ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 984/2004

deliberând asupra admisibilitãtii

recursului declarat de S.C. S. SRL

Bucuresti împotriva deciziei nr. 226 din 15 aprilie 2003 a   Curtii de Apel

Bucuresti, sectia a III a civilã

, constatã  urmãtoarele:

Prin sentinta civilã nr. 1713

pronuntatã de Tribunalul Bucuresti - sectia a III a civilã  la 4

decembrie 2002 în dosarul nr. 2005/1998 a fost  anulatã ca insuficient

timbratã actiunea prin care  reclamantii D.R.V. si P.T.D. solicitasera

obligarea pârâtilor S.L.I. si  S.C.R. la plata de despãgubiri ca urmare

a neexecutãrii cu rea credinta a unui contract de asociere incheiat de

pãrti.

Prin aceeasi sentintã a fost

anulatã ca netimbratã

²

cerere de chemare în garantie

formulatã de S.C. S. SRL…în contradictoriu cu pîrîþii S.C.

R.…,G.P.  A.… si  B.F.

²

.

În considerentele sentintei s-a precizat

cã in realitate cererea de chemare în garantie fusese formulatã

de pârâtii initiali, S.L.I. ºi  S.C.R.,  împotriva S. C. S. SRL.

S-a mentionat de asemenea cã  în

urma decesului pârâtului initial S.L.I. în cauzã fuseserã

introdusi  succesorii acestuia  G.P.A. si  B.F.

Împotriva acestei sentinte au fãcut

apel atât reclamantii D.R.V. si P.T.D.cât si pârâtul  S.C.R.

Ca urmare  cauza a fost

înregistratã pe rolul sectiei a III a civile a   Curtii de Apel

Bucuresti cu numarul de dosar 601/2003.

Prin  decizia  nr. 226/A

pronuntatã la 15 aprilie 2003 instanta astfel sesizatã a admis

apelurile si  a anulat sentinta, retinând cauza “pentru evocarea fondului,

dupã rãmânerea irevocabilã” a respectivei decizii.

În  considerentele deciziei s-a retinut în

esentã ca anularea actiunii principale si a cererii de chemare în

garantie a fost dispusã  de cãtre instanta de fond cu incalcarea

prevederilor imperative ale art. 20 din Legea nr. 146/1997  si respectiv a art.

30-31 din Normele Metodologice de aplicare a aceleiasi legi.

S-a mentionat totodatã ca decizia

de anulare a sentintei a fost pronuntatã în temeiul art. 297 alin. (1)

din C. proc. civ.

La 25 iunie 2003 chemata în garantie S.C.

S. SRL a declarat recurs împotriva acestei decizii, cauza fiind ulterior

înregistratã pe rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie cu

numãrul de dosar 4548/2003.

La termenul de la 6 februarie 2004

aceastã Curte a pus în discutie din oficiu admisibilitatea recursului,

iar dupã inchieierea dezbaterilor a ramas în pronuntare asupra acestei

chestiuni.

Recursul  este inadmisibil.

În  acest sens Curtea retine cã,   potrivit

art. 297 alin.(1) din C.  proc. civ. - în  forma  pe care acest  text de lege o

are conform modificãrilor aduse prin O.U.G.  nr.138/2000 - în cazul in

care prima instantã a respins sau a anulat cererea de  chemare în

judecatã fãrã a intra în cercetarea fondului, iar

instanta de apel, gãsind apelul  întemeiat, a anulat respectiva

hotãrâre, aceasta din urmã va evoca fondul si va judeca procesul,

pronunând o hotãrâre definitivã.

Totodatã, în conformitate cu

prevederile art. 297 alin. (2)   C.  proc. civ., dacã prima

instantã s-a declarat competentã,  instanta de apel care

constata  nerspectarea  dispozitiilor legale care reglementeaza materia

competentei va  anula  hotãrârea atacatã, trimitand  cauza fie

instantei, fie altui organ cu activitate jurisdictionalã  in a caror

competenta  intra  judecarea  respectivei spete.

De asemenea daca insasi instanta de apel

era competentã material sã solutioneze cauza in fond  precum si

atunci când existã vreun alt motiv de nulitate, iar prima

instantã a judecat în fond, instanta de apel, “anulând în tot sau în

parte procedura urmatã si hotãrârea pronuntatã, va retine

procesul spre judecare”.

