ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1457/2008

Lipsa minutei de respingere a excepțiilor discutate la termenul din data de 28 mai 2007 determină nulitatea absolută a încheierii de ședință din aceeași dată și a sentinței recurate. Recurentul invocă prevederile art. 258 alin. (1) C. proc. civ. și apreciază că lipsa minutei hotărârii determină nulitatea absolută a hotărârii.

Soluția primei instanțe de judecată de respingere a excepției tardivității cererii reclamantei de anulare a deciziei de impunere este nelegală. Reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, formulând și o cerere de anulare a deciziei de impunere, la cel de-al doilea termen stabilit în cauză, pe data de 30 aprilie 2007. Prima zi de înfățișare în cauză a fost la termenul anterior, la data de 16 aprilie 2007, după cum a arătat și instanța de fond în cuprinsul încheierii de ședință din data de 28 mai 2007. Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. permite reclamantului să solicite, la prima zi de înfățișare, instanței de judecată, acordarea unui termen în scopul modificării sau completării cererii de chemare în judecată și pentru a propune noi probe. Acordarea posibilității completării cererii de chemare în judecată este condiționată de o cerere expresă a reclamantului în acest scop. Reclamanta nu a solicitat la prima zi de înfățișare, 16 aprilie 2007, acordarea unui nou termen în scopul completării cererii de chemare în judecată.

Soluția primei instanțe de judecată de respingere a excepției prematurității cererii reclamantei de anulare a deciziei de impunere este nelegală. Art. 84 C. proc. fisc. cuprinde o reglementare generală, aplicabilă tuturor deciziilor de impunere. Art. 186 alin. (3) C. proc. fisc. dispune asupra emiterii unui nou act administrativ fiscal, ce poate fi contestat în condițiile reglementate pentru contestarea actelor administrativ-fiscale, condiționat de parcurgerea procedurii prealabile.

Soluția primei instanțe de judecată de anulare a deciziei nr. 12/2007, a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere este nelegală. Sentința recurată cuprinde soluționarea unor aspecte cu privire la care prima instanță de judecată nu fusese învestită să s pronunțe. Prima instanță de judecată a apreciat că pârâtul ar fi calculat o taxă într-un cuantum mai mare decât cel stabilit prin lege pentru categoriile de terenuri ocupate de reclamantă. Acest aspect nu a format obiectul contestației formulate. De asemenea, prima instanță de judecată a apreciat că reclamanta nu datorează nicio taxă pe construcțiile speciale folosite (rețelele electrice aeriene și subterane de transport și distribuție a energiei electrice, stâlpilor acestor rețele și posturilor de transformare), referindu-se și la taxe stabilite pentru terenurile aferente (înțelegând prin termenul aferente „aflate dedesubtul”) acestor construcții „și care nu fac obiectul prezentei judecăți”. Prima instanță de judecată nu a fost investită să analizeze aceste aspecte, care trebuie înlăturate din cuprinsul sentinței recurate. Prima instanță de judecată a anulat actele administrativ-fiscale, ignorând aplicabilitatea în timp a actelor normative invocate de reclamantă. Prima instanță de judecată a admis acțiunea reclamantei întemeindu-se pe art. 16 alin. (8) din Legea nr. 318/2003, pe care l-a interpretat în sensul instituirii scutirii reclamantei de la plata taxelor și a impozitelor în sensul că aceste prevederi au fost abrogate prin intrarea în vigoare a C. fisc. . Soluția este nelegală deoarece, conform art. 1 alin. (3) C. fisc., „în materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile C. fisc. ”. Singurele cazuri de scutiri de la plata vreunui impozit sau a vreunei taxe sunt cele reglementate în C. fisc. , acesta înlăturând de la aplicare orice altă măsură juridică anterioară. În C. fisc. sunt cuprinse în Titlul IX, dispoziții generale cu privire la toate taxele și impozitele locale, iar cazurile de exceptare de la plata taxelor și impozitelor locale sunt reglementate în Capitolul XI a Titlului IX. Printre aceste cazuri exceptate, legiuitorul nu a mai reluat