ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5865/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5865/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta

SC E.G.D. SA a solicitat, în contradictoriu, cu pârâtul Consiliul Local Piatra Neamț,

anularea actelor administrative fiscale, respectiv a raportului de inspecție fiscală

din 26 ianuarie 2006 și a deciziei de impunere din 26 ianuarie 2006.

În motivarea acțiunii

reclamanta susține că pârâtul nu a soluționat contestația formulată împotriva actelor

administrativ fiscale atacate, emițând decizia nr. 85 din 15 septembrie 2006 prin

care a dispus suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative

din 22 februarie 2006 pentru motive străine fondului cauzei, considerent pentru

care reclamanta a revenit cu adresa din 20 aprilie 2006, în sensul de a se soluționa

pe fond contestația. De asemenea, a mai arătat reclamanta că a atacat pe calea contenciosului

decizia de suspendare, instanța pronunțându-se în sensul admiterii acțiunii și anulării

deciziei nr. 85/2006, obligând pârâtul la soluționarea contestației; această sentință,

cu nr. 139 din 05 decembrie 2006, a Curții de Apel Târgu Mureș, a rămas irevocabilă

prin decizia nr. 1640 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta a mai susținut

că prezenta acțiune este formulată în termenul precizat de art. 11 din Legea

nr. 554/2004, solicitând, pe această cale, și repunerea în termen în situația în

care s-ar aprecia că acest termen a fost depășit.

În ceea ce privește fondul

cauzei, reclamanta a considerat că „taxa lipsă folosință teren” este nelegal stabilită.

A apreciat reclamanta, că aceasta nu mai poate subzista din moment ce hotărârile

de consiliu local în baza cărora au fost stabilite taxele au fost anulate prin hotărâri

judecătorești. Față de aspectul legat de terenurile supuse taxei fiscale,reclamanta

invocă dispozițiile Legii nr. 351/2004 (legea gazelor și minelor) prin care perceperea

unor asemenea taxe este interzisă și care prevede că distribuitorul de gaze naturale

are dreptul să folosească cu titlu gratuit terenurile aparținând domeniului public

local pentru lucrările de execuție, exploatare, întreținere și reparații, precum

și art. 282 alin. (4) C. fisc. care prevede că nu pot fi instituite taxe speciale

concesionarilor, de către consiliile locale, pentru rețelele de distribuție a gazelor

naturale, cu atât mai mult cu cât pârâta nici nu este proprietara terenurilor afectate

de rețelele de distribuție gaze naturale; de asemenea, mai sunt invocate și dispozițiile

Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

conform cărora rețelele de alimentare gaze naturale, cu instalațiile, construcțiile

și terenurile aferente au fost scoase din domeniul public local, administrația locală

neputând avea calitatea de concedent în această situație.

În ceea ce privește impozitul

pe clădiri calculat pe anul 2000, reclamanta a invocat prescripția dreptului pentru

calcularea obligațiilor fiscale, întrucât termenul începe să curgă de la data de

01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, conform

art. 89 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 92/2003, republicată. Pentru anii 2001-2004

reclamanta a afirmat că în mod greșit au fost calculate impozite, pentru că, potrivit

Anexei 2 pct. 7 subpct. 14 a H.G. nr. 1278/2002 privind aprobarea normelor metodologice

pentru aplicarea O.G. nr. 36/2002, clădirile, construcții speciale de natura conductelor

pentru transportul produselor petroliere, a gazului, sunt scutite de la plata impozitelor,

fapt ce rezultă și din adresa din 29 noiembrie 2004 emisă de Autoritatea Națională

de Reglementare în domeniul Gazelor Naturale. Pentru anii 2004 și 2005 este aplicabil

art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. n) C. fisc., prevăzându-se expres că nu se datorează

impozite pentru rețele și conducte pentru transportul sau distribuția gazelor. Din

enumerarea taxelor și impozitelor locale, la art. 248 nu este enumerată și o astfel

de taxă.

Pârâtul, prin întâmpinare,

a invocat două excepții de fond, respectiv cea a autorității de lucru judecat și

cea a prescripției dreptului la acțiune. Pârâtul susține că actele administrativ

fiscale, emise la data de 26 ianuarie 2006, au fost primite și înregistrate de reclamantă

la data de 27 ianuarie 2006, astfel că în raport de data formulării prezentei acțiuni

(14 aprilie 2008) dreptul la acțiune este prescris. În ce privește cea de-a doua

acțiune, în raport cu litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 71 din 03

august 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș, Dosar nr. 140/43/2007, respectiv decizia

nr. 1274 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a

fost admis recursul pârâtei și respinsă acțiunea ca prematur introdusă, există triplă

identitate de obiect, părți și cauză, astfel încât sunt întrunite condițiile de

admisibilitate ale excepției autorității de lucru judecat.