Este de amintit cã, anterior

intrãrii in vigoare a O.U.G. 138/2000, in situatii similare instanta de

apel  putea trimite cauza primei instante in vederea rejudecãrii.

Aceastã posibilitate fiind

înlãturatã de cãtre legiuitor  apare  evident faptul

cã ratiunea  modificãrii aduse astfel Codului de procedurã

civilã  a fost tocmai aceea de a facilita solutionarea cauzelor într-un

termen rezonabil, dandu-se un plus de eficientã juridicã asa

numitului  “principiu al celeritatii” judecãtii.

Acelasi principiu si aceleasi ratiuni  se

opun exercitãrii, în mod separat, a recursului împotriva solutiei de

anulare a  hotãrârii apelate.

Este de observat astfel ca  scopul

urmãrit de legiuitor nu ar  fi atins in mãsura in care trimiterea

cauzei la prima instantã ar fi substituitã printr-o   suspendare

a judecãtii apelului ca o consecinta a declararii recursului si a

trimiterii acestuia  la instanta competentã sã il solutioneze.

De altfel analiza literalã a

textelor de lege amintite  demonstreazã  cã în  conceptia

legiuitorului simpla anulare a hotãrârii apelate nu  este de

naturã a dezinvesti  instanta de apel.

Sunt de amintit de pildã  dispozitiile

care stabilesc imperativ ca  instanta de apel „va evoca fondul si va judeca

procesul ” [(art . 297 alin. (1) C. proc. civ.)] sau  „va retine procesul spre

judecare” [(art. 297 alin. (2) teza II C. proc. civ.)].

În  acelasi  sens Curtea are in vedere ca,

potrivit prevederilor  exprese ale art. 377 alin. (1) pct. 3  din C. proc.

civ., hotararile date in apel  sunt definitive.

În conditiile existentei acestei reglementari cu

valoare de principiu prevederile art. 297 alin. (1)  din C. proc. civ.,  care

se refera si ele la  “o hotarare definitiva” pronuntata de instanta de apel,

ar putea fi  considerate ca avand  un caracter superfluu.

Într-o interpretare alternativa - singura in

mãsura sa dea o deplina eficienta juridica textului analizat -

dispozitiile art. 297 alin. (1)  din C. proc. civ.  trebuie întelese în sensul

ca în materia astfel reglementatã legiuitorul s-a referit la  “o

[singurã] hotarare definitiva”.

În  aceeasi ordine de idei este de amintit  ca art.

297 alin. (1)  din C. proc. civ. enumera  mai multe acte procedurale

susceptibile  de a fi efectuate succesiv  de cãtre instanta de  apel:

-

aprecierea  temeiniciei apelului,

-

anularea hotararii apelate,

-

evocarea fondului si

-

judecarea procesului.

În acest context  este rational sã  se

considere  cã  formularea utilizatã de legiuitor urmãreste

sã  accentueze  tocmai cerinta ca, in pofida  diversitãtii  lor,

activitatile procesuale enumerate  sã  se materializeze într-o

singurã hotãrâre definitivã.

Prin urmare  decizia  recuratã

face (sau mai precis  va face)  parte  din  hotãrârea  definitiva pe

care  instanta de apel urmeazã a o pronunta ca act final al

judecãrii acestei cãi de atac.

Aceeasi concluzie se impune si în  raport

cu prevederile art. 282 alin. (2)  din C. proc. civ.

Desi  în  principiu  reglementeazã

judecarea  apelului  respectivul text de lege este susceptibil de aplicare,

prin prin analogie,  conform art. 316 din C.  proc. civ.,  si  în  materia

recursului impiedicãnd  exercitarea acestei cãi de atac împotriva

acelor hotãrâri ale instantei de apel  care au doar un caracter

premergãtor si nu întrerup cursul judecatii.

Asa fiind - si avand in vedere principiul

unicitãtii cãilor de atac  care guverneaza procesul civil -

recursul prevãzut de art. 299 din C. proc. civ.  poate fi declarat

numai  dupã  parcurgerea integralã a acestei etape procesuale.

În consecintã  Curtea va face

aplicarea art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. respingând recursul  ca

inadmisibil.

PENTRU  ACESTE  MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca inadmisibil  recursul declarat de S.C. S.

SRL Bucuresti împotriva deciziei nr. 226 din 15 aprilie 2003 a   Curtii de

Apel  Bucuresti, sectia a III a civilã.

Irevocabil

ã.

Pronuntată

în sedintă publică, astăzi  6

februarie  2004.