ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1457/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1457/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 martie 2007, reclamanta

SC D.F.E.E.M. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local – D.T.I. a Municipiului

Piatra Neamț, solicitând anularea raportului de inspecție fiscală din 30 noiembrie

2006 și a deciziei din 14 februarie 2007, prin care s-au stabilit în sarcina sa

obligații bugetare în sumă de 12.706.851,27 RON și suspendarea executării celor

două acte administrative până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, în raportul final contestat sunt prevăzute două categorii

de debite:

- taxa teren suplimentară

pentru anii 2001 – 2002, 32.160 RON, plus 47.333 RON dobânzi și penalități;

- taxa folosință teren

fără forme legale pentru anii 2003 – 2006, 17.874.234 RON, plus dobânzi și penalități

în cuantum de 9.707.855 RON.

Taxele au fost calculate

la o suprafață de 307,739 m.p., iar în decizia contestată se prevăd alte suprafețe,

diferite de la an la an fără să se menționeze criteriile avute în vedere.

În mod eronat s-a reținut

că suprafața de teren este de 307, 739 m.p., deși în declarațiile fiscale reclamanta

figurează cu 50.560 m.p.

Diferența de teren reprezintă

zona de protecție și siguranță, instituită prin art. 19 alin. (1) și (2) din Legea

energiei nr. 318/2003, iar potrivit art. 257 lit. i) C. fisc., nu se datorează impozit

pentru aceste zone.

Pentru perioada controlată,

reclamanta arată că a depus declarații până în anul 2003, când a apărut Legea

nr. 318/2003 prin care a fost scutită de la plata taxelor și impozitelor pentru

terenurile ocupate de instalații.

Pentru perioada controlată,

pârâtul a mai emis patru decizii de impunere fiscală, toate anulate de instanța

judecătorească.

Pârâtul a formulat întâmpinare,

prin care a invocat excepțiile nulității cererii de chemare în judecată și tardivității

acțiunii.

Reclamanta a renunțat

la judecarea capătului de cerere privind suspendarea executării actului administrativ

atacat, deoarece suma a fost încasatăde pârât, solicită obligarea acestuia la restituirea

plății.

Prin încheierea de ședință

din 28 mai 2007, Curtea de Apel Bacău, a respins excepțiile ridicate.

Prin sentința nr. 109

din 3 septembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 582/32/2007, Curtea de Apel Bacău,

secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile de nulitate

a cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii, de prescripție a dreptului

pârâtului de a stabili obligațiile fiscale pentru anul 2001 și de necompetență a

instanței de contencios administrativ de a dispune restabilirea situației anterioare.

A luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului de cerere privind suspendarea

executării raportului de inspecție fiscală și a deciziei nr. 12/2007. A admis acțiunea

reclamantei astfel cum a fost completată. A anulat actele administrative atacate,

a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 12.706.851,21 RON, a obligat

pârâtul al 4,30 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel Bacău a reținut cu privire la excepțiile invocate:

Reclamanta și-a îndeplinit

obligația de a complini lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată.

Excepția de prescripție

pentru stabilirea obligaților fiscale pentru anul 2007 este neîntemeiată față de

prevederile art. 89 alin. (2) și art. 23 C. proc. fisc.

Competența de soluționare

a cererii de întoarcere a executării prin restabilirea situației anterioare aparține

instanței de contencios administrativ, astfel cum prevăd dispozițiile art. 8

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 404

1

alin. (1), 404

2

alin. (1) C. proc. civ., art. 137 alin. (2) C. proc. fisc.

În ceea ce privește fondul

litigiului, se reține, având în vedere actele normative care s-au succedat în timp,

că în principiu, impozitele sunt datorate de către proprietarii terenurilor impozabile,

iar pentru persoanele care le dețin în administrare sau folosință obligația finală

era /este întâlnită sub formă de taxă.

Modul de calcul al taxei

era/este același cu cel al impozitului. În speță, pârâtul a calculat o taxă de câteva

zeci de ori mai mare decât cea legală.

