ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3595/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3595/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele :
Prin acțiunea formulată la 12 aprilie 2002,
reclamanta S.C. T.T. SRL Baia Mare a chemat în judecată pe pârâtul L.R., cerând
să fie obligat la plata sumei de 133.490.000 lei – echivalentul a 35.000
franci francezi, 5.332,72 euro – pe care a achitat-o pentru contravenția
săvârșită de pârât în calitate de angajat, constatată de Brigada de
Supraveghere și Intervenție din Strasbourg prin actul nr.0018742/21 mai 2001.
Tribunalul Maramureș, secția comercială, prin
sentința nr. 1433 din 23 mai 2002 a declinat competența de soluționare a cauzei
în favoarea Judecătoriei Baia Mare, reținând că raportul juridic dedus
judecății este de natură civilă, el derivând dintr-o răspundere civilă
delictuală.
Sentința a rămas definitivă prin nerecurare.
Primind dosarul, Judecătoria Baia Mare, prin
sentința civilă nr. 143 din 13 ianuarie 2003, în temeiul art. 158 alin. (3),
art. 159 pct. 2 și art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., și-a declinat
competența de judecată în favoarea Tribunalului Maramureș – cu motivarea că
litigiul dedus judecății este în legătură cu raportul juridic de muncă avut de
pârât cu reclamanta în calitate de patron.
Nici împotriva acestei sentințe nu s-a declarat
recurs.
Ivindu-se conflict negativ de competență,
dosarul cauzei a fost înaintat Curții de Apel Cluj, pentru a pronunța un
regulator de competență.
Prin sentința nr. 20 din 15 aprilie 2003, Curtea
de Apel Cluj, secția civilă, reținând că litigiul este de muncă, ivit în
executarea contractului de muncă în sensul art. 67 din Legea nr. 168/1999, a
stabilit competența de judecată a acestuia în favoarea Tribunalului Maramureș.
Această sentință a fost recurată de pârâtul L.R.
care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ.
În esență, recurentul reproșează Curții de Apel
Cluj că, soluționând conflictul negativ de competență, a stabilit în mod greșit
natura raportului juridic dedus judecății, calificându-l ca unul de dreptul
muncii, deși acesta este de natură civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 998
și art. 999 din C. civ.
Recursul este întemeiat.
În fapt, potrivit celor ce rezultă din dosar,
pârâtul L.R., la data de 21 mai 2001 – ca angajat al reclamantei S.C. T.T.
S.R.L. Baia Mare, a fost sancționat contravențional de Brigada de Supraveghere
și Intervenție din Strasbourg, prin actul nr.0018742 din 21 mai 2001, cu amendă
35.000 franci francezi, (5.332,72 euro) – echivalentul a 133.490.000 lei
întrucât a făcut anumite ștersături și adăugiri pe autorizația de transport
internațional pe relația România-Franța, amenda fiind achitată ulterior de
angajator.
Contravenția pusă în sarcina pârâtului pentru
care a fost amendat reprezintă un delict.
Achitarea amenzii de către reclamantă a fost
făcută în calitatea ei de comitentă pentru fapta altuia (a prepusului)
potrivit art. 1000 alin. (3) din C. civ.
Procedând astfel, unitatea comitentă nu a făcut
altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta
din urmă le datorează victimei (în speță organului constatator al
contravenției).
Ceea ce prevalează, în cele din urmă, este
răspunderea pentru fapta proprie, fiind deci echitabil ca, în final,
făptuitorul singur să suporte repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin
fapta sa.
Din cele reținute mai sus decurge, în mod
necesar, dreptul comitentului care a plătit despăgubirile (în speță-amenda) de
a se regresa împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite. Dreptul
de regres este prevăzut expres în art. 1108 alin. (1) pct. 3 din C. civ.
Acțiunea în regres a comitentului împotriva
prepusului își are temeiul în art. 998 și art. 999 din C. civ., antrenând toate
consecințele ce decurg din aceasta, în ce privește condițiile de fond,
întinderea răspunderii, procedura jurisdicțională și căile de urmărire silită a
recuperării sumelor pe care comitentul le-a plătit victimei ca despăgubire.
În raport de cele reținute mai sus, sentința
recurată este greșită, fiind consecința stabilirii eronate de către instanță că
raportul juridic dedus judecății ar fi de dreptul muncii.
Prin urmare, recursul declarat în cauză fiind
întemeiat, urmează să fie admis și sentința atacată casată, stabilind
competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Baia Mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul L.R.
împotriva sentinței civile nr. 20 din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj,
secția civilă, pe care o casează.
Stabilește
competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare, căreia
i se trimite dosarul.
Ireovcabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 23 septembrie 2003.