ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1331/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta S.C. V.G. S.R.L. a cerut obligarea

primarului N.T. și a Consiliului Local Călimănești la plata sumei de 100

milioane lei cu titlu de daune și 9 milioane lei daune cominatorii, întrucât nu

au executat sentința civilă nr. 294/1999, definitivă, prin care au fost

obligați la încheierea contractului de concesiune pentru terenul, pe care

reclamanta a amplasat construcțiile, din stațiile de autobuz.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 204/2000

i-a obligat la 220.246.493 lei daune și la câte 50.000 lei daune cominatorii pe

zi de întârziere, sentință schimbată, în tot, de Curtea de Apel Pitești, prin

decizia nr. 644/2000, care a respins acțiunea.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin

decizia nr. 2913 din 19 aprilie 2002, a trimis cauza spre rejudecare instanței

de apel, întrucât nu s-a pronunțat asupra apelului reclamantei și nici nu s-a

examinat motivele de apel, astfel că nu a soluționat fondul cauzei.

În fond după casare, curtea de apel, tot ca instanță

de apel, prin decizia nr. 18 din 9 septembrie 2002, a schimbat în tot sentința,

respingând acțiunea reclamantei, ca și apelul acesteia.

Instanța a reținut, în esență, că deja reclamanta a

adjudecat, la licitația organizată de pârâți, concesiunea terenurilor în

litigiu, iar aceasta a continuat să le utilizeze și după expirarea contractelor

de închiriere, situație în care nu a suferit nici un prejudiciu, iar daunele

cominatorii nu mai au temei.

Contra deciziei, reclamanta a declarat recurs pe

temeiurile din art. 304 punctele 9 și 10 C. proc. civ., susținând că:

- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315

C. proc. civ., întrucât nu s-a conformat dezlegării obligațiilor date prin

decizia de casare a Curții Supreme de Justiție, prin aceea că nu a dispus proba

cu expertiză contabilă solicitată de apelantă;

- nu a stabilit corect temeiul de drept al cererii

reclamantei pentru obligarea la plata daunelor interese pentru neefectuarea

procedurii concesionării sau efectuarea ei cu întârziere și că:

- instanța nu s-a pronunțat asupra „tuturor probelor

cu acte din care să rezulte comportamentul culpabil al pârâtului 2 în

executarea cu întârziere a obligației (...)”.

Recursul este nefondat.

Recurenta a încheiat cu pârâtul 2, pentru cele două

terenuri – stații de autobuz, contractele de închiriere nr. 2931 și nr. 2932 din

28 aprilie 1998, ulterior, edificând infrastructura fiecărei stații.

Cele două contracte au expirat la termen, 30

noiembrie 1998, dar, recurenta a continuat să utilizeze terenurile, să

exploateze capacitățile celor două stații de autobuz, fără a fi împiedicată de

pârâți.

Recurenta reclamantă a obținut, prin sentința civilă

nr. 294 din 3 iulie 1999, definitivă, obligarea pârâtului 2 să declanșeze

procedurile de concesionare la cele două terenuri.

În executarea acestei hotărâri s-a finalizat

procedura pentru terenul din stația C., încheindu-se între părți contractul de

concesiune nr. 1 din 19 ianuarie 2001, iar prin actul obținut, nr. 7049 din 6

august 2002, s-a mai concesionat reclamantei încă 23,62 mp teren în același

loc, iar la cealaltă Stație Călimănești, a fost declarată adjudecată altă

societate comercială.

Reclamanta, netulburată în exploatarea celor două

suprafețe, a fost obligată la plata sumei de 176.912.451 lei (10.099.300 dolari

S.U.A.) prin decizia nr. 290/ AC din 7 mai 2001 a Curții de Apel Pitești, cu

titlu de chirie către pârâtul 2, Consiliul Local.

Din certificatul nr .5841 din 22 noiembrie 2002,

emisă de grefa secției comerciale a Curții Supreme de Justiție, rezultă, însă,

că această decizie a fost casată, iar cauza trimisă aceleași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 294/1999, irevocabilă, s-a

stabilit faptul că, pentru a se „declanșa procedura de concesionare a

terenurilor publice cu destinația de stații de autobuz, situate în orașul

Călimănești, punct centru Biserică și punct Cozia”, conform dispozițiilor Legii

nr. 219/1998 și a Normelor metodologice de aplicare, instanța nu a pronunțat o

hotărâre care să oblige pârâții să încheie contractele de concesiune cu

reclamanta-recurentă și nici o hotărâre care să țină loc de contract de

concesiune.

Prin hotărârea, a cărei neexecutare se impută

pârâților, s-a stabilit obligația Consiliului Local să declanșeze procedura de

concesionare, fără a se stabili alte obligații concrete sau prevederi pentru

caietul de sarcini privind modul de evaluare, criteriile de concesiune, prețul

acesteia, durata și nici cu privire la perioada în care să aibă loc procedura

de concesionare.

Cum relevă recurenta, în acord cu înscrisurile

anexate, procedura s-a declanșat și a fost finalizată adjudecându-i-se, din

ianuarie 2001, terenul stației Cozia a cărei suprafață i-a fost dublată în

august 2002, iar terenul din cealaltă stație a fost adjudecat unei alte

societăți comerciale concurente la licitația publică organizată și neatacată de

reclamantă.

Pe toată această perioadă, recurenta a folosit

terenurile în litigiu, achitând taxa de concesiune, din 19 ianuarie 2001, numai

pentru stația Cozia, motiv pentru care pârâtul 2 a pretins, în justiție, daune

echivalând chiriei comerciale din contractele inițiale de închiriere comercială.

Rezultă, așadar, că pârâtul 2 și-a îndeplinit

obligația de a face stabilită, prin sentința civilă nr. 294/1999, adică de a

„declanșa procedura concesionării în conformitate cu Legea nr. 219/1998 a

concesiunilor și ca Normele sale metodologice de aplicare”, iar, pe de altă

parte reclamanta nu a suferit prejudiciile invocate, cât timp nu a fost

tulburată în exploatarea celor două stații.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

,

ca nefondat

,

recursul

declarat de reclamanta S.C. V. S.R.L. Călimănești, împotriva deciziei nr. 187/

AC din 9 septembrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de

contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 martie 2003.