Se mai reține că taxa

reglementată de Legea nr. 69/1993 se referă la terenurile proprietate de stat și

la terenurile proprietatea unităților administrativ-teritoriale. Reclamanta nu se

află în posesia, folosința sau administrarea terenurilor pentru care prin actele

fiscale contestate s-a stabilit taxa-lipsa folosinței terenurilor.

Nu se poate vorbi de o

folosire fără titlu a terenurilor de către reclamantă.

Singurele suprafețe de

teren afectate de construcții speciale sunt cele aferente rețelelor electrice aeriene

și subterane de transport și distribuție a energiei electrice etc., iar pe aceste

construcții reclamanta nu datorează taxă sau impozit.

Potrivit Legii nr. 318/2003

se recunoaște titularilor de autorizații și licențe dreptul de uz și de servitute

asupra terenurilor și bunurilor proprietate publică și privată, a altor persoane

fizice sau juridice aflate în vecinătatea capacității energetice.

În mod greșit s-a reținut

în actele fiscale contestate aplicabilitatea Legii nr. 13/2007.

Nu se poate reține că

intrarea în vigoare a C. fisc.  ar înlătura dispozițiile Legii nr. 318/2003.

Reclamanta nu putea dovedi

faptul negativ al nefolosirii terenurilor.

Nu s-a făcut dovada existenței

hotărârii Consiliului local prin care s-a stabilit că „un metru liniar de rețea

afectează un metru pătrat de teren”.

Împotriva încheierii de

ședință din 28 mai 2007 și a sentinței pronunțate, a formulat recurs pârâtul Consiliul

Local al Municipiului Piatra Neamț - D.T.I., pentru motivele prevăzute de art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel:

a excepțiilor discutate la termenul din data de 28 mai 2007 determină nulitatea

absolută a încheierii de ședință din aceeași dată și a sentinței recurate.

Recurentul invocă prevederile

art. 258 alin. (1) C. proc. civ. și apreciază că lipsa minutei hotărârii determină

nulitatea absolută a hotărârii.

de judecată de respingere a excepției tardivității cererii reclamantei de anulare

a deciziei de impunere este nelegală.

Reclamanta și-a completat

cererea de chemare în judecată, formulând și o cerere de anulare a deciziei de impunere,

la cel de-al doilea termen stabilit în cauză, pe data de 30 aprilie 2007.

Prima zi de înfățișare

în cauză a fost la termenul anterior, la data de 16 aprilie 2007, după cum a arătat

și instanța de fond în cuprinsul încheierii de ședință din data de 28 mai 2007.

Art. 132 alin. (1) C.

proc. civ. permite reclamantului să solicite, la prima zi de înfățișare, instanței

de judecată, acordarea unui termen în scopul modificării sau completării cererii

de chemare în judecată și pentru a propune noi probe. Acordarea posibilității completării

cererii de chemare în judecată este condiționată de o cerere expresă a reclamantului

în acest scop.

Reclamanta nu a solicitat

la prima zi de înfățișare, 16 aprilie 2007, acordarea unui nou termen în scopul

completării cererii de chemare în judecată.

de judecată de respingere a excepției prematurității cererii reclamantei de anulare

a deciziei de impunere este nelegală.

Art. 84 C. proc.

fisc. cuprinde o reglementare generală, aplicabilă tuturor deciziilor de impunere.

Art. 186 alin. (3) C.

proc. fisc. dispune asupra emiterii unui nou act administrativ fiscal, ce poate

fi contestat în condițiile reglementate pentru contestarea actelor administrativ-fiscale,

condiționat de parcurgerea procedurii prealabile.

de judecată de anulare a deciziei nr. 12/2007, a raportului de inspecție fiscală

și a deciziei de impunere este nelegală.

Sentința recurată cuprinde

soluționarea unor aspecte cu privire la care prima instanță de judecată nu fusese

învestită să s pronunțe.