Curtea de Apel Târgu Mureș,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 84 din

data de 12 septembrie 2008 , respingând excepția prescripției dreptului Ia acțiune

și a autorității de lucru judecat, invocate de pârâtul Consiliul Local al municipiului

Piatra Neamț a admis acțiunea formulată de SC E.G.D. SA, în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul Local Piatra Neamț - Direcția Taxe și Impozite Locale și a dispus anularea

actelor administrativ fiscale, respectiv a raportului de inspecție fiscală din

26 ianuarie 2006 și decizia de impunere din 26 ianuarie 2006, emisă de pârâtă.

Totodată, a respins solicitarea

formulată de reclamantă privind acordarea de despăgubiri.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut, în esență, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele:

Cu privire la cererea

de repunere în termen, instanța de fond, prin încheierea pronunțată în data de 05

septembrie 2009, a admis cererea de repunere în termenul prevăzut de art. 11 din

Legea nr. 554/2004, unind celelalte excepții cu fondul cauzei.

În ceea ce privește excepțiile

de procedură invocate de pârât, instanța a reținut următoarele:

Excepția prescripției

dreptului la acțiune, al cărei temei este art. 11 alin. (1) și (5) teza I din Legea

nr. 554/2004, nu poate fi primită, deoarece tergiversarea soluționării contestației

în faza administrativă s-a produs din culpa pârâtului. Prin decizia nr. 85 din

15 septembrie 2006 emisă de pârât soluționarea contestației a fost suspendată, iar

după anularea acestei decizii în instanță, soluționarea contestației a fost amânată

din culpa aceluiași pârât.

În ce privește excepția

autorității de lucru judecat, instanța a considerat-o nefondată, având în vedere

că prin decizia nr. 1274 din 26 martie 2008 nu a fost soluționat fondul litigiului

pornit la data de 25 ianuarie 2007, invocându-se prematuritatea acțiunii introductive

de instanță, pe motiv că această acțiune a fost introdusă în perioada în care soluționarea

contestației administrative era suspendată prin decizia nr. 85/2006 emisă de pârât,

nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ. cu privire la autoritatea de lucru

judecat.

Pe fond, cu privire la

prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale (cu privire

la anul 2000), în condițiile în care, potrivit art. 91 alin. (1), acest drept se

prescrie în termen de 5 ani, inspecția fiscală a fost desfășurată în perioada 16

ianuarie 2006-25 ianuarie 2006, cum se arată expres în raportul de inspecție fiscală,

astfel că pentru anul 2000 dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale

suplimentare era prescris.

Cu privire la impozitul

pe clădiri și taxa lipsă folosință teren, instanța a avut în vedere dispozițiile

legale succesive în timp. Astfel, pentru anul 2001 (până în luna februarie 2002,

inclusiv) în vigoare era Legea nr. 27/1994, republicată, privind impozitele și taxele

locale. Pentru anii 2002 și 2003 în vigoare era O.G. nr. 36/2002 (care de fapt a

abrogat Legea nr. 27/1994, republicată), iar pentru anii 2004 și 2005 se aplică

dispozițiile C. fisc., mai exact art. 249 alin. (3) și art. 250 din acest act normativ.

Instanța a mai reținut

că, în situația în care terenurile în cauză, pe care se află „clădirile”, s-ar afla

în proprietatea privată a pârâtei, deși pârâta nu face dovada că terenurile în cauză

sunt în proprietatea privată a acesteia, atât potrivit O.G. nr. 60/2000, cât și

potrivit Legii nr. 351/2004 (Legea gazelor), reclamanta are un drept de uz. Totodată,

regimul proprietății are caracter de „utilitate publică”.

În aceste condiții, ținând

cont că legiuitorul a scos din sfera impozitării astfel de construcții speciale,

instanța a constatat că în mod nelegal pentru anii 2001-2003 pârâtul a obligat fiscal

reclamanta la plata acestor taxe. Pe de altă parte, prin Legea nr. 241/2003, publicată

în Monitorul Oficial al României la data de 13 iunie 2003 (nr. 415, Partea I), a

fost modificată Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, în speță Anexa III, fiind exceptate rețelele de alimentare cu gaze,

în care erau incluse și instalațiile, construcțiile și terenurile afectate acestora.

Rezultă că terenurile în cauză nu mai erau în proprietatea publică a pârâtei, astfel

că, din acest punct de vedere, pârâta nu putea aplica taxa în raport de dispozițiile

din Legea nr. 27/1994, republicată, și din O.G. nr. 36/2002 mai sus-citate pentru

clădiri aflate pe terenuri care nu se mai aflau în proprietatea sa publică. Aceasta

cu atât mai mult cu cât chiar pârâta, în raportul de inspecție fiscală, își întemeiază

în drept aplicarea acestui impozit pe dispozițiile Legii nr. 213/1998, lege care

a scos din sfera proprietății publice rețelele de alimentare cu gaze, inclusiv instalațiile

și construcțiile. În raport însă cu dispozițiile C. fisc., pentru anii 2004 și 2005,

pârâtul a obligat nelegal reclamanta la plata acestui impozit.

