ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1753/2003

S-a luat în

examinare recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1055 din

11.05.2001 a Curții de Apel Cluj – Secția civilă.

La apelul

nominal s-au prezentat intimata-reclamantă S.I., personal și asistată de avocat

D.M.N., intimatul-pârât B.N., personal și asistat de avocat G.V., lipsind

intimatul-pârât B.T.

Procedura

completă.

Curtea, luând

act că nu mai sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul părților în dezbaterea

recursului.

Reprezentantul

Ministerului Public a susținut recursul și a solicitat admiterea acestuia.

Avocat D.M.N. a

solicitat, de asemenea, admiterea recursului în anulare arătând că voința reală

a părților a fost de vânzare-cumpărare a imobilului, prețul fiind serios.

Avocat G.V.a

solicitat respingerea recursului, arătând că în speță este vorba de un contract

de întreținere, care de altfel a și fost acordată.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față:

Din studierea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat, în temeiul

art.330 pct.2 C.proc.civ.astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.138/2000 și

O.U.G. nr.59/2001, recurs în anularea deciziei civile nr.1055 din 11 mai 2001.

În motivarea recursului

în anulare s-a arătat că hotărârea instanței de recurs a fost pronunțată cu

încălcarea esențială a legii ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond precum și că aceasta este vădit netemeinică.

S-a menționat

că instanța de recurs a reținut greșit că reprezintă contract de întreținere

convenția încheiată de părți la data de 13 iunie 1997 deși aceasta are natura

juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare.

S-a precizat că

pârâții-cumpărători nu și-au respectat obligația de a plăti prețul stabilit în

contract ceea ce constituie cauză de rezoluțiune potrivit art.1020-1021 C.

civ..

Recursul în

anulare urmează să fie admis ca fondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea

înregistrată la 15 august 1997 B.L.a chemat în judecată pe pârâții B.T. și

B.N.solicitând rezilierea convenției încheiate prin actul sub semnătură privată

întocmit la 13 iunie 1997, obligarea pârâților să-i recunoască dreptul de

proprietate asupra terenului în suprafață de 52 ari – petit precizat ulterior

ca cerere posesorie și obligarea lor la plata sumei de 600.000 lei reprezentând

folosul nerealizat pe anul 1997.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 13 iunie 1997, împreună cu

defunctul său soț B.F., a încheiat cu pârâții o convenție prin care aceștia

s-au obligat să le plătească suma de 10 milioane lei și să le presteze

întreținere în schimbul suprafeței de 52 ari, teren intravilan, obligații pe

care aceștia nu și le-au îndeplinit.

Reclamanta

B.L.a decedat la data de 17 mai 1998 iar poziția sa procesuală a fost preluată

de fiica moștenitoare I.I..

Prin sentința

civilă nr.422 din 17 februarie 2000 pronunțată de Judecătoria Năsăud, în urma

rejudecării după casare, acțiunea a fost respinsă. Instanța de fond a calificat

convenția părților ca fiind o promisiune sinalagmatică de înstrăinare în

schimbul căreia pârâții s-au obligat să-i întrețină pe B.F. și B.L.

În

considerentele sentinței s-a reținut că prețul de 10 milioane lei prevăzut în

înscris a fost simulat, el reprezentând de fapt contravaloarea prestațiilor pe

care pârâții le efectuează anterior încheierii convenției. Neexecutarea

obligației de întreținere nu este imputabilă acestora întrucât B.F. a decedat

la data de 25 iunie 1997, la 12 zile după încheierea contractului. Instanța a

concluzionat că reclamanta nu poate cere rezoluțiunea contractului în temeiul

art.1020-1021 C. civ., nefiind îndeplinită condiția culpei debitorului în

neexecutarea prestației la care s-a obligat.

Tribunalul

Bistrița Năsăud, prin decizia civilă nr.794 din 12 octombrie 2000, a admis

apelul declarat de reclamanta S.I., a schimbat în totalitate sentința atacată

iar pe fond a admis acțiunea în sensul că a dispus rezoluțiunea convenției de

vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere pentru neplata prețului. A dispus

repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâților de a preda

reclamantei terenul în litigiu și de a se abține de la orice acte de tulburare

a posesiei, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privitor la despăgubiri.

