ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 879/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 33 din 29

noiembrie 2001, Colegiul jurisdicțional Teleorman a admis în parte încheierea

de sesizare nr. 57 din 1 octombrie 2001 și a obligat în solidar pe pârâții C.D.

și T.E., la plata de despăgubiri civile, în sumă de 3.695.622 lei, cu dobânda de

34,48%, începând cu data de 3 iunie 2000 și până la achitarea sumei, către

Consiliul Local al comunei Măldăieni, județul Teleorman. Prin aceiași sentință,

pârâții R.C. și T.E. au fost obligați să plătească despăgubiri civile. în sumă

de 1.018.511 lei, cu dobânda în procent de 34,48%. cu începere de la 19 iulie

2000 și până la achitarea sumei către Consiliul Local al comunei Măldăieni și a

fost respins capătul de sesizare privind obligarea pârâtului C.D., la plata

despăgubirilor civile, în sumă de 1.018.511 lei.

Pentru a hotărî astfel, Colegiul

jurisdicțional a stabilit răspunderea pârâților, care în exercitarea funcțiilor

deținute în cadrul Consiliului Local al comunei Măldăieni, au încălcat

prevederile art. 1 din H.G. nr. 1065/1999, impozitând indemnizațiile membrilor

consiliului, pentru lunile ianuarie – iunie 2000, în procent de 10%, în loc de

18%, cum era legal.

Recursul jurisdicțional declarat

împotriva acestei sentințe de C.D., a fost respins ca nefondat, prin decizia

nr. 71 din 15 martie 2002, pronunțată de secția jurisdicțională a Curții de

Conturi.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de recurs jurisdicțional, în termen legal și în temeiul art. 82 din

Legea nr. 94/1992, republicată, a declarat recurs C.D., solicitând casarea

hotărârii, ca nelegală și netemeinică.

În primul motiv de casare,

recurentul a susținut că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 189/1998, întrucât în calitatea sa de primar nu avea obligația să

verifice fiecare poziție din statul de plată privind calculul impozitului pe

salariu, stat care a fost întocmit de contabilul primăriei și care poartă viza

controlului financiar intern preventiv.

Prin cel de-al doilea motiv de

casare, recurentul a arătat că până la 31 martie 2001, organul fiscal avea posibilitatea

să dispună restituirea sumelor încasate necuvenit și să sancționeze

administrativ contabilul, conform art. 27 din O.G. nr. 73/1999.

Recursul este nefondat și urmează să

fie respins, pentru următoarele considerente:

Recurentul C.D. a îndeplinit funcția

de primar al comunei Măldăieni și în această calitate, a aprobat statele de

plată pe lunile ianuarie – mai 2000, prin care indemnizațiile de ședință

cuvenite membrilor Consiliului Local au fost impozitate cu o cotă de 10%, în

loc de 18%, cum era prevăzut în art. 1 din H.G. nr. 1065/1999.

Răspunderea recurentului a fost

corect stabilită de instanțele Curții de Conturi, fiind dovedită fapta ilicită

cauzatoare a prejudiciului, reprezentând diferența salarială încasată necuvenit

de consilierii locali ai comunei Măldăieni.

Apărarea recurentului privind lipsa

culpei sale în producerea prejudiciului, este nefondată, întrucât în calitate

de primar trebuia să exercite atribuțiile ordonatorilor principali de credite

care, potrivit art. 26 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 189/1998, răspund de

necesitatea, oportunitatea și legalitatea angajării și utilizării creditelor

bugetare, în limita și cu destinația aprobate prin bugetul propriu. De

asemenea, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, republicată, modificată

și completată prin O.G. nr. 61/2001, documentele justificative care stau la

baza înregistrărilor în contabilitate, angajează răspunderea persoanelor care

le-au vizat și aprobat.

Împrejurarea că statele de plată au

fost vizate de contabilul primăriei pentru controlul financiar preventiv

intern, nu constituie o cauză de exonerare a recurentului de răspunderea

proprie, care este o consecință a aprobării statelor de plată, fără a verifica

legalitatea plăților aprobate.

Celelalte aspecte invocate de

recurent în al doilea motiv de casare sunt lipsite de relevanță în prezenta

cauză, dat fiind că, atribuțiile conferite de lege altor autorități, pentru

urmărirea și realizarea veniturilor publice, sunt distincte de competențele

ordonatorilor principali de credite, iar neexercitarea acestor competențe sau

exercitarea lor necorespunzătoare antrenează răspunderea proprie a persoanei

respective.

Față de considerentele expuse și

constatând că potrivit art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ. nu există

motive de casare a deciziei nr. 71 din 15 martie 2002, Curtea va respinge ca

nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.D.,

împotriva deciziei nr. 71 din 15 martie 2002, a Curții de Conturi, secția

jurisdicțională, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 martie 2003.