ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5865/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC E.G.D. SA a solicitat, în contradictoriu, cu pârâtul Consiliul Local Piatra Neamț, anularea actelor administrative fiscale, respectiv a raportului de inspecție fiscală din 26 ianuarie 2006 și a deciziei de impunere din 26 ianuarie 2006. În motivarea acțiunii reclamanta susține că pârâtul nu a soluționat contestația formulată împotriva actelor administrativ fiscale atacate, emițând decizia nr. 85 din 15 septembrie 2006 prin care a dispus suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative din 22 februarie 2006 pentru motive străine fondului cauzei, considerent pentru care reclamanta a revenit cu adresa din 20 aprilie 2006, în sensul de a se soluționa pe fond contestația.

De asemenea, a mai arătat reclamanta că a atacat pe calea contenciosului decizia de suspendare, instanța pronunțându-se în sensul admiterii acțiunii și anulării deciziei nr. 85/2006, obligând pârâtul la soluționarea contestației; această sentință, cu nr. 139 din 05 decembrie 2006, a Curții de Apel Târgu Mureș, a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1640 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamanta a mai susținut că prezenta acțiune este formulată în termenul precizat de art. 11 din Legea nr. 554/2004, solicitând, pe această cale, și repunerea în termen în situația în care s-ar aprecia că acest termen a fost depășit. În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanta a considerat că „taxa lipsă folosință teren” este nelegal stabilită.

A apreciat reclamanta, că aceasta nu mai poate subzista din moment ce hotărârile de consiliu local în baza cărora au fost stabilite taxele au fost anulate prin hotărâri judecătorești. Față de aspectul legat de terenurile supuse taxei fiscale,reclamanta invocă dispozițiile Legii nr. 351/2004 (legea gazelor și minelor) prin care perceperea unor asemenea taxe este interzisă și care prevede că distribuitorul de gaze naturale are dreptul să folosească cu titlu gratuit terenurile aparținând domeniului public local pentru lucrările de execuție, exploatare, întreținere și reparații, precum și art. 282 alin. (4) C. fisc.

care prevede că nu pot fi instituite taxe speciale concesionarilor, de către consiliile locale, pentru rețelele de distribuție a gazelor naturale, cu atât mai mult cu cât pârâta nici nu este proprietara terenurilor afectate de rețelele de distribuție gaze naturale; de asemenea, mai sunt invocate și dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, conform cărora rețelele de alimentare gaze naturale, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente au fost scoase din domeniul public local, administrația locală neputând avea calitatea de concedent în această situație. În ceea ce privește impozitul pe clădiri calculat pe anul 2000, reclamanta a invocat prescripția dreptului pentru calcularea obligațiilor fiscale, întrucât termenul începe să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, conform art. 89 alin. (1) și (2) din O.U.G.

nr. 92/2003, republicată. Pentru anii 2001-2004 reclamanta a afirmat că în mod greșit au fost calculate impozite, pentru că, potrivit Anexei 2 pct. 7 subpct. 14 a H.G. nr. 1278/2002 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea O.G. nr. 36/2002, clădirile, construcții speciale de natura conductelor pentru transportul produselor petroliere, a gazului, sunt scutite de la plata impozitelor, fapt ce rezultă și din adresa din 29 noiembrie 2004 emisă de Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Gazelor Naturale. Pentru anii 2004 și 2005 este aplicabil art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. n) C. fisc., prevăzându-se expres că nu se datorează impozite pentru rețele și conducte pentru transportul sau distribuția gazelor.

Din enumerarea taxelor și impozitelor locale, la art. 248 nu este enumerată și o astfel de taxă. Pârâtul, prin întâmpinare, a invocat două excepții de fond, respectiv cea a autorității de lucru judecat și cea a prescripției dreptului la acțiune. Pârâtul susține că actele administrativ fiscale, emise la data de 26 ianuarie 2006, au fost primite și înregistrate de reclamantă la data de 27 ianuarie 2006, astfel că în raport de data formulării prezentei acțiuni (14 aprilie 2008) dreptul la acțiune este prescris.

În ce privește cea de-a doua acțiune, în raport cu litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 71 din 03 august 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș, Dosar nr. 140/43/2007, respectiv decizia nr. 1274 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul pârâtei și respinsă acțiunea ca prematur introdusă, există triplă identitate de obiect, părți și cauză, astfel încât sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale excepției autorității de lucru judecat. Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 84 din data de 12 septembrie 2008 , respingând excepția prescripției dreptului Ia acțiune și a autorității de lucru judecat, invocate de pârâtul Consiliul Local al municipiului Piatra Neamț a admis acțiunea formulată de SC E.G.D.

SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Piatra Neamț - Direcția Taxe și Impozite Locale și a dispus anularea actelor administrativ fiscale, respectiv a raportului de inspecție fiscală din 26 ianuarie 2006 și decizia de impunere din 26 ianuarie 2006, emisă de pârâtă. Totodată, a respins solicitarea formulată de reclamantă privind acordarea de despăgubiri. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele: Cu privire la cererea de repunere în termen, instanța de fond, prin încheierea pronunțată în data de 05 septembrie 2009, a admis cererea de repunere în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, unind celelalte excepții cu fondul cauzei.

În ceea ce privește excepțiile de procedură invocate de pârât, instanța a reținut următoarele: Excepția prescripției dreptului la acțiune, al cărei temei este art. 11 alin. (1) și (5) teza I din Legea nr. 554/2004, nu poate fi primită, deoarece tergiversarea soluționării contestației în faza administrativă s-a produs din culpa pârâtului. Prin decizia nr. 85 din 15 septembrie 2006 emisă de pârât soluționarea contestației a fost suspendată, iar după anularea acestei decizii în instanță, soluționarea contestației a fost amânată din culpa aceluiași pârât.

În ce privește excepția autorității de lucru judecat, instanța a considerat-o nefondată, având în vedere că prin decizia nr. 1274 din 26 martie 2008 nu a fost soluționat fondul litigiului pornit la data de 25 ianuarie 2007, invocându-se prematuritatea acțiunii introductive de instanță, pe motiv că această acțiune a fost introdusă în perioada în care soluționarea contestației administrative era suspendată prin decizia nr. 85/2006 emisă de pârât, nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ. cu privire la autoritatea de lucru judecat.

Pe fond, cu privire la prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale (cu privire la anul 2000), în condițiile în care, potrivit art. 91 alin. (1), acest drept se prescrie în termen de 5 ani, inspecția fiscală a fost desfășurată în perioada 16 ianuarie 2006-25 ianuarie 2006, cum se arată expres în raportul de inspecție fiscală, astfel că pentru anul 2000 dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale suplimentare era prescris. Cu privire la impozitul pe clădiri și taxa lipsă folosință teren, instanța a avut în vedere dispozițiile legale succesive în timp. Astfel, pentru anul 2001 (până în luna februarie 2002, inclusiv) în vigoare era Legea nr. 27/1994, republicată, privind impozitele și taxele locale.

Pentru anii 2002 și 2003 în vigoare era O.G. nr. 36/2002 (care de fapt a abrogat Legea nr. 27/1994, republicată), iar pentru anii 2004 și 2005 se aplică dispozițiile C. fisc., mai exact art. 249 alin. (3) și art. 250 din acest act normativ. Instanța a mai reținut că, în situația în care terenurile în cauză, pe care se află „clădirile”, s-ar afla în proprietatea privată a pârâtei, deși pârâta nu face dovada că terenurile în cauză sunt în proprietatea privată a acesteia, atât potrivit O.G. nr. 60/2000, cât și potrivit Legii nr. 351/2004 (Legea gazelor), reclamanta are un drept de uz. Totodată, regimul proprietății are caracter de „utilitate publică”. În aceste condiții, ținând cont că legiuitorul a scos din sfera impozitării astfel de construcții speciale, instanța a constatat că în mod nelegal pentru anii 2001-2003 pârâtul a obligat fiscal reclamanta la plata acestor taxe.

Pe de altă parte, prin Legea nr. 241/2003, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 13 iunie 2003 (nr. 415, Partea I), a fost modificată Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în speță Anexa III, fiind exceptate rețelele de alimentare cu gaze, în care erau incluse și instalațiile, construcțiile și terenurile afectate acestora. Rezultă că terenurile în cauză nu mai erau în proprietatea publică a pârâtei, astfel că, din acest punct de vedere, pârâta nu putea aplica taxa în raport de dispozițiile din Legea nr. 27/1994, republicată, și din O.G. nr. 36/2002 mai sus-citate pentru clădiri aflate pe terenuri care nu se mai aflau în proprietatea sa publică.