Instanța de

apel a reținut că la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu clauză

de întreținere prețul de 10 milioane lei s-a stabilit prin acordul părților

contractante, iar pârâții nu și-au îndeplinit obligația de plată, astfel încât

B.L.era îndreptățită să solicite rezoluțiunea convenției sub semnătură privată,

potrivit art.1365 C. civ.. Capătul de cerere privind folosul nerealizat a fost

respins pe considerentul că nu s-a făcut dovada contravalorii producției ce se

putea realiza de pe teren și a valorii recoltei însușite de pârâți.

Prin decizia

civilă nr.1055 din 11 mai 2001 Curtea de Apel Cluj a admis recursul pârâților

B.T. și B.N.și a modificat decizia pronunțată de Tribunalul Bistrița în sensul

că a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr.422 din 17 februarie

2000 a Judecătoriei Năsăud.

Instanța de

recurs a reținut că actul încheiat la data de 13 iunie 1997 are natura juridică

a unui contract de întreținere iar din probele administrate rezultă că după

decesul lui B.F., B.L.a refuzat primirea prestațiilor de întreținere ale

pârâților, o asemenea atitudine neputând justifica acțiunea în rezilierea

contractului.

Hotărârea

instanței de recurs a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și, totodată este vădit

netemeinică.

Instanța de

recurs a calificat actul ca fiind un contract de întreținere, cu aplicarea

greșită a regulilor privind stabilirea voinței reale a părților.

Interpretarea

contractului presupune determinarea și calificarea conținutului acestuia, a

clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute în

temeiul său.

Dacă voința

părților este clar exprimată, nu se pune problema interpretării. Interpretarea

este necesară doar în situația în care există discrepanță între voința reală și

voința declarată a părților, când clauzele sunt echivoce, confuze sau

contradictorii și când contractul este incomplet.

În speță,

părților au calificat actul juridic prin înscrisul constatat, al convenției,

folosind termeni expliciți, care nu reclamă interpretare. Astfel, în înscris se

stipulează că „... prin prezenta convenție am vândut ... terenul în suprafață

de 52 ari, cu suma de 10 milioane lei și întreținere”. De asemenea,  denumirea

părților semnatare este proprie unei convenții de vânzare-cumpărare:

„vânzători”, „cumpărători”.

Cumpărătorii

și-au asumat obligația de a plăti suma de 10 milioane lei în schimbul

imobilului, ceea ce reprezintă de fapt prețul lucrului vândut, ca element

esențial al contractului de vânzare-cumpărare.

Suma de 10

milioane lei stabilită ca preț de vânzare reprezintă la nivelul anului 1997 o

valoare semnificativă pentru cumpărarea unui teren de 52 ari și preponderentă

în raport cu obligația de întreținere care, așa cum pârâții au recunoscut, s-a

limitat la anumite munci în gospodărie.

Rezultă că

intenția comună a părților a fost aceea de a încheia un act translativ de

proprietate în schimbul unui preț și a întreținerii înstrăinătorilor, obligația

principală a dobânditorului fiind aceea de a plăti prețul iar convenția are

natura unei promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare, astfel încât raportul

juridic este supus regulilor privitoare la vânzare-cumpărare.

Obligația

principală a cumpărătorului este aceea de a plăti prețul, cum a fost stabilit

în contract, potrivit art.1361 C. civ..

Pârâții nu au

contestat că au preluat imobilul în posesie și că nu au achitat prețul de 10

milioane lei însă au apreciat că și-au îndeplinit obligația asumată prin munca

prestată în gospodăria reclamantei, anterior încheierii convenției.

Or, în contract

s-a prevăzut plata prețului în bani iar debitorii nu se pot considera liberați

de obligații prin efectuarea unor prestații, în contul prețului întrucât

potrivit dispozițiilor art.1100 C. civ., creditorul nu poate fi silit a primi

alt lucru decât de ce i se datorește, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi

egală sau mai mare.

Întrucât

obligația de întreținere, comunicată prin aceeași convenție, are caracter

accesoriu față de obligația de plată a prețului, iar pârâții nu și-au

îndeplinit obligația principală, este irelevant dacă și-au îndeplinit sau nu

obligația accesorie de întreținere.

Față de

considerentele menționate, Curtea va admite recursul în anulare, va casa

decizia curții de apel și va respinge recursul declarat împotriva deciziei

tribunalului pe care o va păstra.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1055 din 11 mai 2001 a Curții

de Apel Cluj pe care o casează.

Respinge

recursul declarat de pârâții B.T. și B.N. împotriva deciziei civile nr.794 din

12 octombrie 2000 a Tribunalului Bistrița Năsăud, pe care o păstrează.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 mai 2003.