Prima instanță de judecată

a apreciat că pârâtul ar fi calculat o taxă într-un cuantum mai mare decât cel stabilit

prin lege pentru categoriile de terenuri ocupate de reclamantă.

Acest aspect nu a format

obiectul contestației formulate.

De asemenea, prima instanță

de judecată a apreciat că reclamanta nu datorează nicio taxă pe construcțiile speciale

folosite (rețelele electrice aeriene și subterane de transport și distribuție a

energiei electrice, stâlpilor acestor rețele și posturilor de transformare), referindu-se

și la taxe stabilite pentru terenurile aferente (înțelegând prin termenul aferente

„aflate dedesubtul”) acestor construcții „și care nu fac obiectul prezentei judecăți”.

Prima instanță de judecată

nu a fost investită să analizeze aceste aspecte, care trebuie înlăturate din cuprinsul

sentinței recurate.

Prima instanță de judecată

a anulat actele administrativ-fiscale, ignorând aplicabilitatea în timp a actelor

normative invocate de reclamantă.

Prima instanță de judecată

a admis acțiunea reclamantei întemeindu-se pe art. 16 alin. (8) din Legea nr. 318/2003,

pe care l-a interpretat în sensul instituirii scutirii reclamantei de la plata taxelor

și a impozitelor în sensul că aceste prevederi au fost abrogate prin intrarea în

vigoare a C. fisc. .

Soluția este nelegală

deoarece, conform art. 1 alin. (3) C. fisc., „în materie fiscală, dispozițiile prezentului

cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict

între acestea aplicându-se dispozițiile C. fisc. ”.

Singurele cazuri de scutiri

de la plata vreunui impozit sau a vreunei taxe sunt cele reglementate în C.

fisc. , acesta înlăturând de la aplicare orice altă măsură juridică anterioară.

În C. fisc. sunt cuprinse

în Titlul IX, dispoziții generale cu privire la toate taxele și impozitele locale,

iar cazurile de exceptare de la plata taxelor și impozitelor locale sunt reglementate

în Capitolul XI a Titlului IX.

Printre aceste cazuri

exceptate, legiuitorul nu a mai reluat și situația furnizorilor și distribuitorilor

de energie electrică. Există un conflict între prevederile Legii energiei electrice

și prevederile C. fisc.  din acest punct de vedere.

Art. 16 alin. (8) din

Legea energiei electrice și art. 257 lit. i) C. fisc. nu erau aplicabile, sub aspect

temporal, întregii perioade pentru care au fost stabilite sumele contestate de reclamantă.

Legea nr. 318/2003 a intrat

în vigoare la 16 august 2003, iar C. fisc. a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004,

astfel încât nu se putea pune problema exceptării reclamantei de la plata taxei

în perioadele anterioare.

Prima instanță de judecată

a considerat în mod greșit că ar fi exclusă aplicarea taxei lipsă folosință teren

pentru că oricum reclamanta nu ar avea posesia și folosința terenurilor reprezentând

zone de protecție și siguranță.

Pentru aplicarea taxei

aferente lipsei folosinței terenurilor nu este necesar ca o altă persoană decât

proprietarul să exercite, în integralitate, folosința faptică a terenurilor respective.

Taxa are în vedere afectarea

exercitării folosinței terenurilor de către Consiliului Local în deplinătatea prerogativelor

incluse în atributul folosinței specific dreptului de proprietate.

Este vorba despre terenurile

de a căror folosință este lipsit Consiliul local ca urmare a activității desfășurate

de o altă persoană în apropierea lor.

În speță, desfășurarea

activității de distribuție i furnizare a energiei electrice de către reclamantă

presupune lipsirea Consiliului local de folosința la care acesta este îndreptățit,

ca proprietar asupra terenurilor care reprezintă zona de siguranță și protecție

a rețelelor folosite de reclamantă.

Prevederile art. 16 din

Legea energiei electrice nu se referă la terenurile care reprezintă zone de protecție

și siguranță a rețeRON, ci la terenurile din vecinătatea zonelor de protecție și

siguranță.