Aceasta cu atât mai mult cu cât chiar pârâta, în raportul de inspecție fiscală, își întemeiază în drept aplicarea acestui impozit pe dispozițiile Legii nr. 213/1998, lege care a scos din sfera proprietății publice rețelele de alimentare cu gaze, inclusiv instalațiile și construcțiile. În raport însă cu dispozițiile C. fisc., pentru anii 2004 și 2005, pârâtul a obligat nelegal reclamanta la plata acestui impozit. A mai arătat instanța, în ceea ce privește impozitul denumit „taxă lipsă folosință teren” acesta apare mai degrabă ca o sancțiune decât ca un impozit și nu este specificat în niciunul din actele normative la care face trimitere pârâta (Legea nr. 27/1994, republicată, O.G. nr. 36/2002 și C. fisc.), astfel că aplicarea unui impozit inexistent duce în mod evident la nulitatea actelor administrativ fiscale atacate.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei privind repararea prejudiciului cauzat prin obligarea pârâtei la plata sumei de 5.002.630 RON încasată de pârâtă, cu titlu de despăgubiri, instanța a constatat că această nouă cerere a fost invocată doar cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, fiind astfel o cerere nouă, la primirea căreia pârâta s-a opus expres (încheierea din 05 septembrie 2008). Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare instanța poate da un termen pentru întregirea cererii, or, în cazul de față, această întregire a fost făcută după prima zi de înfățișare, cu ocazia dezbaterilor pe fond ale cauzei. Astfel, ținând cont și de opoziția expresă a pârâtului, instanța a respins această solicitare a reclamantei.

Împotriva aceste sentinței, în termen legal a declarat recurs pârâtul Consiliul Local Piatra Neamț – Direcția Impozite și Taxe Locale, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: - în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, față de împrejurarea că actele administrativ fiscale au fost emise la data de 26 ianuarie 2006, comunicate și înregistrate la sediul societății la 27 ianuarie 2006, iar prezenta acțiune este înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data de 14 aprilie 2008. Respingerea acestei excepții este lipsită de suport legal, instanța raportându-se doar la sentința civilă nr. 139/2006 definitivă, prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 85/2006.

Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1640 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar de la această dată și până la formularea acțiunii introductive la Curtea de Apel Târgu Mureș, la 14 aprilie 2008, a trecut mai mult de un an; - în speță erau întrunite condițiile autorității de lucru judecată, deoarece privitor la aceleași acte administrativ fiscale societatea reclamantă a mai formulat o acțiune în contencios administrativ, ce a format obiectul dosarului civil nr. 140/43/2007 soluționat de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 71 din 03 august 2007, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1274/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; - în mod nelegal a fost admisă cererea de repunere în termen formulată de reclamantă, cu depășirea primului termen de judecată și fără a se arăta data la care a încetat impedimentul de care s-a prevalat partea; - pe fondul cauzei, în mod corect s-au stabilit prin raportul de inspecție fiscală din 26 ianuarie 2006, obligații fiscale datorate bugetului local, suplimentar față de declarațiile fiscale de impunere întocmite și depuse de către reclamantă la sediul organului fiscal.

În baza acestui raport de inspecție fiscală a fost emisă decizia de impunere din 26 ianuarie 2006, care, potrivit aceluiași C. proc. fisc., constituie titlu de creanță. În speță, reclamanta, deși a optat pentru jurisdicția administrativă specială, nu a parcurs procedura administrativă în integralitate, acțiunea formulată fiind prematură. - instanța de fond a aplicat greșit legea, ignorând distincția făcută de H.G. nr. 964/1989 între „conductele de distribuție a gazelor naturale” și „conductele pentru transportul gazelor naturale”. Totodată, Anexa 2 la O.G. nr. 36/2002, pct. 7 subpct. 14 prevede expres că sunt scutite de la plata impozitului pe clădiri construcțiile: conducte pentru transportul apei, al produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, conducte de termoficare și rețele de canalizare”.

Începând cu data de 01 ianuarie 2004, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 571/2003, legiuitorul a prevăzut expres, în dispozițiile art. 250 pct. 11 lit. n) „rețele și conducte pentru transportul sau distribuția apei, produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, rețele și conducte de termoficare și rețele de canalizare”, acestea fiind supuse regimului de impozite și taxe locale; - instanța de fond a făcut o greșită interpretare a Legii nr. 241/2003 pentru modificarea Legii nr. 213/1989 privind proprietatea publică, neexistând nicio prevedere legală care să stabilească faptul că terenurile aferente unor rețele și conducte ar fi intrat în domeniul public al statului. Recurenta nu a indicat încadrarea în drept a motivelor de recurs expuse.