și situația furnizorilor și distribuitorilor de energie electrică. Există un conflict între prevederile Legii energiei electrice și prevederile C. fisc. din acest punct de vedere. Art. 16 alin. (8) din Legea energiei electrice și art. 257 lit. i) C. fisc. nu erau aplicabile, sub aspect temporal, întregii perioade pentru care au fost stabilite sumele contestate de reclamantă. Legea nr. 318/2003 a intrat în vigoare la 16 august 2003, iar C. fisc. a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, astfel încât nu se putea pune problema exceptării reclamantei de la plata taxei în perioadele anterioare. Prima instanță de judecată a considerat în mod greșit că ar fi exclusă aplicarea taxei lipsă folosință teren pentru că oricum reclamanta nu ar avea posesia și folosința terenurilor reprezentând zone de protecție și siguranță. Pentru aplicarea taxei aferente lipsei folosinței terenurilor nu este necesar ca o altă persoană decât proprietarul să exercite, în integralitate, folosința faptică a terenurilor respective. Taxa are în vedere afectarea exercitării folosinței terenurilor de către Consiliului Local în deplinătatea prerogativelor incluse în atributul folosinței specific dreptului de proprietate. Este vorba despre terenurile de a căror folosință este lipsit Consiliul local ca urmare a activității desfășurate de o altă persoană în apropierea lor. În speță, desfășurarea activității de distribuție i furnizare a energiei electrice de către reclamantă presupune lipsirea Consiliului local de folosința la care acesta este îndreptățit, ca proprietar asupra terenurilor care reprezintă zona de siguranță și protecție a rețelelor folosite de reclamantă. Prevederile art. 16 din Legea energiei electrice nu se referă la terenurile care reprezintă zone de protecție și siguranță a rețeRON, ci la terenurile din vecinătatea zonelor de protecție și siguranță. Prevederile art. 257 lit. i) C. fisc. nu pot justifica soluția de anulare a actelor contestate pentru că acestea au în vedere impozitul pe teren, iar nu taxa lipsă folosință teren. Art. 257 lit. i) C. fisc. are în vedere impozitul pe teren. Pârâtul nu a stabilit în sarcina reclamantei o sumă reprezentând impozit pe teren, ci o sumă reprezentând taxa lipsă folosință teren. Impozitul pe teren se datorează de către persoanele care au în proprietate teren,. Taxa aferentă lipsei folosinței terenului se datorează de persoane care afectează folosința unității administrativ-teritoriale asupra terenurilor în lipsa oricărui drept în acest sens. Art. 257 lit. i) C. fisc. și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 318/2003 nu pot justifica scutirea reclamantei de la plata taxelor cât timp aceasta nu are niciun titlu asupra zonelor de protecție și de siguranță. Legiuitorul a avut în vedere exceptarea de la plata impozitului pe teren a terenurilor folosite ca zone de protecție definite în lege. Folosința nelegală a unui teren nu poate constitui un temei pentru exceptarea unei persoane de la plata sarcinilor fiscale. Reclamanta ocupă terenurile pentru care s-au stabilit sumele contestate în lipsa unui asemenea titlu. Reclamanta are un titlu (contract de concesiune) numai asupra rețelelor de distribuție și nu asupra terenurilor pe care sunt amplasate componentele de distribuție a energiei electrice. Potrivit Legii nr. 318/2003, reclamanta era obligată să încheie un contract de concesiune cu privire la aceste terenuri. Ocuparea zonelor de siguranță și protecție de către reclamantă nu poate fi justificată prin exercitarea drepturilor de uz și de servitute reglementate în art. 16 și 18 ale Legii nr. 318/2003, întrucât acestea au în vedere cea de-a doua categorie de terenuri: terenuri aflate în vecinătatea zonelor de siguranță și protecție. Raționamentul primei instanțe de judecată referitoare la sarcina probei în cadrul prezentei cauzei este nelegal. În cauză nu se pune problema dovedirii de către reclamantă a unui fapt negativ, ci a unui element obiectiv: întinderea zonelor de protecție și de siguranță aferente rețelei concesionate, conform art. 64 alin. (1) C. proc. fisc. și art. 66 alin. (1) C. proc. fisc.

