ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 435/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău, reclamanta SC E.O.N.M. D. SA, a solicitat anularea Dispoziției

Primarului nr. 833 din 2 decembrie 2008; a Deciziei de impunere nr. 76205 din 7

octombrie 2008 și a Raportului Fiscal nr. 76204 din 7 octombrie 2008, emise de

pârâtul - Municipiul Vaslui, precum și întoarcerea executării prin stabilirea

situației anterioare privind suma de 598.996 lei ce a fost încasată în

totalitate de același pârât.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în mod nelegal au fost emise actele administrative mai sus

menționate, neexistând temei prevăzut de lege pentru plata taxei de folosință

teren.

Pârâtul Municipiul Vaslui, reprezentat

de Primar, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 40 din 26

februarie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, a anulat Dispoziția nr. 833

din 2 decembrie 2008, Decizia de impunere nr. 76205 din 7 octombrie 2008 și

Raportul Fiscal nr. 76204 din 7 octombrie 2008, emise de pârât și a dispus

restituirea către reclamantă a sumei de 598.996 lei, poprită și încasată de

pârât, pe care l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, următoarele:

A constatat că prin Decizia de

impunere nr. 76205 din 7 octombrie 2010 emisă de pârât, s-a stabilit obligarea

reclamantei, la plata sumei de 584.307 lei, față de bugetul local al

Municipiului Vaslui impozit pe clădiri aferente anilor 2004-2007, impozit pe

mijloacele de transport și alte taxe locale - folosință terenului de pe raza

municipiului Vaslui, în suprafață de 150.403,20 mp.

Tot pentru anii 2004-2007 s-a

stabilit în sarcina reclamantei să plătească taxa pentru eliberarea

autorizației privind lucrările de racorduri și branșamente la rețelele

electrice și taxă pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate.

Prin Dispoziția nr. 833 din 2

decembrie 2008, Municipiul Vaslui, prin Primar, a respins contestația

reclamantei formulată împotriva Deciziei de impunere arătată, cu motivarea că

în conformitate cu O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 571/2003 și Legea nr. 318/2003,

reclamanta trebuie să plătească sumele de bani reținute în sarcina sa.

Instanța a observat că prin raportul

de inspecție fiscală, s-a reținut că reclamanta a depus declarații incomplete

de impunere pentru fiecare an din perioada de referință, fără a prezenta în mod

detaliat în ce constă faptul că ele sunt incomplete și în ce temei a calculat

pârâtul impozitul și majorările de întârziere.

A constatat că din contractul de

distribuție a energiei electrice încheiat între Ministerul Economiei și

Comerțului și reclamantă rezultă că obiectul concesiunii sunt rețelele de

distribuție a energiei electrice împreună cu terenurile aferente.

Instanța a mai reținut că potrivit

art. 248 C. fisc., taxa de folosință teren nu este inclusă în categoria

impozitelor și taxelor locale enumerate limitativ de textul de lege amintit și

că Legea nr. 318/2003 care reglementează regimul juridic al terenurilor ocupate

de instalațiile electrice prevede (art. 16) că dreptul de uz și servitute se

exercită gratuit.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul Municipiul Vaslui prin Primar, solicitând modificarea ei

în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

În motivarea căii de atac,

recurentul-pârât a invocat prevederile art. 304

1

C. proc. civ. și a

arătat următoarele:

- instanța de fond a anulat actele

administrativ-fiscale reținând existența contractului de distribuție a energiei

electrice încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului și reclamantă, fără

să observe că obiectul contractului este un serviciu și nu o suprafață de

teren;

- în ceea ce privește scutirea de

plata impozitelor și taxelor locale, arată recurentul, prevalează dispozițiile

Codului fiscal asupra oricăror prevederi din alte acte normative, deci inclusiv

a prevederilor din Legea nr. 318/2003 și Legea nr. 13/2007 a energiei

electrice;

- enumerarea categoriilor de taxe și

impozite prevăzute de art. 248 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu

este limitativă astfel că în mod greșit prima instanță a reținut susținerile

reclamantei că această enumerare ar fi limitativă, deși art. 283 C. fisc.

prevede posibilitatea Consiliului local de a institui și alte taxe locale.