A mai arătat instanța,

în ceea ce privește impozitul denumit „taxă lipsă folosință teren” acesta apare

mai degrabă ca o sancțiune decât ca un impozit și nu este specificat în niciunul

din actele normative la care face trimitere pârâta (Legea nr. 27/1994, republicată,

O.G. nr. 36/2002 și C. fisc.), astfel că aplicarea unui impozit inexistent duce

în mod evident la nulitatea actelor administrativ fiscale atacate.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantei privind repararea prejudiciului cauzat prin obligarea pârâtei la plata

sumei de 5.002.630 RON încasată de pârâtă, cu titlu de despăgubiri, instanța a constatat

că această nouă cerere a fost invocată doar cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei,

fiind astfel o cerere nouă, la primirea căreia pârâta s-a opus expres (încheierea

din 05 septembrie 2008). Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi

de înfățișare instanța poate da un termen pentru întregirea cererii, or, în cazul

de față, această întregire a fost făcută după prima zi de înfățișare, cu ocazia

dezbaterilor pe fond ale cauzei. Astfel, ținând cont și de opoziția expresă a pârâtului,

instanța a respins această solicitare a reclamantei.

Împotriva aceste sentinței,

în termen legal a declarat recurs pârâtul Consiliul Local Piatra Neamț – Direcția

Impozite și Taxe Locale, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică

pentru următoarele motive:

- în mod greșit instanța

de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, față

de împrejurarea că actele administrativ fiscale au fost emise la data de 26

ianuarie 2006, comunicate și înregistrate la sediul societății la 27 ianuarie 2006,

iar prezenta acțiune este înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data

de 14 aprilie 2008. Respingerea acestei excepții este lipsită de suport legal, instanța

raportându-se doar la sentința civilă nr. 139/2006 definitivă, prin care s-a dispus

anularea deciziei nr. 85/2006. Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia

civilă nr. 1640 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar de

la această dată și până la formularea acțiunii introductive la Curtea de Apel Târgu

Mureș, la 14 aprilie 2008, a trecut mai mult de un an;

- în speță erau întrunite

condițiile autorității de lucru judecată, deoarece privitor la aceleași acte administrativ

fiscale societatea reclamantă a mai formulat o acțiune în contencios administrativ,

ce a format obiectul dosarului civil nr. 140/43/2007 soluționat de Curtea de Apel

Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ, prin sentința civilă

nr. 71 din 03 august 2007, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1274/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

- în mod nelegal a fost

admisă cererea de repunere în termen formulată de reclamantă, cu depășirea primului

termen de judecată și fără a se arăta data la care a încetat impedimentul de care

s-a prevalat partea;

- pe fondul cauzei, în

mod corect s-au stabilit prin raportul de inspecție fiscală din 26 ianuarie

2006, obligații fiscale datorate bugetului local, suplimentar față de declarațiile

fiscale de impunere întocmite și depuse de către reclamantă la sediul organului

fiscal. În baza acestui raport de inspecție fiscală a fost emisă decizia de impunere

din 26 ianuarie 2006, care, potrivit aceluiași C. proc. fisc., constituie titlu

de creanță.

În speță, reclamanta,

deși a optat pentru jurisdicția administrativă specială, nu a parcurs procedura

administrativă în integralitate, acțiunea formulată fiind prematură.

- instanța de fond a aplicat

greșit legea, ignorând distincția făcută de H.G. nr. 964/1989 între „conductele

de distribuție a gazelor naturale” și „conductele pentru transportul gazelor naturale”.

Totodată, Anexa 2 la O.G. nr. 36/2002, pct. 7 subpct. 14 prevede expres că sunt

scutite de la plata impozitului pe clădiri construcțiile: conducte pentru transportul

apei, al produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, conducte de termoficare

și rețele de canalizare”. Începând cu data de 01 ianuarie 2004, odată cu intrarea

în vigoare a Legii nr. 571/2003, legiuitorul a prevăzut expres, în dispozițiile

art. 250 pct. 11 lit. n) „rețele și conducte pentru transportul sau distribuția

apei, produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, rețele și conducte

de termoficare și rețele de canalizare”, acestea fiind supuse regimului de impozite

și taxe locale;

- instanța de fond a făcut

o greșită interpretare a Legii nr. 241/2003 pentru modificarea Legii nr. 213/1989

privind proprietatea publică, neexistând nicio prevedere legală care să stabilească

faptul că terenurile aferente unor rețele și conducte ar fi intrat în domeniul public

al statului.

