ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 984/2004

deliberând asupra admisibilitãtii recursului declarat de S.C. S. SRL Bucuresti împotriva deciziei nr. 226 din 15 aprilie 2003 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a III a civilã , constatã urmãtoarele: Prin sentinta civilã nr. 1713 pronuntatã de Tribunalul Bucuresti - sectia a III a civilã la 4 decembrie 2002 în dosarul nr. 2005/1998 a fost anulatã ca insuficient timbratã actiunea prin care reclamantii D.R.V. si P.T.D. solicitasera obligarea pârâtilor S.L.I. si S.C.R. la plata de despãgubiri ca urmare a neexecutãrii cu rea credinta a unui contract de asociere incheiat de pãrti. Prin aceeasi sentintã a fost anulatã ca netimbratã ² cerere de chemare în garantie formulatã de S.C. S. SRL…în contradictoriu cu pîrîþii S.C.

R.…,G.P. A.… si B.F. ² . În considerentele sentintei s-a precizat cã in realitate cererea de chemare în garantie fusese formulatã de pârâtii initiali, S.L.I. ºi S.C.R., împotriva S. C. S. SRL. S-a mentionat de asemenea cã în urma decesului pârâtului initial S.L.I. în cauzã fuseserã introdusi succesorii acestuia G.P.A. si B.F. Împotriva acestei sentinte au fãcut apel atât reclamantii D.R.V. si P.T.D.cât si pârâtul S.C.R. Ca urmare cauza a fost înregistratã pe rolul sectiei a III a civile a Curtii de Apel Bucuresti cu numarul de dosar 601/2003. Prin decizia nr. 226/A pronuntatã la 15 aprilie 2003 instanta astfel sesizatã a admis apelurile si a anulat sentinta, retinând cauza “pentru evocarea fondului, dupã rãmânerea irevocabilã” a respectivei decizii.

În considerentele deciziei s-a retinut în esentã ca anularea actiunii principale si a cererii de chemare în garantie a fost dispusã de cãtre instanta de fond cu incalcarea prevederilor imperative ale art. 20 din Legea nr. 146/1997 si respectiv a art. 30-31 din Normele Metodologice de aplicare a aceleiasi legi. S-a mentionat totodatã ca decizia de anulare a sentintei a fost pronuntatã în temeiul art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. La 25 iunie 2003 chemata în garantie S.C. S. SRL a declarat recurs împotriva acestei decizii, cauza fiind ulterior înregistratã pe rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie cu numãrul de dosar 4548/2003. La termenul de la 6 februarie 2004 aceastã Curte a pus în discutie din oficiu admisibilitatea recursului, iar dupã inchieierea dezbaterilor a ramas în pronuntare asupra acestei chestiuni.

Recursul este inadmisibil. În acest sens Curtea retine cã, potrivit art. 297 alin.(1) din C. proc. civ. - în forma pe care acest text de lege o are conform modificãrilor aduse prin O.U.G. nr.138/2000 - în cazul in care prima instantã a respins sau a anulat cererea de chemare în judecatã fãrã a intra în cercetarea fondului, iar instanta de apel, gãsind apelul întemeiat, a anulat respectiva hotãrâre, aceasta din urmã va evoca fondul si va judeca procesul, pronunând o hotãrâre definitivã. Totodatã, în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., dacã prima instantã s-a declarat competentã, instanta de apel care constata nerspectarea dispozitiilor legale care reglementeaza materia competentei va anula hotãrârea atacatã, trimitand cauza fie instantei, fie altui organ cu activitate jurisdictionalã in a caror competenta intra judecarea respectivei spete.