Prevederile art. 257

lit. i) C. fisc. nu pot justifica soluția de anulare a actelor contestate pentru

că acestea au în vedere impozitul pe teren, iar nu taxa lipsă folosință teren.

Art. 257 lit. i) C.

fisc. are în vedere impozitul pe teren.

Pârâtul nu a stabilit

în sarcina reclamantei o sumă reprezentând impozit pe teren, ci o sumă reprezentând

taxa lipsă folosință teren.

Impozitul pe teren se

datorează de către persoanele care au în proprietate teren,. Taxa aferentă lipsei

folosinței terenului se datorează de persoane care afectează folosința unității

administrativ-teritoriale asupra terenurilor în lipsa oricărui drept în acest sens.

Art. 257 lit. i) C.

fisc. și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 318/2003 nu pot justifica scutirea reclamantei

de la plata taxelor cât timp aceasta nu are niciun titlu asupra zonelor de protecție

și de siguranță.

Legiuitorul a avut în

vedere exceptarea de la plata impozitului pe teren a terenurilor folosite ca zone

de protecție definite în lege.

Folosința nelegală a unui

teren nu poate constitui un temei pentru exceptarea unei persoane de la plata sarcinilor

fiscale.

Reclamanta ocupă terenurile

pentru care s-au stabilit sumele contestate în lipsa unui asemenea titlu.

Reclamanta are un titlu

(contract de concesiune) numai asupra rețelelor de distribuție și nu asupra terenurilor

pe care sunt amplasate componentele de distribuție a energiei electrice.

Potrivit Legii nr. 318/2003,

reclamanta era obligată să încheie un contract de concesiune cu privire la aceste

terenuri.

Ocuparea zonelor de siguranță

și protecție de către reclamantă nu poate fi justificată prin exercitarea drepturilor

de uz și de servitute reglementate în art. 16 și 18 ale Legii nr. 318/2003, întrucât

acestea au în vedere cea de-a doua categorie de terenuri: terenuri aflate în vecinătatea

zonelor de siguranță și protecție.

Raționamentul primei instanțe

de judecată referitoare la sarcina probei în cadrul prezentei cauzei este nelegal.

În cauză nu se pune problema

dovedirii de către reclamantă a unui fapt negativ, ci a unui element obiectiv: întinderea

zonelor de protecție și de siguranță aferente rețelei concesionate, conform

art. 64 alin. (1) C. proc. fisc. și art. 66 alin. (1) C. proc. fisc.

a respins în mod greșit excepția lipsei competenței sale materiale de a dispune

întoarcerea executării silite.

Reclamanta a formulat

o cerere specifică procedurii contestației la executare, iar instanța trebuia să

respecte calificarea dată cererii de către parte și să își decline competența de

soluționare a cererii în favoarea judecătoriei.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând

că:

- excepțiile au fost respinse

în mod legal de către instanța de recurs;

- instanța de fond a reținut

că din probatoriile depuse la dosar nu reiese dacă terenurile pentru care s-au stabilit

taxele contestate în cauză sunt zone de protecție aferente instalațiilor electrice

de folosința cărora municipalitatea este lipsită sau suprafețe rezultate ca urmare

a aplicării unei hotărâri a Consiliului local;

- analizând succesiunea

în timp a dispozițiilor legale, instanța de fond nu și-a depășit limitele cu care

a fost învestită;

- C. fisc. nu a abrogat

dispozițiile alin. (8) ale art. 16 din Legea nr. 318/2003, iar Curtea Constituțională

a constatat constituționalitatea acestor texte legale; nu există conflict între

prevederile menționate;

- art. 16 din Legea

nr. 318/2003 este pe deplin aplicabil în speță;

- a fost calculată și

percepută o taxă neprevăzută de C. fisc.;

- conform art. 37

alin. (4) din Legea nr. 318/2003, terenurile pe are se situează rețelele electrice

de distribuție existente l intrarea în vigoare a prezentei legi sunt și rămân în

proprietatea publică a statului;

- în contractul de concesiune

a serviciului public de distribuție a energiei electrice încheiat cu Ministerul

Economiei și Comerțului în calitate de concedent se prevede că, principalele bunuri

care fac obiectul concesiunii sunt reprezentate de rețelele de distribuție, împreună

cu terenurile aferente, inclusiv terenurile proprietate publicată a statului.

