ÎCCJ, Decizia nr. 57/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 47 din 26 iulie 2001, Tribunalul Călărași a condamnat pe inculpatul M.D., după respingerea cererilor acestuia privind schimbarea încadrării juridice a faptei în art. 183 C. pen. și privitoare la reținerea stării de provocare prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., la 15 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 din același cod. S-a reținut că în noaptea de 1/2 februarie 2001, pe fondul unui conflict spontan, cu intenția de a suprima viața victimei D.I., inculpatul M.D., a aplicat multiple lovituri cu pumnii și picioarele, cauzându-i multiple leziuni, care au dus la decesul acesteia.

Din raportul de constatare medico-legală (autopsie) rezultă că moartea victimei D.I. a fost violentă și s-a datorat hemoragiei interne consecutivă unui politraumatism cranio-brahio-toraco-abdomino-pelvin cu multiple fracturi costale și rupturi de ficat. S-a mai arătat că leziunile toraco-abdominale s-au produs prin lovire cu corp dur și comprimare între două corpuri dure. Totodată, s-a mai arătat că sângele recoltat de la cadavrul victimei conține 3,20‰ alcool. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 691 din 18 decembrie 2001, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și a interzis inculpatului M.D. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Prin aceeași decizie, apelul declarat de către inculpat a fost respins, ca nefondat. Prin decizia nr. 2121 din 23 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursul declarat de inculpat, ca nefondat. Împotriva tuturor hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și a art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., susținând că prin nereținerea incidenței dispozițiilor art. 175 lit. d) și art. 176 lit. a) C. pen., faptei săvârșite de inculpatul M.D. i s-a dat o greșită încadrare juridică.

S-a susținut că, la momentul săvârșirii faptei, victima prezenta o stare avansată de intoxicație, peste limita instalării comei alcoolice, fiind în imposibilitate de a se apăra și de a reacționa împotriva agresiunii exercitate de inculpatul care, cunoscând și profitând de această împrejurare, a lovit-o cu pumnii și picioarele, provocându-i suferințe și leziuni ce au provocat decesul. Pe de altă parte, din materialul probator administrat în cauză rezultă că inculpatul a aplicat victimei, în curtea locuinței, cu ferocitate, multiple lovituri cu pumnii pe întreaga suprafață a corpului, continuând agresiunea prin comprimarea și lovirea repetată cu picioarele încălțate în bocanci, chiar și după căderea victimei la pământ.

Ca atare, fapta inculpatului care, cunoscând și profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra, cauzată de consumul voluntar de băuturi alcoolice, a aplicat mai multe lovituri cu pumnii și picioarele în zone vitale ale corpului, producând leziuni grave generatoare de suferințe prelungite ce au dus, după abandonarea victimei, la instalarea unei morți lente, constituie infracțiunea de omor calificat și deosebit de grav prevăzută de art. 174 combinat cu art. 175 lit. d) și art. 176 lit. a) C. pen. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești atacate și rejudecarea cauzei între aceste limite. Recursul în anulare este nefondat.

Cu referire la infracțiunea de omor, prezentând în toate cazurile aceleași caracteristici, respectiv acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească, având ca rezultat moartea victimei, elementele circumstanțiale care atrag incidența agravantei prevăzută de art. 175 lit. d) C. pen. privesc, concomitent, starea de neputință a victimei de a se apăra, preexistentă agresiunii și, privitor la agresor, cunoașterea și profitarea de această împrejurare. Starea de neputință a victimei de a se apăra, se apreciază prin recursul în anulare că este dată de intoxicația alcoolică. Starea de beție invocată este necontestată, fiind observată de martorii M.A., A.M. și V.C., cunoscută de inculpat și constatată prin raportul medico-legal.

Însă, cum reactivitatea sistemului nervos central este diferită, starea de beție patologică are o gradualitate specifică fiecărui individ sub aspectul tulburărilor psiho-senzoriale și neuromusculare, necaracterizată exclusiv de nivelul alcoolemiei, de la atenuarea discernământului și actelor făptuitorului, până la paralizarea energiei fizice și totala întunecare a facultăților psihice, sinonimă cu starea de neputință a victimei de a se apăra, în sensul dispozițiilor art. 175 lit. d) C. pen. Or, din declarațiile concordante ale acelorași martori rezultă că în jurul orei 19,00 victima fusese în vizită, iar în jurul orei 21,00 a ieșit în curtea fermei, unde a început să strige "hoții…", după care a mers la ușa martorului M.P.

Ca atare, starea de neputință în sensul dispozițiilor menționate nu este dovedită, așa încât, în mod corect, instanțele nu au schimbat încadrarea juridică a faptei în sensul particularizării acesteia sub aspectul gradului de pericol social, prin reținerea agravantei prevăzute de art. 175 lit. d) C. pen. Pe de altă parte, reținerea infracțiunii de omor deosebit de grav în varianta constând în uciderea victimei prin cruzimi implică săvârșirea faptei în anumite circumstanțe din care rezultă caracterul omogen al conceperii și executării faptei cu ferocitate, în sensul producerii victimei de suferințe mult mai mari decât cele inerente oricărei acțiuni de suprimare a vieții acesteia. Din actele dosarului rezultă că ferma nr. 4 în care locuia inculpatul, soția acestuia și victima și ferma nr. 5 în care locuia martorul M.P.

și soția acestuia erau alăturate, separate printr-un gard. Din declarațiile martorilor M.A., M.P. și A.M. rezultă că, ulterior reintrării în locuințe, aceștia nu au mai auzit zgomote din curtea unde rămăseseră doar inculpatul și victima. Totodată, ulterior agresiunii, respectiv în dimineața zilei următoare, victima a fost găsită în locuința sa, unde fusese dusă de către inculpat. Nu rezultă așadar din probatoriul administrat în cauză că agresiunea, care a avut ca urmare moartea victimei, s-a produs în circumstanțe care să atragă încadrarea omorului și în dispozițiile art. 176 lit. a) C. pen., așa încât faptei săvârșite de inculpat i s-a dat încadrarea juridică corectă. Așadar, condamnând inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen., instanțele au dat o încadrare corectă faptei săvârșită de acesta.

Ca atare, în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., corespunzător cazului prevăzut de art. 419 alin. (1) partea I pct. 7 din același cod, invocat de procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, potrivit art. 414 1 cu referire la art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. ( 3) C. proc. pen., Curtea va dispune ca onorariul de avocat cuvenit apărătorului din oficiu, potrivit dispozitivului, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 47 din 26 iulie 2001 a Tribunalului Călărași, deciziei penale nr. 691 din 18 decembrie 2001 a Curții de Apel București și deciziei nr. 2121 din 23 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul M.D., ca nefondat. Onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2003.