Prin întâmpinare,

intimata-reclamantă SC E.O.N.M. D. SA a solicitat respingerea recursului și

menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

Arată intimata că Legea nr. 571/2003

(Codul Fiscal) nu instituie obligația operatorilor de rețea de a achita taxe si

impozite pentru terenurile ocupate de rețele electrice, iar hotărârea pe care

se întemeiază titlurile de creanță reglementează cu totul alte aspecte,

respectiv aprobarea preturilor minime de concesionare si închiriere a bunurilor

ce aparțin domeniului public sau privat al municipiului Vaslui. Or, în cauză nu

există și nici nu se impune încheierea unui contract de închiriere sau

concesiune cu Municipiul Vaslui, astfel încât prevederile HCL 39/2005 pe care

s-au întemeiat titlurile de creanța, nu sunt aplicabile.

Astfel, drepturile sale in calitate

de operator de rețea sunt expres reglementate prin contractul de concesiune nr.

5/2005, licența de distribuție,

l

egea

nr. 318/2003 (ulterior

l

egea nr. 13/2007),

l

egea nr. 571/2003.

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., ținând seama și de apărările formulate de intimata-reclamantă, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse

în continuare.

În ceea ce privește, „alte taxe

locale” stabilite în sarcina intimatei-reclamante, în mod corect prima instanță

a reținut că taxa de folosință teren nu este datorată.

Argumentul esențial al acestei soluții

este existența valabilă a unui contract de concesiune încheiat între reclamantă

și Ministerul Economiei și Comerțului, în temeiul căruia se achita redevența ca

preț pentru concesiune.

Este real că obiectul contractului

de concesiune nr. 5/2005 este reprezentat de exploatarea activităților și

serviciului de distribuție a energiei electrice în teritoriu, însă conform art.

2.2. „principalele bunuri folosite de concesionar pentru realizarea serviciului

(de distribuție) sunt reprezentate de rețelele de distribuție a energiei

electrice din perimetrul concesiunii, împreună cu terenurile aferente",

care fac parte din proprietatea publica a statului.

În raport de această realitate

juridică, susținerile din recurs sunt nefondate.

Recurentul susține întemeiat că

dispozițiile Codului fiscal,

prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte

normative, in caz de conflict intre acestea aplicându-se dispozițiile Codului

Fiscal, însă nu arată în concret care dispoziții din Legea nr. 571/2003

prevalează asupra prevederilor din

l

egea

energiei electrice nr. 318/2003, în prezent abrogată.

Astfel, în art. 37 se prevedea că

„terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la

intrarea in vigoare a prezentei legi sunt si rămân in proprietatea publica a

statului".

Mai mult, așa cum a reținut și prima

instanță începând cu anul 2004, se aplica dispozițiile Codului fiscal care în

art. 248 enumeră impozitele și taxele locale printre care nu se regăsește taxa

pentru folosință teren, reținută de recurentă prin actele administrative

fiscale ce fac obiectul prezentei cauze.

Art. 283 C. fisc. prevede

posibilitatea stabilirii unor obligații fiscale, de către Consiliul local sau

Consiliile județene pentru utilizarea temporară a locurilor publice, vizitarea

muzeelor, caselor memoriale și altele asemenea, precum și pentru deținerea sau

utilizarea de echipamente și utilaje destinate obținerii de venituri care

folosesc infrastructurii publice locale.

Se constată că în această enumerare

nu este inclusă taxa pentru folosirea terenului ocupat de rețele electrice.

În aceste condiții, dreptul de

folosință al reclamantei-intimate are o bază contractuală legitimă, iar aceste

terenuri fac parte din categoria celor scutite legal, motiv pentru care

recurentul-pârât nu poate obliga pe utilizatorul lor să plătească o taxă

nedatorată.

Față de toate cele expuse și având

în vedere și prevederile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul

declarat în cauză se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

Municipiul Vaslui, reprezentat prin primar P.V. împotriva sentinței civile nr. 40

din 26 februarie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28

ianuarie 2010.