Recursul este nefondat.

C. proc. civ., „hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanțe

se numesc „sentințe”, iar hotărârile prin care se soluționează apelul, recursul

se numesc „decizii”. Toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății

se numesc „încheieri”.

Următoarele art. 256,

257, 258 C. proc. civ., stabilesc procedura de urmat după sfârșitul dezbaterilor,

respectiv: deliberarea, întrunirea majorității legale, întocmirea dispozitivului,

pronunțarea hotărârii, semnarea hotărârii.

Prevederile art. 258

C. proc. civ. se referă în mod cert la hotărârile de la art. 255 alin. (1) C.

proc. civ. (sentințe și decizii), adică la acele hotărâri care rezolvă fondul cauzei

sau prin care se soluționează apelul, recursul.

Dacă s-ar îmbrățișa opinia

recurentului ar însemna că toate încheierile pronunțate de instanțele judecătorești

să fie însoțite de minuta prevăzută de art. 258.

Or, în speță, nici recurentul

nu a solicitat constatarea nulității tuturor încheierilor pronunțate în dosar.

Mai mult, pronunțarea

asupra excepțiilor a avut loc după o deliberare în secret, în ședință publică, conform

art. 256 C. proc. civ., părțile luând cunoștință d respingerea excepțiilor chiar

în ședința din 28 mai 2007.

Motivul de recurs va fi

respins ca nefondat.

a cererii reclamantei de anulare a deciziei de impunere nr. 7605 D/2007 a fost respinsă

în mod corect de instanța fondului pricinii, având în vedere că înscrisul a fost

depus la dosar chiar de către pârât în ședința din 16 aprilie 2007, iar reclamanta

a afirmat că nu cunoaște cuprinsul actului, care nu i-a fost comunicat.

În aceste condiții se

justifică completarea acțiunii cu un nou capăt de cerere, ce are legătură cu obiectul

inițial al cererii, neexistând nicio rațiune legală de a despărți soluționarea cauzei,

actul administrativ fiind emis urmare a emiterii deciziei nr. 12/2007 ce a fost

contestată prin acțiunea inițială.

prin contestația formulată împotriva deciziei de impunere din 30 noiembrie 2006

s-a solicitat exonerarea de la plata întregii sume înscrise în raportul de inspecție

din 30 noiembrie 2006, iar acțiunea se afla deja pe rolul instanțelor judecătorești,

în mod corect s-a respins excepția prematurității contestării deciziei de impunere.

Nici o dispoziție legală

– art. 84 sau art. 18 alin. (3) C. proc. fisc. – nu impune ca în acest caz să se

efectueze o nouă procedură prealabilă prin contestarea aceleiași sume.

de fond a fost aceea în sensul că reclamanta nu are obligația plății taxelor.

În acest scop, referirea

la suma calculată de către pârât nu a constituit o pronunțare asupra a ceea ce nu

s-a cerut.

De asemenea, aprecierea

că reclamanta nu datorează taxa pe construcțiile speciale folosite nu a influențat

pronunțarea soluției asupra fondului cauzei,motivul de recurs fiind nefondat.

Potrivit art. 16

alin. (8) din Legea nr. 318/2003, „titularii de autorizații și licențe, beneficiari

ai drepturilor de uz și de servitute asupra proprietății publice sau private a statului

și a unităților administrativ-teritoriale, sunt scutiți de plata de taxe, impozite

și alte obligații de plată, instituite de către autoritățile publice centrale și

locale”.

C. fisc. a prevăzut scutirea

societăților de furnizare și distribuție de energie electrică de la plata impozitului

pe terenurile folosite ca zone de protecție definite de lege.

