ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1695/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 15 martie 2001, reclamanta SC A.P. SA Botoșani a

chemat în judecată pârâta SC H. SRL Botoșani, solicitând rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 264 din 13 februarie 1997, având ca

obiect activul Restaurantul Stadion Botoșani, pentru neachitarea ratelor

datorate, conform contractului.

În motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că,

potrivit art. 5 din contract, neplata a două rate consecutive, atrage

rezoluțiunea contractului, în cauză, fiind îndeplinite dispozițiile art. 1020,

1021 și art. 1368 C. civ.

Societatea pârâtă, prin întâmpinare, a susținut că a

achitat cu regularitate ratele, iar pentru perioada februarie 2000 – până la

data introducerii acțiunii a considerat stinsă obligația de plată, prin

compensarea cu suma de 59.675.112 lei datorată de reclamantă, în baza unei

hotărâri judecătorești irevocabile.

Tribunalul Botoșani, judecând în primă instanță, prin

sentința civilă nr. 515, pronunțată la 8 octombrie 2001, a apreciat că, în

cauză, nu poate opera compensația, a admis acțiunea reclamantei, a dispus rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare și a actelor adiționale aferente, precum și

evacuarea pârâtei din spațiul comercial care a făcut obiectul contractului,

obligând pârâta la 11.089.454 lei cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Botoșani a fost

menținută de Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios

administrativ, care, prin decizia nr. 12, pronunțată la 17 ianuarie 2002, în

dosarul nr. 6171/2001, a respins, ca nefondat, recursul declarat de societatea

pârâtă.

Împotriva acestor hotărâri, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare

și a invocat prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct.

2 C. proc. civ., considerând că hotărârile criticate au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond, hotărârile fiind și vădit netemeinice.

În motivarea recursului în anulare, se susține că,

potrivit dispozițiunilor art. 1365 C. civ., rezoluțiunea unui contract de

vânzare-cumpărare poate fi cerută de vânzător pentru neplata prețului, dacă s-a

prevăzut printr-un pact comisoriu, însă, numai după punerea în întârziere a

cumpărătorului, conform art. 1367 C. civ., cu excepția situației în care, printr-o

clauză expresă, părțile au renunțat la necesitatea punerii în întârziere.

În speță, potrivit contractului de vânzare-cumpărare,

reclamanta SC A.P. Botoșani a vândut pârâtei SC H. SRL Botoșani, cu plata în

rate, activul Restaurantul Stadion din Botoșani. Prin actul adițional nr. 1 din

3 decembrie 1998 s-a convenit ca plata ratelor să se facă până în luna

februarie 2004, cu o dobândă lunară de 10% pe an. În contract a fost introdusă

clauza referitoare la rezoluțiune pentru neplata la scadență a două rate

succesive.

Pe parcursul derulării contractului, reclamanta

vânzătoare a devenit debitoarea cumpărătoarei pentru suma de 59.675.112 lei,

reprezentând avansul și taxa de participare achitată de pârâtă la licitație,

iar pârâta a propus reclamantei compensarea sub forma a 14 rate lunare,

începând cu luna februarie 2000, până în luna martie 2001 și a sistat plata

celor 14 rate, considerând că a intervenit compensarea legală.

Reclamanta a notificat pârâtei că nu poate avea loc

compensarea de drept, a continuat să emită facturi pe care pârâta le-a onorat

în limita sumelor ce reprezentau T.V.A., pentru rata lunară, făcând mențiunea

„compensat”.

Reclamanta a emis facturi pentru plata ratelor și,

după promovarea acțiunii, acestea fiind achitate de pârâtă.

Ignorând probele administrate, instanțele de fond și

recurs au apreciat că răspunderea debitoarei a intervenit automat, considerând

că este suficient să constate în fapt, neexecutarea prestației de către pârâta

cumpărătoare, fără a examina probele administrate și cererea reconvențională a

pârâtei.

În cauză, nu au fost dovedite culpa societății

pârâte, în condițiile în care fiecare parte avea pretenții împotriva

celeilalte, așa încât vânzătoarea reclamantă nu a încercat nici un prejudiciu

care să justifice rezoluțiunea contractului.

Și cererea de evacuare a pârâtei, formulată de

vânzătoarea reclamantă, a fost soluționată greșit, deoarece, această cerere, a

fost formulată, contrar prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după

prima zi de înfățișare, iar pârâta nu a consimțit la primirea acesteia, astfel

încât, instanța de fond a admis-o fără a se pronunța asupra excepției invocată

de pârâtă.

Recursul în anulare este fondat.

Într-adevăr, instanțele de fond și recurs, apreciind

că simpla constatare a neexecutării prestației atrage automat aplicarea

prevederilor art. 6 din contractul nr. 264 din 13 februarie 1997, încheiat

între părți, au ignorat probele administrate de societatea pârâtă, care a făcut

dovada că, în cauză, sunt întrunite cerințele art. 1143 și 1144 C. civ. și care

a procedat la compensarea a 14 rate lunare, compensare pe care, deși

vânzătoarea creditoare a comunicat cumpărătoarei că n-o acceptă pe toată durata

onorării facturilor pentru T.V.A. și, ulterior, a acceptat plățile făcute de

cumpărătoare, fără să invoce prevederile art. 6 din contract.

Mai mult, reclamanta a emis facturi și după trecerea

celor 14 luni pentru care cumpărătoarea pârâtă a invocat compensarea, chiar și

după introducerea acțiunii pentru rezoluțiunea convenției.

În aceste împrejurări, este evident că nu poate fi

angajată răspunderea contractuală a pârâtei și nu poate opera rezoluțiunea

contractului din moment ce debitoarea a făcut dovada că și-a îndeplinit cu bună

credință obligațiile contractuale și avea, la rândul său, o creanță împotriva

reclamantei, care nu a încercat nici un prejudiciu.

Actul adițional nr. 1 din 3 decembrie 1998 are a

modifica, în parte, termenele de plată și nu are relevanță asupra

împrejurărilor care fac obiectul cauzei, nu poate conduce la concluzia că, în

speță, nu operează compensarea, deoarece creanța pârâtei față de reclamantă era

certă, lichidă și exigibilă, iar compensarea opera numai în limitele acesteia,

fără a afecta plata în continuare a ratelor scadente.

Și capătul de cerere privind evacuarea a fost greșit

soluționat.

Instanța de fond nu a pus în discuția părților

cererea de evacuare, formulată cu încălcarea prevederilor art. 132 și art. 134

C. proc. civ. și a ignorat cererea societății pârâte, care a solicitat

respingerea acesteia, deoarece a fost înregistrată după prima zi de înfățișare.

Față de cele de mai sus, recursul în anulare urmează

să fie admis și, în baza art. 330 pct. 3 și art. 312 C. proc. civ., decizia nr.

12 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel Suceava va fi modificată, în sensul

admiterii apelului declarat de societatea pârâtă împotriva sentinței nr. 515

din 8 octombrie 2001 a Tribunalului Botoșani, care va fi schimbată, în sensul

respingerii acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Modifică decizia nr. 12 din 17 ianuarie 2002 a Curții

de Apel Suceava, în sensul că admite apelul pârâtei SC H. SRL Botoșani declarat

împotriva sentinței nr. 515 din 8 octombrie 2001 a Tribunalului Botoșani, pe

care o schimbă în tot și respinge acțiunea reclamantei SC A.P. SA Botoșani.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2003.