ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3595/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin acțiunea formulată la 12 aprilie 2002, reclamanta S.C. T.T. SRL Baia Mare a chemat în judecată pe pârâtul L.R., cerând să fie obligat la plata sumei de 133.490.000 lei – echivalentul a 35.000 franci francezi, 5.332,72 euro – pe care a achitat-o pentru contravenția săvârșită de pârât în calitate de angajat, constatată de Brigada de Supraveghere și Intervenție din Strasbourg prin actul nr.0018742/21 mai 2001. Tribunalul Maramureș, secția comercială, prin sentința nr. 1433 din 23 mai 2002 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare, reținând că raportul juridic dedus judecății este de natură civilă, el derivând dintr-o răspundere civilă delictuală.

Sentința a rămas definitivă prin nerecurare. Primind dosarul, Judecătoria Baia Mare, prin sentința civilă nr. 143 din 13 ianuarie 2003, în temeiul art. 158 alin. (3), art. 159 pct. 2 și art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., și-a declinat competența de judecată în favoarea Tribunalului Maramureș – cu motivarea că litigiul dedus judecății este în legătură cu raportul juridic de muncă avut de pârât cu reclamanta în calitate de patron. Nici împotriva acestei sentințe nu s-a declarat recurs. Ivindu-se conflict negativ de competență, dosarul cauzei a fost înaintat Curții de Apel Cluj, pentru a pronunța un regulator de competență. Prin sentința nr. 20 din 15 aprilie 2003, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, reținând că litigiul este de muncă, ivit în executarea contractului de muncă în sensul art. 67 din Legea nr. 168/1999, a stabilit competența de judecată a acestuia în favoarea Tribunalului Maramureș.

Această sentință a fost recurată de pârâtul L.R. care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ. În esență, recurentul reproșează Curții de Apel Cluj că, soluționând conflictul negativ de competență, a stabilit în mod greșit natura raportului juridic dedus judecății, calificându-l ca unul de dreptul muncii, deși acesta este de natură civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 998 și art. 999 din C. civ. Recursul este întemeiat. În fapt, potrivit celor ce rezultă din dosar, pârâtul L.R., la data de 21 mai 2001 – ca angajat al reclamantei S.C. T.T. S.R.L. Baia Mare, a fost sancționat contravențional de Brigada de Supraveghere și Intervenție din Strasbourg, prin actul nr.0018742 din 21 mai 2001, cu amendă 35.000 franci francezi, (5.332,72 euro) – echivalentul a 133.490.000 lei întrucât a făcut anumite ștersături și adăugiri pe autorizația de transport internațional pe relația România-Franța, amenda fiind achitată ulterior de angajator.

Contravenția pusă în sarcina pârâtului pentru care a fost amendat reprezintă un delict. Achitarea amenzii de către reclamantă a fost făcută în calitatea ei de comitentă pentru fapta altuia (a prepusului) potrivit art. 1000 alin. (3) din C. civ. Procedând astfel, unitatea comitentă nu a făcut altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei (în speță organului constatator al contravenției). Ceea ce prevalează, în cele din urmă, este răspunderea pentru fapta proprie, fiind deci echitabil ca, în final, făptuitorul singur să suporte repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa. Din cele reținute mai sus decurge, în mod necesar, dreptul comitentului care a plătit despăgubirile (în speță-amenda) de a se regresa împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite.

Dreptul de regres este prevăzut expres în art. 1108 alin. (1) pct. 3 din C. civ. Acțiunea în regres a comitentului împotriva prepusului își are temeiul în art. 998 și art. 999 din C. civ., antrenând toate consecințele ce decurg din aceasta, în ce privește condițiile de fond, întinderea răspunderii, procedura jurisdicțională și căile de urmărire silită a recuperării sumelor pe care comitentul le-a plătit victimei ca despăgubire. În raport de cele reținute mai sus, sentința recurată este greșită, fiind consecința stabilirii eronate de către instanță că raportul juridic dedus judecății ar fi de dreptul muncii. Prin urmare, recursul declarat în cauză fiind întemeiat, urmează să fie admis și sentința atacată casată, stabilind competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul L.R. împotriva sentinței civile nr. 20 din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, pe care o casează. Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare, căreia i se trimite dosarul. Ireovcabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2003.