ÎCCJ, Decizia nr. 57/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 47 din 26

iulie 2001, Tribunalul Călărași a condamnat pe inculpatul M.D., după

respingerea cererilor acestuia privind schimbarea încadrării juridice a faptei

în art. 183 C. pen. și privitoare la reținerea stării de provocare prevăzută de

art. 73 lit. b) C. pen., la 15 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută

de art. 174 din același cod.

S-a reținut că în noaptea de 1/2

februarie 2001, pe fondul unui conflict spontan, cu intenția de a suprima viața

victimei D.I., inculpatul M.D., a aplicat multiple lovituri cu pumnii și

picioarele, cauzându-i multiple leziuni, care au dus la decesul acesteia.

Din raportul de constatare

medico-legală (autopsie) rezultă că moartea victimei D.I. a fost violentă și

s-a datorat hemoragiei interne consecutivă unui politraumatism

cranio-brahio-toraco-abdomino-pelvin cu multiple fracturi costale și rupturi de

ficat.

S-a mai arătat că leziunile

toraco-abdominale s-au produs prin lovire cu corp dur și comprimare între două

corpuri dure. Totodată, s-a mai arătat că sângele recoltat de la cadavrul

victimei conține 3,20‰ alcool.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia nr. 691 din 18 decembrie 2001, a admis apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și a interzis inculpatului M.D.

drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. Prin aceeași decizie,

apelul declarat de către inculpat a fost respins, ca nefondat.

Prin decizia nr. 2121 din 23 aprilie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursul declarat de

inculpat, ca nefondat.

Împotriva tuturor hotărârilor

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile

art. 409 și a art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., susținând că

prin nereținerea incidenței dispozițiilor art. 175 lit. d) și art. 176 lit. a) C.

pen., faptei săvârșite de inculpatul M.D. i s-a dat o greșită încadrare

juridică.

S-a susținut că, la momentul

săvârșirii faptei, victima prezenta o stare avansată de intoxicație, peste

limita instalării comei alcoolice, fiind în imposibilitate de a se apăra și de

a reacționa împotriva agresiunii exercitate de inculpatul care, cunoscând și profitând

de această împrejurare, a lovit-o cu pumnii și picioarele, provocându-i

suferințe și leziuni ce au provocat decesul.

Pe de altă parte, din materialul

probator administrat în cauză rezultă că inculpatul a aplicat victimei, în

curtea locuinței, cu ferocitate, multiple lovituri cu pumnii pe întreaga

suprafață a corpului, continuând agresiunea prin comprimarea și lovirea

repetată cu picioarele încălțate în bocanci, chiar și după căderea victimei la

pământ.

Ca atare, fapta inculpatului care,

cunoscând și profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra, cauzată

de consumul voluntar de băuturi alcoolice, a aplicat mai multe lovituri cu

pumnii și picioarele în zone vitale ale corpului, producând leziuni grave

generatoare de suferințe prelungite ce au dus, după abandonarea victimei, la

instalarea unei morți lente, constituie infracțiunea de omor calificat și

deosebit de grav prevăzută de art. 174 combinat cu art. 175 lit. d) și art. 176

lit. a) C. pen.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

atacate și rejudecarea cauzei între aceste limite.

Recursul în anulare este nefondat.

Cu referire la infracțiunea de omor,

prezentând în toate cazurile aceleași caracteristici, respectiv acțiunea de a

ucide cu intenție o ființă omenească, având ca rezultat moartea victimei,

elementele circumstanțiale care atrag incidența agravantei prevăzută de art. 175

lit. d) C. pen. privesc, concomitent, starea de neputință a victimei de a se

apăra, preexistentă agresiunii și, privitor la agresor, cunoașterea și

profitarea de această împrejurare.

Starea de neputință a victimei de a

se apăra, se apreciază prin recursul în anulare că este dată de intoxicația

alcoolică.

Starea de beție invocată este necontestată,

fiind observată de martorii M.A., A.M. și V.C., cunoscută de inculpat și

constatată prin raportul medico-legal.

Însă, cum reactivitatea sistemului

nervos central este diferită, starea de beție patologică are o gradualitate

specifică fiecărui individ sub aspectul tulburărilor psiho-senzoriale și

neuromusculare, necaracterizată exclusiv de nivelul alcoolemiei, de la

atenuarea discernământului și actelor făptuitorului, până la paralizarea

energiei fizice și totala întunecare a facultăților psihice, sinonimă cu starea

de neputință a victimei de a se apăra, în sensul dispozițiilor art. 175 lit. d)

C. pen.

Or, din declarațiile concordante ale

acelorași martori rezultă că în jurul orei 19,00 victima fusese în vizită, iar

în jurul orei 21,00 a ieșit în curtea fermei, unde a început să strige

"hoții…", după care a mers la ușa martorului M.P.

Ca atare, starea de neputință în

sensul dispozițiilor menționate nu este dovedită, așa încât, în mod corect,

instanțele nu au schimbat încadrarea juridică a faptei în sensul

particularizării acesteia sub aspectul gradului de pericol social, prin

reținerea agravantei prevăzute de art. 175 lit. d) C. pen.

Pe de altă parte, reținerea

infracțiunii de omor deosebit de grav în varianta constând în uciderea victimei

prin cruzimi implică săvârșirea faptei în anumite circumstanțe din care rezultă

caracterul omogen al conceperii și executării faptei cu ferocitate, în sensul

producerii victimei de suferințe mult mai mari decât cele inerente oricărei

acțiuni de suprimare a vieții acesteia.

Din actele dosarului rezultă că

ferma nr. 4 în care locuia inculpatul, soția acestuia și victima și ferma nr. 5

în care locuia martorul M.P. și soția acestuia erau alăturate, separate

printr-un gard.

Din declarațiile martorilor M.A., M.P.

și A.M. rezultă că, ulterior reintrării în locuințe, aceștia nu au mai auzit

zgomote din curtea unde rămăseseră doar inculpatul și victima. Totodată,

ulterior agresiunii, respectiv în dimineața zilei următoare, victima a fost

găsită în locuința sa, unde fusese dusă de către inculpat. Nu rezultă așadar

din probatoriul administrat în cauză că agresiunea, care a avut ca urmare

moartea victimei, s-a produs în circumstanțe care să atragă încadrarea omorului

și în dispozițiile art. 176 lit. a) C. pen., așa încât faptei săvârșite de

inculpat i s-a dat încadrarea juridică corectă.

Așadar, condamnând inculpatul pentru

săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen., instanțele au

dat o încadrare corectă faptei săvârșită de acesta.

Ca atare, în cauză nu este incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.,

corespunzător cazului prevăzut de art. 419 alin. (1) partea I pct. 7 din

același cod, invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, potrivit art. 414

1

cu referire la art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul în anulare, ca

nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(

3) C. proc. pen., Curtea va dispune

ca onorariul de avocat cuvenit apărătorului din oficiu, potrivit

dispozitivului, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței penale nr. 47 din 26 iulie 2001 a Tribunalului

Călărași, deciziei penale nr. 691 din 18 decembrie 2001 a Curții de Apel

București și deciziei nr. 2121 din 23 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție,

secția penală, privind pe inculpatul M.D., ca nefondat.

Onorariul de avocat cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 aprilie 2003.