Intimata SC E.G.D. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței nr. 84 din 12 septembrie 2008, ca fiind temeinică și legală. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează în drept în prevederile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu privire la motivul referitor la prescripția dreptului la acțiune: În mod corect instanța de fond a stabilit că astfel cum rezultă și din decizia nr. 1274 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – procedura prealabilă de soluționare a contestației trebuia reluată la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost anulată decizia de suspendare a soluționării contestației (nr. 85/2006 emisă de pârâtă), respectiv decizia nr. 1640 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În considerentele deciziei nr. 1274/2008 s-a reținut că „acțiunea reclamantei a fost prematur introdusă, în condițiile în care s-a adresat instanței de judecată înainte de finalizarea procedurii prealabile”. Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că pârâtei îi revenea obligația soluționării contestației în calea administrativă de atac, astfel că aceasta nu își poate invoca propria culpă constând în tergiversarea emiterii deciziei de soluționare a contestației, respectiv decizia administrativă din 24 octombrie 2008. Cu privire la motivul de recurs referitor la autoritatea de lucru judecat. În mod corect această excepție a fost respinsă de instanța de fond, din moment ce prin decizia nr. 1274 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție acțiunea a fost respinsă ca prematură, în urma admiterii recursului, fără a se pronunța o soluție pe fondul cauzei.

Această decizie irevocabilă nu excludea posibilitatea intentării unei noi acțiuni, cu complinirea elementelor de procedură ce au lipsit la data formulării primei acțiuni, în speță – neparcurgerea, în întregime, a procedurii administrative prealabile. Cu privire la cererea de repunere în termen formulată la fond. În mod greșit recurenta susține că această cerere ar fi fost formulată ulterior depunerii întâmpinării, în realitate această cerere accesorie fiind formulată prin chiar acțiunea introductivă, ca o apărare subsidiară în situația în care instanța ar fi considerat termenul depășit. Prin încheierea din 05 septembrie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis cererea de repunere în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, stabilind că la data de 26 martie 2008, dată la care a fost pronunțată decizia nr. 1274/2008, au încetat „împrejurările” la care se referă art. 103 alin. (1) C. proc.

civ. Cu privire la motivele de recurs referitoare la fondul cauzei: Prin actele administrative atacate s-a stabilit în sarcina societății intimate o creanță bugetară în sumă de 5.002.630,00 RON, reprezentând impozit pentru construcțiile speciale aflate în lista de inventar a mijloacelor fixe din afara patrimoniului și taxa lipsă folosință teren ocupat de acestea, pentru perioada 2000-2005. În conformitate cu prevederile art. 38 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, Consiliul local stabilește și aprobă impozitele și taxele locale, în condițiile legii, iar prin Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. se stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale; potrivit art. 1 alin. (3) C. fisc., dispozițiile Codului prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative.

Totodată, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. n) C. fisc., cu aplicare de la data de 01 ianuarie 2004 s-a prevăzut expres de către legiuitor că nu se datorează impozite pentru rețele și conducte pentru transferul sau distribuția apei, produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, rețele și conducte de termoficare și rețele de canalizare, indiferent de forma de proprietate. De asemenea, atât Legea nr. 27/1994, republicată, cât și O.G. nr. 36/2002 împreună cu H.G. nr. 1278/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acestei ordonanțe – Anexa 2 pct. 7 au prevăzut expres că sunt scutite de impozit pe clădiri conductele pentru transportul gazelor; pe cale de consecință, în mod corect instanța de fond a constatat, pentru perioada respectivă, că impozitul pe clădiri și taxa lipsă folosință teren sunt nedatorate.

Este neîntemeiat argumentul recurentei în sensul că în cauză nu este incidentă Legea nr. 241/2003, prin care a fost modificată Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia – Anexa III, fiind scoase din domeniul public administrat de autoritățile locale rețelele de alimentare cu gaze, inclusiv construcțiile și terenurile afectate acestora. Față de considerentele menționate, în raport de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Local – Direcția Taxe și Impozite a municipiului Piatra Neamț împotriva sentinței nr. 84 din 12 septembrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2009.