ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5865/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5865/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta
SC E.G.D. SA a solicitat, în contradictoriu, cu pârâtul Consiliul Local Piatra Neamț,
anularea actelor administrative fiscale, respectiv a raportului de inspecție fiscală
din 26 ianuarie 2006 și a deciziei de impunere din 26 ianuarie 2006.
În motivarea acțiunii
reclamanta susține că pârâtul nu a soluționat contestația formulată împotriva actelor
administrativ fiscale atacate, emițând decizia nr. 85 din 15 septembrie 2006 prin
care a dispus suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative
din 22 februarie 2006 pentru motive străine fondului cauzei, considerent pentru
care reclamanta a revenit cu adresa din 20 aprilie 2006, în sensul de a se soluționa
pe fond contestația. De asemenea, a mai arătat reclamanta că a atacat pe calea contenciosului
decizia de suspendare, instanța pronunțându-se în sensul admiterii acțiunii și anulării
deciziei nr. 85/2006, obligând pârâtul la soluționarea contestației; această sentință,
cu nr. 139 din 05 decembrie 2006, a Curții de Apel Târgu Mureș, a rămas irevocabilă
prin decizia nr. 1640 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reclamanta a mai susținut
că prezenta acțiune este formulată în termenul precizat de art. 11 din Legea
nr. 554/2004, solicitând, pe această cale, și repunerea în termen în situația în
care s-ar aprecia că acest termen a fost depășit.
În ceea ce privește fondul
cauzei, reclamanta a considerat că „taxa lipsă folosință teren” este nelegal stabilită.
A apreciat reclamanta, că aceasta nu mai poate subzista din moment ce hotărârile
de consiliu local în baza cărora au fost stabilite taxele au fost anulate prin hotărâri
judecătorești. Față de aspectul legat de terenurile supuse taxei fiscale,reclamanta
invocă dispozițiile Legii nr. 351/2004 (legea gazelor și minelor) prin care perceperea
unor asemenea taxe este interzisă și care prevede că distribuitorul de gaze naturale
are dreptul să folosească cu titlu gratuit terenurile aparținând domeniului public
local pentru lucrările de execuție, exploatare, întreținere și reparații, precum
și art. 282 alin. (4) C. fisc. care prevede că nu pot fi instituite taxe speciale
concesionarilor, de către consiliile locale, pentru rețelele de distribuție a gazelor
naturale, cu atât mai mult cu cât pârâta nici nu este proprietara terenurilor afectate
de rețelele de distribuție gaze naturale; de asemenea, mai sunt invocate și dispozițiile
Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,
conform cărora rețelele de alimentare gaze naturale, cu instalațiile, construcțiile
și terenurile aferente au fost scoase din domeniul public local, administrația locală
neputând avea calitatea de concedent în această situație.
În ceea ce privește impozitul
pe clădiri calculat pe anul 2000, reclamanta a invocat prescripția dreptului pentru
calcularea obligațiilor fiscale, întrucât termenul începe să curgă de la data de
01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, conform
art. 89 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 92/2003, republicată. Pentru anii 2001-2004
reclamanta a afirmat că în mod greșit au fost calculate impozite, pentru că, potrivit
Anexei 2 pct. 7 subpct. 14 a H.G. nr. 1278/2002 privind aprobarea normelor metodologice
pentru aplicarea O.G. nr. 36/2002, clădirile, construcții speciale de natura conductelor
pentru transportul produselor petroliere, a gazului, sunt scutite de la plata impozitelor,
fapt ce rezultă și din adresa din 29 noiembrie 2004 emisă de Autoritatea Națională
de Reglementare în domeniul Gazelor Naturale. Pentru anii 2004 și 2005 este aplicabil
art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. n) C. fisc., prevăzându-se expres că nu se datorează
impozite pentru rețele și conducte pentru transportul sau distribuția gazelor. Din
enumerarea taxelor și impozitelor locale, la art. 248 nu este enumerată și o astfel
de taxă.
Pârâtul, prin întâmpinare,
a invocat două excepții de fond, respectiv cea a autorității de lucru judecat și
cea a prescripției dreptului la acțiune. Pârâtul susține că actele administrativ
fiscale, emise la data de 26 ianuarie 2006, au fost primite și înregistrate de reclamantă
la data de 27 ianuarie 2006, astfel că în raport de data formulării prezentei acțiuni
(14 aprilie 2008) dreptul la acțiune este prescris. În ce privește cea de-a doua
acțiune, în raport cu litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 71 din 03
august 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș, Dosar nr. 140/43/2007, respectiv decizia
nr. 1274 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a
fost admis recursul pârâtei și respinsă acțiunea ca prematur introdusă, există triplă
identitate de obiect, părți și cauză, astfel încât sunt întrunite condițiile de
admisibilitate ale excepției autorității de lucru judecat.
