negocierii între patronat și sindicat la nivel de unitate, contractul colectiv la nivel de ramură nu era direct aplicabil.

Această ultimă decizie a fost atacată prin prezentul recurs în anulare, în care se susține că s-au eludat dispozițiile O.G. nr.98/1999 completate cu cele ale O.G. nr.185/1999 și O.G. nr.77/2000 potrivit cărora patronul are obligația de a acorda salariaților disponibilizați plățile compensatorii reprezentând echivalentul a 10-20 salarii. Prin întâmpinare, S.C. “F.” SA a solicitat respingerea recursului în anulare, cu motivarea că reclamanta nu participase la serviciile de preconcediere colectivă și în plus, sumele aferente plăților compensatorii sunt datorate de Agenția Națională pentru Ocuparea și Formarea Profesională, iar nu de angajator. Recursul în anulare este fondat, urmând a fi admis în sensul următoarelor considerente: Reclamanta G.C.

a fost angajată ca vânzătoare la S.C. “F.” SA, în baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată. Prin decizia nr.216 din 29 septembrie 2000, în baza Protocolului nr.8/28.09.2000 încheiat cu reprezentanții salariaților, S.C. “F.” SA a desfăcut reclamantei contractul de muncă în baza art.13 (1) lit.a din Codul muncii. Astfel cum rezultă din ansamblul probelor dosarului, cu aceeași ocazie au fost concediați 120 de salariați ai unității. Ca atare, erau incidente dispozițiile OUG nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, completate cu OUG nr.185/1999 și OUG nr.77/2000.

Potrivit acestor acte normative, care reglementează cadrul general al protecției sociale a persoanelor disponibilizate, salariații disponibilizați prin concedieri colective beneficiază de plăți compensatorii dacă au fost încadrați cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată și au o vechime în muncă, la angajatorul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni, realizată în ultimele 12 luni înaintea disponibilizării.

Cadrul concret pentru fiecare ramură, grup de unități a fost reglementat, pe anul 2000, prin Contractul colectiv de muncă, publicat în Monitorul Oficial al României, partea a V a, nr.3/3 mai 2000. Conform art.94 alin.2 din acest act normativ, “în cazul disponibilizărilor de personal, la inițiativa patronatului, din motive de eficientizare economică, restructurări, reorganizări, modernizare (...) se asigură protecția socială a salariaților, care se face prin negociere între părți, patronat-sindicat, a unor plăți compensatorii cuprinse între 10-20 salarii medii pe unitate”. Din protocolul nr.7/2000 (fila 23 dosar judecătorie), la care au participat reprezentanții conducerii executive și ai sindicatului rezultă fără dubiu că situația financiară gravă a unității a determinat concedierea colectivă a 120 de salariați.

Neinserarea în contractul colectiv la nivel de unitate a obligației de a se acorda plăți compensatorii salariaților disponibilizați nu exonerează unitatea de a aplica dispozițiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la nivel național, consacrate în actele normative anterior menționate. Cum potrivit art.75 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă (în vigoare la data investirii instanței de fond) ca și art.287 din noul C.mun., sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, iar în speță acesta nu a dovedit că ar fi avut loc negocieri potrivit legii privind cuantumul plăților compensatorii, greșit a fost admis recursul împotriva sentinței de fond, care apreciase în mod corect lipsa culpei reclamantei în neinserarea unei atari clauze în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Pentru considerentele anterior expuse, conform art.330 3 , raportat la art.312 alin.2 și 314 C.proc.civ., recursul în anulare se va admite, cu consecința modificării deciziei nr.1103/2001 a Tribunalului București în sensul că se va respinge recursul S.C. “F.” SA împotriva sentinței civile nr.4456/2001 a Judecătoriei Sectorului 4 București, care va fi păstrată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului București – Secția a V a civilă și de contencios administrativ pe care o casează și rejudecând, respinge recursul declarat de pârâta Societatea Comercială “F.” SA împotriva sentinței civile nr.4456 din 19 aprilie 2001 a Judecătoriei sector 4 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2003.