ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2271/2003

S-a

luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile

nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului București – secția a V a civilă și de

contencios administrativ.

La

apelul nominal s-au prezentat: intimata S.C. “F.” SA reprezentată de consilier

juridic B.G.,  lipsind intimata contestatoare G.C..

Procedura

completă.

Reprezentanta

Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei

civile nr.1103 din 26 iulie 2001 și menținerea sentinței civile nr.4456/2001.

Consilier

juridic B.G. solicită respingerea recursului în anulare conform întâmpinării

depuse la dosar.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

26 iulie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.1103/26.07.2001 pronunțată de

Tribunalul București – Secția a V a civilă și de contencios administrativ.

S-a

susținut că sunt incidente dispozițiile art.330 pct.2 C.proc.civ., în sensul că

prin hotărârea pronunțată s-a produs o încălcare esențială a legii,  ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, hotărârea fiind și vădit

netemeinică.

Analizând

recursul în anulare precum și dosarul cauzei, atașat, Curtea constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 26 februarie 2001 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4,

reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. “F.” SA solicitând, în

temeiul art.73 din Legea nr.168/1999, a contractului colectiv de muncă la nivel

de unitate pe anul 2000 și a contractului colectiv de muncă la nivel de grupuri

de unități, societăți comerciale, stațiuni de cercetare și producție, unități

bugetare din domeniul agriculturii și alimentației pe anul 2000, obligarea la

plata unei sume de 10-20 salarii medii pe unitate, reprezentând plăți

compensatorii, datorate încetării raportului său de muncă în baza art.130 (1)

lit.a din C.mun., în urma deciziei nr.216/29.09.2000 emisă de pârâtă.

Prin

sentința civilă nr.4456/19.04.2001, pronunțată în majoritate, Judecătoria

Sectorului IV București a admis cererea și a obligat pârâta la plata sumei de

25.546.770 lei reprezentând plăți compensatorii.

În

motivarea  acestei soluții s-a reținut că pârâta nu a respectat cadrul

legislativ existent privind plata unor compensații bănești în cazul

disponibilizării personalului, astfel încât, conform art.94 alin.2 din

Contractul colectiv de muncă la nivel de grupuri de unități, pârâta a fost

obligată să achite contravaloarea a 10 salarii medii pe unitate.

Recursul

declarat de pârâta S.C. “F.” SA împotriva acestei sentințe a fost admis prin

decizia civilă nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului București, secția a V a

civilă și de contencios administrativ care a respins acțiunea  ca nefondată.

În

esență, în motivarea deciziei, s-a reținut că în lipsa negocierii între

patronat și sindicat la nivel de unitate, contractul colectiv la nivel de

ramură nu era direct aplicabil.

Această

ultimă decizie a fost atacată prin prezentul recurs în anulare, în care se

susține că s-au eludat dispozițiile O.G. nr.98/1999 completate cu cele ale O.G.

nr.185/1999 și O.G. nr.77/2000 potrivit cărora patronul are obligația de a

acorda salariaților disponibilizați plățile compensatorii reprezentând

echivalentul a 10-20 salarii.

Prin

întâmpinare, S.C. “F.” SA a solicitat respingerea recursului în anulare, cu

motivarea că reclamanta nu participase la serviciile de preconcediere colectivă

și în plus, sumele aferente plăților compensatorii sunt datorate de Agenția

Națională pentru Ocuparea și Formarea Profesională, iar nu de angajator.

Recursul

în anulare este fondat, urmând a  fi admis în sensul următoarelor considerente:

Reclamanta

G.C. a fost angajată ca vânzătoare la S.C. “F.” SA, în baza unui contract de

muncă pe durată nedeterminată.

Prin

decizia nr.216 din 29 septembrie 2000, în baza Protocolului nr.8/28.09.2000

încheiat cu reprezentanții salariaților, S.C. “F.” SA a desfăcut  reclamantei

contractul de muncă în baza art.13 (1) lit.a din Codul muncii. Astfel cum

rezultă din ansamblul probelor dosarului, cu aceeași ocazie au fost concediați

120 de salariați ai unității.

Ca

atare, erau incidente dispozițiile OUG nr.98/1999 privind protecția socială a

persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare

a concedierilor colective, completate cu OUG nr.185/1999 și OUG nr.77/2000.

Potrivit

acestor acte normative, care reglementează cadrul general al protecției sociale

a persoanelor disponibilizate, salariații disponibilizați prin concedieri

colective beneficiază de plăți compensatorii dacă au fost încadrați cu contract

individual  de muncă pe durată nedeterminată și au o vechime în muncă, la

angajatorul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni, realizată în ultimele

12 luni înaintea disponibilizării.

Cadrul

concret pentru fiecare ramură, grup de unități a fost reglementat, pe anul

2000, prin Contractul colectiv de muncă, publicat în Monitorul Oficial al

României, partea a V a, nr.3/3 mai 2000.

Conform

art.94 alin.2 din acest act normativ, “în cazul disponibilizărilor de personal,

la inițiativa patronatului, din motive de eficientizare economică,

restructurări, reorganizări, modernizare (...) se asigură protecția socială a

salariaților, care se face prin negociere între părți, patronat-sindicat, a

unor plăți compensatorii cuprinse între 10-20 salarii medii pe unitate”.

Din

protocolul nr.7/2000 (fila 23 dosar judecătorie), la care au participat

reprezentanții conducerii executive și ai sindicatului rezultă fără dubiu că

situația financiară gravă a  unității a determinat concedierea colectivă a 120

de salariați.

Neinserarea

în contractul colectiv la nivel de unitate a obligației de a se acorda plăți

compensatorii salariaților disponibilizați nu exonerează unitatea de a aplica

dispozițiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la  nivel

național,  consacrate în actele normative anterior menționate.

Cum

potrivit art.75 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor  de

muncă (în vigoare la data investirii instanței de fond) ca și art.287 din noul

C.mun., sarcina probei în conflictele  de muncă revine angajatorului, iar în

speță acesta nu a dovedit că ar fi avut loc negocieri  potrivit legii privind

cuantumul plăților compensatorii, greșit a fost admis recursul împotriva

sentinței de fond, care apreciase în mod corect lipsa culpei reclamantei în

neinserarea unei atari clauze în contractul colectiv de muncă la nivel de

unitate.

Pentru

considerentele anterior expuse, conform art.330

3

, raportat la

art.312 alin.2 și 314 C.proc.civ., recursul în anulare se va admite, cu

consecința modificării deciziei nr.1103/2001 a Tribunalului București în sensul

că se va respinge recursul S.C. “F.” SA împotriva sentinței civile nr.4456/2001

a Judecătoriei Sectorului 4 București, care va fi păstrată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul în anulare declarat de Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție împotriva deciziei civile nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului

București – Secția a V a civilă și de contencios administrativ pe care o

casează și rejudecând, respinge recursul declarat de pârâta Societatea

Comercială “F.” SA împotriva sentinței civile nr.4456 din 19 aprilie 2001 a

Judecătoriei sector 4 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 mai 2003.