Curtea de Apel Târgu Mureș,
secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 84 din
data de 12 septembrie 2008 , respingând excepția prescripției dreptului Ia acțiune
și a autorității de lucru judecat, invocate de pârâtul Consiliul Local al municipiului
Piatra Neamț a admis acțiunea formulată de SC E.G.D. SA, în contradictoriu cu pârâtul
Consiliul Local Piatra Neamț - Direcția Taxe și Impozite Locale și a dispus anularea
actelor administrativ fiscale, respectiv a raportului de inspecție fiscală din
26 ianuarie 2006 și decizia de impunere din 26 ianuarie 2006, emisă de pârâtă.
Totodată, a respins solicitarea
formulată de reclamantă privind acordarea de despăgubiri.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța a reținut, în esență, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele:
Cu privire la cererea
de repunere în termen, instanța de fond, prin încheierea pronunțată în data de 05
septembrie 2009, a admis cererea de repunere în termenul prevăzut de art. 11 din
Legea nr. 554/2004, unind celelalte excepții cu fondul cauzei.
În ceea ce privește excepțiile
de procedură invocate de pârât, instanța a reținut următoarele:
Excepția prescripției
dreptului la acțiune, al cărei temei este art. 11 alin. (1) și (5) teza I din Legea
nr. 554/2004, nu poate fi primită, deoarece tergiversarea soluționării contestației
în faza administrativă s-a produs din culpa pârâtului. Prin decizia nr. 85 din
15 septembrie 2006 emisă de pârât soluționarea contestației a fost suspendată, iar
după anularea acestei decizii în instanță, soluționarea contestației a fost amânată
din culpa aceluiași pârât.
În ce privește excepția
autorității de lucru judecat, instanța a considerat-o nefondată, având în vedere
că prin decizia nr. 1274 din 26 martie 2008 nu a fost soluționat fondul litigiului
pornit la data de 25 ianuarie 2007, invocându-se prematuritatea acțiunii introductive
de instanță, pe motiv că această acțiune a fost introdusă în perioada în care soluționarea
contestației administrative era suspendată prin decizia nr. 85/2006 emisă de pârât,
nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ. cu privire la autoritatea de lucru
judecat.
Pe fond, cu privire la
prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale (cu privire
la anul 2000), în condițiile în care, potrivit art. 91 alin. (1), acest drept se
prescrie în termen de 5 ani, inspecția fiscală a fost desfășurată în perioada 16
ianuarie 2006-25 ianuarie 2006, cum se arată expres în raportul de inspecție fiscală,
astfel că pentru anul 2000 dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale
suplimentare era prescris.
Cu privire la impozitul
pe clădiri și taxa lipsă folosință teren, instanța a avut în vedere dispozițiile
legale succesive în timp. Astfel, pentru anul 2001 (până în luna februarie 2002,
inclusiv) în vigoare era Legea nr. 27/1994, republicată, privind impozitele și taxele
locale. Pentru anii 2002 și 2003 în vigoare era O.G. nr. 36/2002 (care de fapt a
abrogat Legea nr. 27/1994, republicată), iar pentru anii 2004 și 2005 se aplică
dispozițiile C. fisc., mai exact art. 249 alin. (3) și art. 250 din acest act normativ.
Instanța a mai reținut
că, în situația în care terenurile în cauză, pe care se află „clădirile”, s-ar afla
în proprietatea privată a pârâtei, deși pârâta nu face dovada că terenurile în cauză
sunt în proprietatea privată a acesteia, atât potrivit O.G. nr. 60/2000, cât și
potrivit Legii nr. 351/2004 (Legea gazelor), reclamanta are un drept de uz. Totodată,
regimul proprietății are caracter de „utilitate publică”.
În aceste condiții, ținând
cont că legiuitorul a scos din sfera impozitării astfel de construcții speciale,
instanța a constatat că în mod nelegal pentru anii 2001-2003 pârâtul a obligat fiscal
reclamanta la plata acestor taxe. Pe de altă parte, prin Legea nr. 241/2003, publicată
în Monitorul Oficial al României la data de 13 iunie 2003 (nr. 415, Partea I), a
fost modificată Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic
al acesteia, în speță Anexa III, fiind exceptate rețelele de alimentare cu gaze,
în care erau incluse și instalațiile, construcțiile și terenurile afectate acestora.
Rezultă că terenurile în cauză nu mai erau în proprietatea publică a pârâtei, astfel
că, din acest punct de vedere, pârâta nu putea aplica taxa în raport de dispozițiile
din Legea nr. 27/1994, republicată, și din O.G. nr. 36/2002 mai sus-citate pentru
clădiri aflate pe terenuri care nu se mai aflau în proprietatea sa publică. Aceasta
cu atât mai mult cu cât chiar pârâta, în raportul de inspecție fiscală, își întemeiază
în drept aplicarea acestui impozit pe dispozițiile Legii nr. 213/1998, lege care
a scos din sfera proprietății publice rețelele de alimentare cu gaze, inclusiv instalațiile
și construcțiile. În raport însă cu dispozițiile C. fisc., pentru anii 2004 și 2005,
pârâtul a obligat nelegal reclamanta la plata acestui impozit.
