ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1695/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 15 martie 2001, reclamanta SC A.P. SA Botoșani a chemat în judecată pârâta SC H. SRL Botoșani, solicitând rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 264 din 13 februarie 1997, având ca obiect activul Restaurantul Stadion Botoșani, pentru neachitarea ratelor datorate, conform contractului. În motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că, potrivit art. 5 din contract, neplata a două rate consecutive, atrage rezoluțiunea contractului, în cauză, fiind îndeplinite dispozițiile art. 1020, 1021 și art. 1368 C. civ. Societatea pârâtă, prin întâmpinare, a susținut că a achitat cu regularitate ratele, iar pentru perioada februarie 2000 – până la data introducerii acțiunii a considerat stinsă obligația de plată, prin compensarea cu suma de 59.675.112 lei datorată de reclamantă, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Tribunalul Botoșani, judecând în primă instanță, prin sentința civilă nr. 515, pronunțată la 8 octombrie 2001, a apreciat că, în cauză, nu poate opera compensația, a admis acțiunea reclamantei, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare și a actelor adiționale aferente, precum și evacuarea pârâtei din spațiul comercial care a făcut obiectul contractului, obligând pârâta la 11.089.454 lei cheltuieli de judecată. Hotărârea pronunțată de Tribunalul Botoșani a fost menținută de Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, care, prin decizia nr. 12, pronunțată la 17 ianuarie 2002, în dosarul nr. 6171/2001, a respins, ca nefondat, recursul declarat de societatea pârâtă.

Împotriva acestor hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare și a invocat prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ., considerând că hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, hotărârile fiind și vădit netemeinice. În motivarea recursului în anulare, se susține că, potrivit dispozițiunilor art. 1365 C. civ., rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare poate fi cerută de vânzător pentru neplata prețului, dacă s-a prevăzut printr-un pact comisoriu, însă, numai după punerea în întârziere a cumpărătorului, conform art. 1367 C. civ., cu excepția situației în care, printr-o clauză expresă, părțile au renunțat la necesitatea punerii în întârziere.

În speță, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta SC A.P. Botoșani a vândut pârâtei SC H. SRL Botoșani, cu plata în rate, activul Restaurantul Stadion din Botoșani. Prin actul adițional nr. 1 din 3 decembrie 1998 s-a convenit ca plata ratelor să se facă până în luna februarie 2004, cu o dobândă lunară de 10% pe an. În contract a fost introdusă clauza referitoare la rezoluțiune pentru neplata la scadență a două rate succesive. Pe parcursul derulării contractului, reclamanta vânzătoare a devenit debitoarea cumpărătoarei pentru suma de 59.675.112 lei, reprezentând avansul și taxa de participare achitată de pârâtă la licitație, iar pârâta a propus reclamantei compensarea sub forma a 14 rate lunare, începând cu luna februarie 2000, până în luna martie 2001 și a sistat plata celor 14 rate, considerând că a intervenit compensarea legală.

Reclamanta a notificat pârâtei că nu poate avea loc compensarea de drept, a continuat să emită facturi pe care pârâta le-a onorat în limita sumelor ce reprezentau T.V.A., pentru rata lunară, făcând mențiunea „compensat”. Reclamanta a emis facturi pentru plata ratelor și, după promovarea acțiunii, acestea fiind achitate de pârâtă. Ignorând probele administrate, instanțele de fond și recurs au apreciat că răspunderea debitoarei a intervenit automat, considerând că este suficient să constate în fapt, neexecutarea prestației de către pârâta cumpărătoare, fără a examina probele administrate și cererea reconvențională a pârâtei. În cauză, nu au fost dovedite culpa societății pârâte, în condițiile în care fiecare parte avea pretenții împotriva celeilalte, așa încât vânzătoarea reclamantă nu a încercat nici un prejudiciu care să justifice rezoluțiunea contractului.

Și cererea de evacuare a pârâtei, formulată de vânzătoarea reclamantă, a fost soluționată greșit, deoarece, această cerere, a fost formulată, contrar prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după prima zi de înfățișare, iar pârâta nu a consimțit la primirea acesteia, astfel încât, instanța de fond a admis-o fără a se pronunța asupra excepției invocată de pârâtă. Recursul în anulare este fondat. Într-adevăr, instanțele de fond și recurs, apreciind că simpla constatare a neexecutării prestației atrage automat aplicarea prevederilor art. 6 din contractul nr. 264 din 13 februarie 1997, încheiat între părți, au ignorat probele administrate de societatea pârâtă, care a făcut dovada că, în cauză, sunt întrunite cerințele art. 1143 și 1144 C. civ.

și care a procedat la compensarea a 14 rate lunare, compensare pe care, deși vânzătoarea creditoare a comunicat cumpărătoarei că n-o acceptă pe toată durata onorării facturilor pentru T.V.A. și, ulterior, a acceptat plățile făcute de cumpărătoare, fără să invoce prevederile art. 6 din contract. Mai mult, reclamanta a emis facturi și după trecerea celor 14 luni pentru care cumpărătoarea pârâtă a invocat compensarea, chiar și după introducerea acțiunii pentru rezoluțiunea convenției. În aceste împrejurări, este evident că nu poate fi angajată răspunderea contractuală a pârâtei și nu poate opera rezoluțiunea contractului din moment ce debitoarea a făcut dovada că și-a îndeplinit cu bună credință obligațiile contractuale și avea, la rândul său, o creanță împotriva reclamantei, care nu a încercat nici un prejudiciu.

Actul adițional nr. 1 din 3 decembrie 1998 are a modifica, în parte, termenele de plată și nu are relevanță asupra împrejurărilor care fac obiectul cauzei, nu poate conduce la concluzia că, în speță, nu operează compensarea, deoarece creanța pârâtei față de reclamantă era certă, lichidă și exigibilă, iar compensarea opera numai în limitele acesteia, fără a afecta plata în continuare a ratelor scadente. Și capătul de cerere privind evacuarea a fost greșit soluționat. Instanța de fond nu a pus în discuția părților cererea de evacuare, formulată cu încălcarea prevederilor art. 132 și art. 134 C. proc. civ. și a ignorat cererea societății pârâte, care a solicitat respingerea acesteia, deoarece a fost înregistrată după prima zi de înfățișare.

Față de cele de mai sus, recursul în anulare urmează să fie admis și, în baza art. 330 pct. 3 și art. 312 C. proc. civ., decizia nr. 12 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel Suceava va fi modificată, în sensul admiterii apelului declarat de societatea pârâtă împotriva sentinței nr. 515 din 8 octombrie 2001 a Tribunalului Botoșani, care va fi schimbată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Modifică decizia nr. 12 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel Suceava, în sensul că admite apelul pârâtei SC H. SRL Botoșani declarat împotriva sentinței nr. 515 din 8 octombrie 2001 a Tribunalului Botoșani, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea reclamantei SC A.P. SA Botoșani. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2003.