ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2638/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11

noiembrie 2002, reclamantul S.G. a solicitat anularea parțială a deciziei nr.

1463 din 20 septembrie 2002 emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului

București și obligarea pârâtei să întocmească o nouă decizie prin care să i se

acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 și pentru perioada 15 iulie

1941 – 25 martie 1944.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că după refugiul părinților săi din comuna Tereblecea, județul Rădăuți

în luna septembrie 1940, a locuit în localitățile Pașcani, Patrăuții Sucevei,

Slatina, Pitești și Rădăuți, astfel încât strămutarea sa și a familiei sale,

din motive etnice, a durat până la 6 martie 1945 și nu numai, pentru perioadele

care au fost greșit reținute în decizia contestată.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 97 din 30 ianuarie

2003, prin care a respins acțiunea, cu motivarea că pârâta a emis legal decizia

de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2002 numai pentru

perioadele 6 septembrie 1940 – 15 iulie 1941 și 25 martie 1944 – 6 martie 1945,

în care reclamantul a dovedit strămutarea sa din motive etnice.

Împotriva acestei sentințe și în

termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca

nelegală și netemeinică.

În primul motiv de casare,

recurentul a susținut că instanța de fond a apreciat eronat ca nefiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2002,

pentru perioada 1941 – 1944, în care a locuit la Cernăuți, după refugierea în

septembrie 1940 din comuna Tereblecea, fostul județ Rădăuți.

Prin cel de-al doilea motiv de

recurs, s-a arătat că hotărârea atacată cuprinde o greșeală cu privire la data

pronunțării, care nu poate fi 23 ianuarie 2003, anterior datei de 30 ianuarie

2003, la care s-a judecat fondul cauzei.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 din Normele pentru

aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, „prin persoană

care a fost strămutată în altă localitate (...) se înțelege persoana care a

fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice”. De asemenea, în această categorie se includ și

persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui

schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Instanța de fond a aplicat corect

aceste prevederi legale la situația de fapt, dovedită cu probele administrate

în cauză, constatând că recurentul beneficiază de drepturile recunoscute prin

Legea nr. 189/2000 numai pentru perioadele 6 septembrie 1940 – 15 iulie 1941 și

25 martie 1944 – 6 martie 1945, perioade avute în vedere și de intimată la

emiterea deciziei contestate.

Din copia buletinului de înscriere

la biroul populației, întocmit la 25 septembrie 1940 de Comisariatul de Poliție

Pașcani și din declarațiile martorilor T.R.F. și S.O. rezultă că recurentul s-a

refugiat împreună cu familia din comuna Tereblecea, fostul județ Rădăuți, în

anul 1940 și a locuit în orașul Pașcani până în iulie 1941; după această dată,

recurentul s-a mutat la Cernăuți, unde familia sa și-a stabilit domiciliul, a

avut o locuință, iar tatăl său și-a exercitat meseria de cojocar, fiind

autorizat de Camera de Muncă din Cernăuți.

Conform declarațiilor acelorași doi

martori și buletinului de evacuare, fișa nr. 18.633, în luna martie 1944,

familia recurentului a fost obligată să se refugieze din Cernăuți și a locuit

în comuna Corbu, județul Olt, până la încetarea persecuției din motive etnice.

În consecință, pentru perioada 15

iulie 1941 – 25 martie 1944, în care recurentul a locuit împreună cu familia la

Cernăuți, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 189/2000.

De altfel, însuși recurentul

recunoaște, în motivarea recursului declarat, că în anul 1941 s-a mutat

împreună cu familia la Cernăuți, după eliberarea Nordului Bucovinei, situație

confirmată și prin declarațiile martorilor P.M. și G.G., depuse ca înscrisuri

noi în recurs.

Cum pentru această perioadă

recurentul nu a dovedit existența unor persecuții din motive etnice, instanța

de fond a constatat judicios că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea

nr. 189/2000, respingând acțiunea de anulare a deciziei nr. 1463 din 20

septembrie 2002 întocmită de intimată.

Susținerea recurentului că în

dispozitivul hotărârii atacate a fost greșit menționată data de 23 ianuarie

2003, ca dată a pronunțării, nu constituie, potrivit art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., un motiv de casare și pentru îndreptarea acestei erori

materiale, se poate adresa instanței de fond cu o cerere de rectificare în

temeiul art. 281 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse

anterior și constatând că nu există motive de casare a hotărârii atacate,

Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.G.

împotriva sentinței civile nr. 97 din 30 ianuarie 2003 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 septembrie 2003.