C. fisc. nu a mai prevăzut

plata de alte taxe și impozite în sarcina acestor societăți (cu referire la teren).

Mai mult, art. 248 C.

fisc. enumeră limitativ impozitele și taxele locale, de unde rezultă că taxele analizate

în prezentul dosar nu sunt cuprinse în C. fisc.

Capitolul XI (Facilități

comune) al Titlului IX C. fisc. are în vedere excepțiile (facilitățile) referitoare

la taxele și impozitele prevăzute de acest act normativ.

Este firesc ca o taxă

care nu este reglementată de C. fisc. să nu fie regăsită în niciunul dintre articolele

sale.

Din acest motiv, Legea

nr. 318/2003 nu este în contradicție cu dispozițiile C. fisc. [art. 1 alin. (3)].

Legea nr. 318/2003 prevede

expres că nu se datorează taxe și impozite.

C. fisc. prevede o scutire

de la impozitul pe terenurile folosite ca zone de protecție și nu mai instituie

alte impozite sau taxe în sarcina reclamantei.

Se poate spune că este

conflict între două norme juridice dacă acestea ar fi prevăzut pentru aceeași taxă

dispoziții diferite.

C. fisc. ar fi trebuit

să prevadă întâi obligația de plată în principiu și apoi să prevadă scutirea.

Este adevărat că singurele

excepții de la plata taxelor și impozitelor sunt date de C. fisc., însă, totodată

și plata taxelor și impozitelor este dată de același C. fisc.

Și anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 318/2003 reclamanta era scutită de plata acestor taxe, astfel

încât este acoperită întreaga perioadă ce a constituit obiect al raportului fiscal

atacat.

Raționamentul primei instanțe

referitor la faptul că reclamanta nu datora o asemenea taxă (pentru lipsa de folosință

a terenului) este subsidiar stabilirii că plata taxei nu este prevăzută de C.

fisc. sau de vreun alt act normativ.

Motivul de recurs ar fi

putut avea relevanță numai în ipoteza în care legea prevedea plata taxei.

Prevederile art. 257

lit. i) C. fisc. se referă la impozitul care este datorat de proprietarii de terenuri.

Alte taxe, contribuții

sau impozite nu sunt datorate.

În acest sens a făcut

referire instanța de fond la prevederile art. 257 lit. i) C. fisc.

Motivul de recurs este

nefondat.

În ipoteza în care legea

obligă consiliile locale să încheie contracte de concesiune pentru asemenea terenuri

cu reclamanta, iar acestea nu au încheiat asemenea contracte nu poate exista o obligație

de plată a unei taxe pentru lipsa de folosință a terenului.

Recurentul are obligația

identificării acestor terenuri și a încheierii contractelor de concesiune, dovedind

că terenurile sunt în proprietatea sa.

Faptul pozitiv, elementul

obiectiv - întinderea zonelor de protecție și de siguranță aferente rețeRON concesionate

- trebuie dovedit numai în ipoteza legalității plății taxei.

Raționamentul instanței

de fond s-a desprins din concluzia că reclamanta nu folosește terenurile, iar dovedirea

acestuia nu este în sarcina sa.

să restituie reclamantei suma de 12.706.851,27 RON se încadrează în prevederile

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora, „instanța va hotărî și

asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale, dacă reclamantul a solicitat

acest lucru”.

Această cerere, în materia

contenciosului administrativ, nu este o cerere specifică procedurii contestației

la executare prevăzută de C. proc. civ.

Legea contenciosului administrativ

se completează cu prevederile Codului de procedură civil, în măsura în care nu sunt

incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice,

pe de o parte, și, persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime,

pe de altă parte – art. 28 alin. (1)

Compatibilitatea aplicării

normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării

cauzei – art. 28 alin. (2).

Față de acestea, în temeiul

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și art. 312 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Consiliul Local – D.T.I. a Municipiului Piatra Neamț împotriva sentinței civile

nr. 109 din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios,

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 aprilie 2008.