A mai arătat instanța,
în ceea ce privește impozitul denumit „taxă lipsă folosință teren” acesta apare
mai degrabă ca o sancțiune decât ca un impozit și nu este specificat în niciunul
din actele normative la care face trimitere pârâta (Legea nr. 27/1994, republicată,
O.G. nr. 36/2002 și C. fisc.), astfel că aplicarea unui impozit inexistent duce
în mod evident la nulitatea actelor administrativ fiscale atacate.
În ceea ce privește solicitarea
reclamantei privind repararea prejudiciului cauzat prin obligarea pârâtei la plata
sumei de 5.002.630 RON încasată de pârâtă, cu titlu de despăgubiri, instanța a constatat
că această nouă cerere a fost invocată doar cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei,
fiind astfel o cerere nouă, la primirea căreia pârâta s-a opus expres (încheierea
din 05 septembrie 2008). Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi
de înfățișare instanța poate da un termen pentru întregirea cererii, or, în cazul
de față, această întregire a fost făcută după prima zi de înfățișare, cu ocazia
dezbaterilor pe fond ale cauzei. Astfel, ținând cont și de opoziția expresă a pârâtului,
instanța a respins această solicitare a reclamantei.
Împotriva aceste sentinței,
în termen legal a declarat recurs pârâtul Consiliul Local Piatra Neamț – Direcția
Impozite și Taxe Locale, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică
pentru următoarele motive:
- în mod greșit instanța
de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, față
de împrejurarea că actele administrativ fiscale au fost emise la data de 26
ianuarie 2006, comunicate și înregistrate la sediul societății la 27 ianuarie 2006,
iar prezenta acțiune este înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data
de 14 aprilie 2008. Respingerea acestei excepții este lipsită de suport legal, instanța
raportându-se doar la sentința civilă nr. 139/2006 definitivă, prin care s-a dispus
anularea deciziei nr. 85/2006. Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia
civilă nr. 1640 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar de
la această dată și până la formularea acțiunii introductive la Curtea de Apel Târgu
Mureș, la 14 aprilie 2008, a trecut mai mult de un an;
- în speță erau întrunite
condițiile autorității de lucru judecată, deoarece privitor la aceleași acte administrativ
fiscale societatea reclamantă a mai formulat o acțiune în contencios administrativ,
ce a format obiectul dosarului civil nr. 140/43/2007 soluționat de Curtea de Apel
Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ, prin sentința civilă
nr. 71 din 03 august 2007, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1274/2008
a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
- în mod nelegal a fost
admisă cererea de repunere în termen formulată de reclamantă, cu depășirea primului
termen de judecată și fără a se arăta data la care a încetat impedimentul de care
s-a prevalat partea;
- pe fondul cauzei, în
mod corect s-au stabilit prin raportul de inspecție fiscală din 26 ianuarie
2006, obligații fiscale datorate bugetului local, suplimentar față de declarațiile
fiscale de impunere întocmite și depuse de către reclamantă la sediul organului
fiscal. În baza acestui raport de inspecție fiscală a fost emisă decizia de impunere
din 26 ianuarie 2006, care, potrivit aceluiași C. proc. fisc., constituie titlu
de creanță.
În speță, reclamanta,
deși a optat pentru jurisdicția administrativă specială, nu a parcurs procedura
administrativă în integralitate, acțiunea formulată fiind prematură.
- instanța de fond a aplicat
greșit legea, ignorând distincția făcută de H.G. nr. 964/1989 între „conductele
de distribuție a gazelor naturale” și „conductele pentru transportul gazelor naturale”.
Totodată, Anexa 2 la O.G. nr. 36/2002, pct. 7 subpct. 14 prevede expres că sunt
scutite de la plata impozitului pe clădiri construcțiile: conducte pentru transportul
apei, al produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, conducte de termoficare
și rețele de canalizare”. Începând cu data de 01 ianuarie 2004, odată cu intrarea
în vigoare a Legii nr. 571/2003, legiuitorul a prevăzut expres, în dispozițiile
art. 250 pct. 11 lit. n) „rețele și conducte pentru transportul sau distribuția
apei, produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, rețele și conducte
de termoficare și rețele de canalizare”, acestea fiind supuse regimului de impozite
și taxe locale;
- instanța de fond a făcut
o greșită interpretare a Legii nr. 241/2003 pentru modificarea Legii nr. 213/1989
privind proprietatea publică, neexistând nicio prevedere legală care să stabilească
faptul că terenurile aferente unor rețele și conducte ar fi intrat în domeniul public
al statului.
