ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1331/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.C. V.G. S.R.L. a cerut obligarea primarului N.T. și a Consiliului Local Călimănești la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu de daune și 9 milioane lei daune cominatorii, întrucât nu au executat sentința civilă nr. 294/1999, definitivă, prin care au fost obligați la încheierea contractului de concesiune pentru terenul, pe care reclamanta a amplasat construcțiile, din stațiile de autobuz. Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 204/2000 i-a obligat la 220.246.493 lei daune și la câte 50.000 lei daune cominatorii pe zi de întârziere, sentință schimbată, în tot, de Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 644/2000, care a respins acțiunea.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 2913 din 19 aprilie 2002, a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, întrucât nu s-a pronunțat asupra apelului reclamantei și nici nu s-a examinat motivele de apel, astfel că nu a soluționat fondul cauzei. În fond după casare, curtea de apel, tot ca instanță de apel, prin decizia nr. 18 din 9 septembrie 2002, a schimbat în tot sentința, respingând acțiunea reclamantei, ca și apelul acesteia. Instanța a reținut, în esență, că deja reclamanta a adjudecat, la licitația organizată de pârâți, concesiunea terenurilor în litigiu, iar aceasta a continuat să le utilizeze și după expirarea contractelor de închiriere, situație în care nu a suferit nici un prejudiciu, iar daunele cominatorii nu mai au temei.

Contra deciziei, reclamanta a declarat recurs pe temeiurile din art. 304 punctele 9 și 10 C. proc. civ., susținând că: - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât nu s-a conformat dezlegării obligațiilor date prin decizia de casare a Curții Supreme de Justiție, prin aceea că nu a dispus proba cu expertiză contabilă solicitată de apelantă; - nu a stabilit corect temeiul de drept al cererii reclamantei pentru obligarea la plata daunelor interese pentru neefectuarea procedurii concesionării sau efectuarea ei cu întârziere și că: - instanța nu s-a pronunțat asupra „tuturor probelor cu acte din care să rezulte comportamentul culpabil al pârâtului 2 în executarea cu întârziere a obligației (...)”.

Recursul este nefondat. Recurenta a încheiat cu pârâtul 2, pentru cele două terenuri – stații de autobuz, contractele de închiriere nr. 2931 și nr. 2932 din 28 aprilie 1998, ulterior, edificând infrastructura fiecărei stații. Cele două contracte au expirat la termen, 30 noiembrie 1998, dar, recurenta a continuat să utilizeze terenurile, să exploateze capacitățile celor două stații de autobuz, fără a fi împiedicată de pârâți. Recurenta reclamantă a obținut, prin sentința civilă nr. 294 din 3 iulie 1999, definitivă, obligarea pârâtului 2 să declanșeze procedurile de concesionare la cele două terenuri. În executarea acestei hotărâri s-a finalizat procedura pentru terenul din stația C., încheindu-se între părți contractul de concesiune nr. 1 din 19 ianuarie 2001, iar prin actul obținut, nr. 7049 din 6 august 2002, s-a mai concesionat reclamantei încă 23,62 mp teren în același loc, iar la cealaltă Stație Călimănești, a fost declarată adjudecată altă societate comercială.

Reclamanta, netulburată în exploatarea celor două suprafețe, a fost obligată la plata sumei de 176.912.451 lei (10.099.300 dolari S.U.A.) prin decizia nr. 290/ AC din 7 mai 2001 a Curții de Apel Pitești, cu titlu de chirie către pârâtul 2, Consiliul Local. Din certificatul nr .5841 din 22 noiembrie 2002, emisă de grefa secției comerciale a Curții Supreme de Justiție, rezultă, însă, că această decizie a fost casată, iar cauza trimisă aceleași instanțe. Prin sentința civilă nr. 294/1999, irevocabilă, s-a stabilit faptul că, pentru a se „declanșa procedura de concesionare a terenurilor publice cu destinația de stații de autobuz, situate în orașul Călimănești, punct centru Biserică și punct Cozia”, conform dispozițiilor Legii nr. 219/1998 și a Normelor metodologice de aplicare, instanța nu a pronunțat o hotărâre care să oblige pârâții să încheie contractele de concesiune cu reclamanta-recurentă și nici o hotărâre care să țină loc de contract de concesiune.

Prin hotărârea, a cărei neexecutare se impută pârâților, s-a stabilit obligația Consiliului Local să declanșeze procedura de concesionare, fără a se stabili alte obligații concrete sau prevederi pentru caietul de sarcini privind modul de evaluare, criteriile de concesiune, prețul acesteia, durata și nici cu privire la perioada în care să aibă loc procedura de concesionare. Cum relevă recurenta, în acord cu înscrisurile anexate, procedura s-a declanșat și a fost finalizată adjudecându-i-se, din ianuarie 2001, terenul stației Cozia a cărei suprafață i-a fost dublată în august 2002, iar terenul din cealaltă stație a fost adjudecat unei alte societăți comerciale concurente la licitația publică organizată și neatacată de reclamantă.

Pe toată această perioadă, recurenta a folosit terenurile în litigiu, achitând taxa de concesiune, din 19 ianuarie 2001, numai pentru stația Cozia, motiv pentru care pârâtul 2 a pretins, în justiție, daune echivalând chiriei comerciale din contractele inițiale de închiriere comercială. Rezultă, așadar, că pârâtul 2 și-a îndeplinit obligația de a face stabilită, prin sentința civilă nr. 294/1999, adică de a „declanșa procedura concesionării în conformitate cu Legea nr. 219/1998 a concesiunilor și ca Normele sale metodologice de aplicare”, iar, pe de altă parte reclamanta nu a suferit prejudiciile invocate, cât timp nu a fost tulburată în exploatarea celor două stații.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge , ca nefondat , recursul declarat de reclamanta S.C. V. S.R.L. Călimănești, împotriva deciziei nr. 187/ AC din 9 septembrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 martie 2003.