Prima instanță de judecată a respins în mod greșit excepția lipsei competenței sale materiale de a dispune întoarcerea executării silite. Reclamanta a formulat o cerere specifică procedurii contestației la executare, iar instanța trebuia să respecte calificarea dată cererii de către parte și să își decline competența de soluționare a cererii în favoarea judecătoriei. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că: - excepțiile au fost respinse în mod legal de către instanța de recurs; - instanța de fond a reținut că din probatoriile depuse la dosar nu reiese dacă terenurile pentru care s-au stabilit taxele contestate în cauză sunt zone de protecție aferente instalațiilor electrice de folosința cărora municipalitatea este lipsită sau suprafețe rezultate ca urmare a aplicării unei hotărâri a Consiliului local; - analizând succesiunea în timp a dispozițiilor legale, instanța de fond nu și-a depășit limitele cu care a fost învestită; - C. fisc. nu a abrogat dispozițiile alin. (8) ale art. 16 din Legea nr. 318/2003, iar Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea acestor texte legale; nu există conflict între prevederile menționate; - art. 16 din Legea nr. 318/2003 este pe deplin aplicabil în speță; - a fost calculată și percepută o taxă neprevăzută de C. fisc.; - conform art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, terenurile pe are se situează rețelele electrice de distribuție existente l intrarea în vigoare a prezentei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului; - în contractul de concesiune a serviciului public de distribuție a energiei electrice încheiat cu Ministerul Economiei și Comerțului în calitate de concedent se prevede că, principalele bunuri care fac obiectul concesiunii sunt reprezentate de rețelele de distribuție, împreună cu terenurile aferente, inclusiv terenurile proprietate publicată a statului. Recursul este nefondat. 1. Potrivit art. 255 C. proc. civ., „hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanțe se numesc „sentințe”, iar hotărârile prin care se soluționează apelul, recursul se numesc „decizii”. Toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății se numesc „încheieri”. Următoarele art. 256, 257, 258 C. proc. civ., stabilesc procedura de urmat după sfârșitul dezbaterilor, respectiv: deliberarea, întrunirea majorității legale, întocmirea dispozitivului, pronunțarea hotărârii, semnarea hotărârii. Prevederile art. 258 C. proc. civ. se referă în mod cert la hotărârile de la art. 255 alin. (1) C. proc. civ. (sentințe și decizii), adică la acele hotărâri care rezolvă fondul cauzei sau prin care se soluționează apelul, recursul. Dacă s-ar îmbrățișa opinia recurentului ar însemna că toate încheierile pronunțate de instanțele judecătorești să fie însoțite de minuta prevăzută de art. 258. Or, în speță, nici recurentul nu a solicitat constatarea nulității tuturor încheierilor pronunțate în dosar. Mai mult, pronunțarea asupra excepțiilor a avut loc după o deliberare în secret, în ședință publică, conform art. 256 C. proc. civ., părțile luând cunoștință d respingerea excepțiilor chiar în ședința din 28 mai 2007. Motivul de recurs va fi respins ca nefondat. 2. Excepția de tardivitate a cererii reclamantei de anulare a deciziei de impunere nr. 7605 D/2007 a fost respinsă în mod corect de instanța fondului pricinii, având în vedere că înscrisul a fost depus la dosar chiar de către pârât în ședința din 16 aprilie 2007, iar reclamanta a afirmat că nu cunoaște cuprinsul actului, care nu i-a fost comunicat. În aceste condiții se justifică completarea acțiunii cu un nou capăt de cerere, ce are legătură cu obiectul inițial al cererii, neexistând nicio rațiune legală de a despărți soluționarea cauzei, actul administrativ fiind emis urmare a emiterii deciziei nr. 12/2007 ce a fost contestată prin acțiunea inițială. 