Recurenta nu a indicat
încadrarea în drept a motivelor de recurs expuse.
Intimata SC E.G.D. SA
a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea
sentinței nr. 84 din 12 septembrie 2008, ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele și lucrările
dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează în drept
în prevederile art. 304 pct. 9 și 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată
că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la motivul
referitor la prescripția dreptului la acțiune:
În mod corect instanța
de fond a stabilit că astfel cum rezultă și din decizia nr. 1274 din 26 martie 2008
a Înaltei Curți de Casație și Justiție – procedura prealabilă de soluționare a contestației
trebuia reluată la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost anulată
decizia de suspendare a soluționării contestației (nr. 85/2006 emisă de pârâtă),
respectiv decizia nr. 1640 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În considerentele deciziei
nr. 1274/2008 s-a reținut că „acțiunea reclamantei a fost prematur introdusă, în
condițiile în care s-a adresat instanței de judecată înainte de finalizarea procedurii
prealabile”.
Astfel, în mod corect
instanța de fond a reținut că pârâtei îi revenea obligația soluționării contestației
în calea administrativă de atac, astfel că aceasta nu își poate invoca propria culpă
constând în tergiversarea emiterii deciziei de soluționare a contestației, respectiv
decizia administrativă din 24 octombrie 2008.
Cu privire la motivul
de recurs referitor la autoritatea de lucru judecat.
În mod corect această
excepție a fost respinsă de instanța de fond, din moment ce prin decizia nr.
1274 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție acțiunea a fost respinsă
ca prematură, în urma admiterii recursului, fără a se pronunța o soluție pe fondul
cauzei. Această decizie irevocabilă nu excludea posibilitatea intentării unei noi
acțiuni, cu complinirea elementelor de procedură ce au lipsit la data formulării
primei acțiuni, în speță – neparcurgerea, în întregime, a procedurii administrative
prealabile.
Cu privire la cererea
de repunere în termen formulată la fond.
În mod greșit recurenta
susține că această cerere ar fi fost formulată ulterior depunerii întâmpinării,
în realitate această cerere accesorie fiind formulată prin chiar acțiunea introductivă,
ca o apărare subsidiară în situația în care instanța ar fi considerat termenul depășit.
Prin încheierea din 05
septembrie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis cererea de repunere în termenul
prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, stabilind că la data de 26 martie 2008,
dată la care a fost pronunțată decizia nr. 1274/2008, au încetat „împrejurările”
la care se referă art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la motivele
de recurs referitoare la fondul cauzei:
Prin actele administrative
atacate s-a stabilit în sarcina societății intimate o creanță bugetară în sumă de
5.002.630,00 RON, reprezentând impozit pentru construcțiile speciale aflate în lista
de inventar a mijloacelor fixe din afara patrimoniului și taxa lipsă folosință teren
ocupat de acestea, pentru perioada 2000-2005.
În conformitate cu prevederile
art. 38 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală,
Consiliul local stabilește și aprobă impozitele și taxele locale, în condițiile
legii, iar prin Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. se stabilește cadrul legal pentru
impozitele și taxele care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale;
potrivit art. 1 alin. (3) C. fisc., dispozițiile Codului prevalează asupra oricăror
prevederi din alte acte normative.
Totodată, potrivit
art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. n) C. fisc., cu aplicare de la data de 01
ianuarie 2004 s-a prevăzut expres de către legiuitor că nu se datorează impozite
pentru rețele și conducte pentru transferul sau distribuția apei, produselor petroliere,
gazelor și lichidelor industriale, rețele și conducte de termoficare și rețele de
canalizare, indiferent de forma de proprietate.
De asemenea, atât Legea
nr. 27/1994, republicată, cât și O.G. nr. 36/2002 împreună cu H.G. nr. 1278/2002
privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acestei ordonanțe – Anexa
2 pct. 7 au prevăzut expres că sunt scutite de impozit pe clădiri conductele pentru
transportul gazelor; pe cale de consecință, în mod corect instanța de fond a constatat,
pentru perioada respectivă, că impozitul pe clădiri și taxa lipsă folosință teren
sunt nedatorate.
Este neîntemeiat argumentul
recurentei în sensul că în cauză nu este incidentă Legea nr. 241/2003, prin care
a fost modificată Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic
al acesteia – Anexa III, fiind scoase din domeniul public administrat de autoritățile
locale rețelele de alimentare cu gaze, inclusiv construcțiile și terenurile afectate
acestora.
Față de considerentele
menționate, în raport de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte
constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursul urmând
a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâtul Consiliul Local – Direcția Taxe și Impozite a municipiului Piatra Neamț
împotriva sentinței nr. 84 din 12 septembrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș,
secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 decembrie 2009.