ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3595/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin acțiunea formulată la 12 aprilie 2002,

reclamanta S.C. T.T. SRL Baia Mare a chemat în judecată pe pârâtul L.R., cerând

să fie obligat la plata sumei de  133.490.000 lei – echivalentul a  35.000

franci francezi, 5.332,72 euro – pe care a achitat-o pentru contravenția

săvârșită de pârât în calitate de angajat, constatată de Brigada de

Supraveghere și Intervenție din Strasbourg prin actul nr.0018742/21 mai 2001.

Tribunalul Maramureș, secția comercială, prin

sentința nr. 1433 din 23 mai 2002 a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Judecătoriei Baia Mare, reținând că raportul juridic dedus

judecății este de natură civilă, el derivând dintr-o răspundere civilă

delictuală.

Sentința a rămas definitivă prin nerecurare.

Primind dosarul, Judecătoria Baia Mare, prin

sentința civilă nr. 143 din 13 ianuarie 2003, în temeiul art. 158 alin. (3),

art. 159 pct. 2 și art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., și-a declinat

competența de judecată în favoarea Tribunalului Maramureș – cu motivarea că

litigiul dedus judecății este în legătură cu raportul juridic de muncă avut de

pârât cu reclamanta în calitate de patron.

Nici împotriva acestei sentințe nu s-a declarat

recurs.

Ivindu-se conflict negativ de competență,

dosarul cauzei a fost înaintat Curții de Apel Cluj, pentru a pronunța un

regulator de competență.

Prin sentința nr. 20 din 15 aprilie 2003, Curtea

de Apel Cluj, secția civilă, reținând că litigiul este de muncă, ivit în

executarea contractului de muncă în sensul art. 67 din Legea nr. 168/1999, a

stabilit competența de judecată a acestuia în favoarea Tribunalului Maramureș.

Această sentință a fost recurată de  pârâtul L.R.

care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ.

În esență, recurentul reproșează Curții de Apel

Cluj că, soluționând conflictul negativ de competență, a stabilit în mod greșit

natura raportului juridic dedus judecății, calificându-l ca unul de dreptul

muncii, deși acesta este de natură civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 998

și art. 999 din C. civ.

Recursul este întemeiat.

În fapt, potrivit celor ce rezultă din dosar,

pârâtul L.R., la data de 21 mai 2001 – ca angajat al reclamantei S.C. T.T.

S.R.L. Baia Mare, a fost sancționat contravențional de Brigada de Supraveghere

și Intervenție din Strasbourg, prin actul nr.0018742 din 21 mai 2001, cu amendă

35.000 franci francezi, (5.332,72 euro) – echivalentul a 133.490.000 lei

întrucât a făcut anumite ștersături și adăugiri pe autorizația de transport

internațional pe relația România-Franța, amenda fiind achitată ulterior de

angajator.

Contravenția pusă în sarcina pârâtului pentru

care a fost amendat reprezintă un delict.

Achitarea amenzii de către reclamantă a fost

făcută în calitatea ei de  comitentă pentru fapta altuia (a prepusului)

potrivit art. 1000 alin. (3) din C. civ.

Procedând astfel, unitatea comitentă nu a făcut

altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta

din urmă le datorează victimei (în speță organului constatator al

contravenției).

Ceea ce prevalează, în cele din urmă, este

răspunderea pentru fapta proprie,  fiind deci echitabil ca, în final,

făptuitorul singur să suporte repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin

fapta sa.

Din cele reținute mai sus decurge, în mod

necesar, dreptul comitentului care a plătit despăgubirile (în speță-amenda) de

a se regresa împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite. Dreptul

de regres este prevăzut expres în art. 1108 alin. (1) pct. 3 din C. civ.

Acțiunea în regres a comitentului împotriva

prepusului își are temeiul în art. 998 și art. 999 din C. civ., antrenând toate

consecințele ce decurg din aceasta, în ce privește condițiile de fond,

întinderea răspunderii, procedura jurisdicțională și căile de urmărire silită a

recuperării sumelor pe care comitentul le-a plătit victimei ca despăgubire.

În raport de cele reținute mai sus, sentința

recurată este greșită, fiind consecința stabilirii eronate de către instanță că

raportul juridic dedus judecății ar fi de dreptul muncii.

Prin urmare, recursul declarat în cauză fiind

întemeiat, urmează să fie admis și sentința atacată casată, stabilind

competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul L.R.

împotriva sentinței civile nr. 20 din 15 aprilie 2003 a  Curții de Apel Cluj,

secția civilă, pe care o casează.

Stabilește

competența de  soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare, căreia

i se trimite dosarul.

Ireovcabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 septembrie 2003.