3. Având în vedere că prin contestația formulată împotriva deciziei de impunere din 30 noiembrie 2006 s-a solicitat exonerarea de la plata întregii sume înscrise în raportul de inspecție din 30 noiembrie 2006, iar acțiunea se afla deja pe rolul instanțelor judecătorești, în mod corect s-a respins excepția prematurității contestării deciziei de impunere. Nici o dispoziție legală – art. 84 sau art. 18 alin. (3) C. proc. fisc. – nu impune ca în acest caz să se efectueze o nouă procedură prealabilă prin contestarea aceleiași sume. 4. Concluzia instanței de fond a fost aceea în sensul că reclamanta nu are obligația plății taxelor. În acest scop, referirea la suma calculată de către pârât nu a constituit o pronunțare asupra a ceea ce nu s-a cerut. De asemenea, aprecierea că reclamanta nu datorează taxa pe construcțiile speciale folosite nu a influențat pronunțarea soluției asupra fondului cauzei,motivul de recurs fiind nefondat. Potrivit art. 16 alin. (8) din Legea nr. 318/2003, „titularii de autorizații și licențe, beneficiari ai drepturilor de uz și de servitute asupra proprietății publice sau private a statului și a unităților administrativ-teritoriale, sunt scutiți de plata de taxe, impozite și alte obligații de plată, instituite de către autoritățile publice centrale și locale”. C. fisc. a prevăzut scutirea societăților de furnizare și distribuție de energie electrică de la plata impozitului pe terenurile folosite ca zone de protecție definite de lege. C. fisc. nu a mai prevăzut plata de alte taxe și impozite în sarcina acestor societăți (cu referire la teren). Mai mult, art. 248 C. fisc. enumeră limitativ impozitele și taxele locale, de unde rezultă că taxele analizate în prezentul dosar nu sunt cuprinse în C. fisc. Capitolul XI (Facilități comune) al Titlului IX C. fisc. are în vedere excepțiile (facilitățile) referitoare la taxele și impozitele prevăzute de acest act normativ. Este firesc ca o taxă care nu este reglementată de C. fisc. să nu fie regăsită în niciunul dintre articolele sale. Din acest motiv, Legea nr. 318/2003 nu este în contradicție cu dispozițiile C. fisc. [art. 1 alin. (3)]. Legea nr. 318/2003 prevede expres că nu se datorează taxe și impozite. C. fisc. prevede o scutire de la impozitul pe terenurile folosite ca zone de protecție și nu mai instituie alte impozite sau taxe în sarcina reclamantei. Se poate spune că este conflict între două norme juridice dacă acestea ar fi prevăzut pentru aceeași taxă dispoziții diferite. C. fisc. ar fi trebuit să prevadă întâi obligația de plată în principiu și apoi să prevadă scutirea. Este adevărat că singurele excepții de la plata taxelor și impozitelor sunt date de C. fisc., însă, totodată și plata taxelor și impozitelor este dată de același C. fisc. Și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 318/2003 reclamanta era scutită de plata acestor taxe, astfel încât este acoperită întreaga perioadă ce a constituit obiect al raportului fiscal atacat. Raționamentul primei instanțe referitor la faptul că reclamanta nu datora o asemenea taxă (pentru lipsa de folosință a terenului) este subsidiar stabilirii că plata taxei nu este prevăzută de C. fisc. sau de vreun alt act normativ. Motivul de recurs ar fi putut avea relevanță numai în ipoteza în care legea prevedea plata taxei. Prevederile art. 257 lit. i) C. fisc. se referă la impozitul care este datorat de proprietarii de terenuri. Alte taxe, contribuții sau impozite nu sunt datorate. În acest sens a făcut referire instanța de fond la prevederile art. 257 lit. i) C. fisc. Motivul de recurs este nefondat. În ipoteza în care legea obligă consiliile locale să încheie contracte de concesiune pentru asemenea terenuri cu reclamanta, iar acestea nu au încheiat asemenea contracte nu poate exista o obligație de plată a unei taxe pentru lipsa de folosință a terenului. Recurentul are obligația identificării acestor terenuri și a încheierii contractelor de concesiune, dovedind că terenurile sunt în proprietatea sa. Faptul pozitiv, elementul obiectiv - întinderea zonelor de protecție și de siguranță aferente rețeRON concesionate - trebuie dovedit numai în ipoteza legalității plății taxei. Raționamentul instanței de fond s-a desprins din concluzia că reclamanta nu folosește terenurile, iar dovedirea acestuia nu este în sarcina sa. 5. Obligarea recurentei-pârâte să restituie reclamantei suma de 12.706.851,27 RON se încadrează în prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora, „instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”. Această cerere, în materia contenciosului administrativ, nu este o cerere specifică procedurii contestației la executare prevăzută de C. proc. civ. Legea contenciosului administrativ se completează cu prevederile Codului de procedură civil, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și, persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte – art. 28 alin. (1) Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării cauzei – art. 28 alin. (2). Față de acestea, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează a se respinge recursul ca nefondat.