De asemenea daca insasi instanta de apel era competentã material sã solutioneze cauza in fond precum si atunci când existã vreun alt motiv de nulitate, iar prima instantã a judecat în fond, instanta de apel, “anulând în tot sau în parte procedura urmatã si hotãrârea pronuntatã, va retine procesul spre judecare”. Este de amintit cã, anterior intrãrii in vigoare a O.U.G. 138/2000, in situatii similare instanta de apel putea trimite cauza primei instante in vederea rejudecãrii. Aceastã posibilitate fiind înlãturatã de cãtre legiuitor apare evident faptul cã ratiunea modificãrii aduse astfel Codului de procedurã civilã a fost tocmai aceea de a facilita solutionarea cauzelor într-un termen rezonabil, dandu-se un plus de eficientã juridicã asa numitului “principiu al celeritatii” judecãtii.

Acelasi principiu si aceleasi ratiuni se opun exercitãrii, în mod separat, a recursului împotriva solutiei de anulare a hotãrârii apelate. Este de observat astfel ca scopul urmãrit de legiuitor nu ar fi atins in mãsura in care trimiterea cauzei la prima instantã ar fi substituitã printr-o suspendare a judecãtii apelului ca o consecinta a declararii recursului si a trimiterii acestuia la instanta competentã sã il solutioneze. De altfel analiza literalã a textelor de lege amintite demonstreazã cã în conceptia legiuitorului simpla anulare a hotãrârii apelate nu este de naturã a dezinvesti instanta de apel. Sunt de amintit de pildã dispozitiile care stabilesc imperativ ca instanta de apel „va evoca fondul si va judeca procesul ” [(art . 297 alin. (1) C. proc.

civ.)] sau „va retine procesul spre judecare” [(art. 297 alin. (2) teza II C. proc. civ.)]. În acelasi sens Curtea are in vedere ca, potrivit prevederilor exprese ale art. 377 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., hotararile date in apel sunt definitive. În conditiile existentei acestei reglementari cu valoare de principiu prevederile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., care se refera si ele la “o hotarare definitiva” pronuntata de instanta de apel, ar putea fi considerate ca avand un caracter superfluu. Într-o interpretare alternativa - singura in mãsura sa dea o deplina eficienta juridica textului analizat - dispozitiile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie întelese în sensul ca în materia astfel reglementatã legiuitorul s-a referit la “o [singurã] hotarare definitiva”.

În aceeasi ordine de idei este de amintit ca art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. enumera mai multe acte procedurale susceptibile de a fi efectuate succesiv de cãtre instanta de apel: - aprecierea temeiniciei apelului, - anularea hotararii apelate, - evocarea fondului si - judecarea procesului. În acest context este rational sã se considere cã formularea utilizatã de legiuitor urmãreste sã accentueze tocmai cerinta ca, in pofida diversitãtii lor, activitatile procesuale enumerate sã se materializeze într-o singurã hotãrâre definitivã. Prin urmare decizia recuratã face (sau mai precis va face) parte din hotãrârea definitiva pe care instanta de apel urmeazã a o pronunta ca act final al judecãrii acestei cãi de atac.

Aceeasi concluzie se impune si în raport cu prevederile art. 282 alin. (2) din C. proc. civ. Desi în principiu reglementeazã judecarea apelului respectivul text de lege este susceptibil de aplicare, prin prin analogie, conform art. 316 din C. proc. civ., si în materia recursului impiedicãnd exercitarea acestei cãi de atac împotriva acelor hotãrâri ale instantei de apel care au doar un caracter premergãtor si nu întrerup cursul judecatii. Asa fiind - si avand in vedere principiul unicitãtii cãilor de atac care guverneaza procesul civil - recursul prevãzut de art. 299 din C. proc. civ. poate fi declarat numai dupã parcurgerea integralã a acestei etape procesuale. În consecintã Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ. respingând recursul ca inadmisibil.

PENTRU  ACESTE  MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca inadmisibil recursul declarat de S.C. S. SRL Bucuresti împotriva deciziei nr. 226 din 15 aprilie 2003 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a III a civilã. Irevocabil ã. Pronuntată în sedintă publică, astăzi 6 februarie 2004.