Recurenta nu a indicat

încadrarea în drept a motivelor de recurs expuse.

Intimata SC E.G.D. SA

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea

sentinței nr. 84 din 12 septembrie 2008, ca fiind temeinică și legală.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează în drept

în prevederile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la motivul

referitor la prescripția dreptului la acțiune:

În mod corect instanța

de fond a stabilit că astfel cum rezultă și din decizia nr. 1274 din 26 martie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție – procedura prealabilă de soluționare a contestației

trebuia reluată la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost anulată

decizia de suspendare a soluționării contestației (nr. 85/2006 emisă de pârâtă),

respectiv decizia nr. 1640 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În considerentele deciziei

nr. 1274/2008 s-a reținut că „acțiunea reclamantei a fost prematur introdusă, în

condițiile în care s-a adresat instanței de judecată înainte de finalizarea procedurii

prealabile”.

Astfel, în mod corect

instanța de fond a reținut că pârâtei îi revenea obligația soluționării contestației

în calea administrativă de atac, astfel că aceasta nu își poate invoca propria culpă

constând în tergiversarea emiterii deciziei de soluționare a contestației, respectiv

decizia administrativă din 24 octombrie 2008.

Cu privire la motivul

de recurs referitor la autoritatea de lucru judecat.

În mod corect această

excepție a fost respinsă de instanța de fond, din moment ce prin decizia nr.

1274 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție acțiunea a fost respinsă

ca prematură, în urma admiterii recursului, fără a se pronunța o soluție pe fondul

cauzei. Această decizie irevocabilă nu excludea posibilitatea intentării unei noi

acțiuni, cu complinirea elementelor de procedură ce au lipsit la data formulării

primei acțiuni, în speță – neparcurgerea, în întregime, a procedurii administrative

prealabile.

Cu privire la cererea

de repunere în termen formulată la fond.

În mod greșit recurenta

susține că această cerere ar fi fost formulată ulterior depunerii întâmpinării,

în realitate această cerere accesorie fiind formulată prin chiar acțiunea introductivă,

ca o apărare subsidiară în situația în care instanța ar fi considerat termenul depășit.

Prin încheierea din 05

septembrie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis cererea de repunere în termenul

prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, stabilind că la data de 26 martie 2008,

dată la care a fost pronunțată decizia nr. 1274/2008, au încetat „împrejurările”

la care se referă art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la motivele

de recurs referitoare la fondul cauzei:

Prin actele administrative

atacate s-a stabilit în sarcina societății intimate o creanță bugetară în sumă de

5.002.630,00 RON, reprezentând impozit pentru construcțiile speciale aflate în lista

de inventar a mijloacelor fixe din afara patrimoniului și taxa lipsă folosință teren

ocupat de acestea, pentru perioada 2000-2005.

În conformitate cu prevederile

art. 38 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală,

Consiliul local stabilește și aprobă impozitele și taxele locale, în condițiile

legii, iar prin Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. se stabilește cadrul legal pentru

impozitele și taxele care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale;

potrivit art. 1 alin. (3) C. fisc., dispozițiile Codului prevalează asupra oricăror

prevederi din alte acte normative.

Totodată, potrivit

art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. n) C. fisc., cu aplicare de la data de 01

ianuarie 2004 s-a prevăzut expres de către legiuitor că nu se datorează impozite

pentru rețele și conducte pentru transferul sau distribuția apei, produselor petroliere,

gazelor și lichidelor industriale, rețele și conducte de termoficare și rețele de

canalizare, indiferent de forma de proprietate.

De asemenea, atât Legea

nr. 27/1994, republicată, cât și O.G. nr. 36/2002 împreună cu H.G. nr. 1278/2002

privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acestei ordonanțe – Anexa

2 pct. 7 au prevăzut expres că sunt scutite de impozit pe clădiri conductele pentru

transportul gazelor; pe cale de consecință, în mod corect instanța de fond a constatat,

pentru perioada respectivă, că impozitul pe clădiri și taxa lipsă folosință teren

sunt nedatorate.

Este neîntemeiat argumentul

recurentei în sensul că în cauză nu este incidentă Legea nr. 241/2003, prin care

a fost modificată Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia – Anexa III, fiind scoase din domeniul public administrat de autoritățile

locale rețelele de alimentare cu gaze, inclusiv construcțiile și terenurile afectate

acestora.

Față de considerentele

menționate, în raport de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte

constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursul urmând

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Consiliul Local – Direcția Taxe și Impozite a municipiului Piatra Neamț

împotriva sentinței nr. 84 din 12 septembrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 decembrie 2009.