ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 43/2003

S-a luat în

examinare recursul declarat de reclamantele G.I., S.D.și pârâții U.E.și

U.R.I.împotriva deciziei nr.399/A din 23 iunie 2000 a Curții de Apel București

– Secția a III a civilă.

La apelul nominal

s-au prezentat: recurentele-reclamante G.I., personal și asistată de avocat

I.Z., S.D., reprezentată de același avocat, recurenții-pârâți U.E.și U.R.I.,

ambii personal și asistați de același avocat, precum și intimații-pârâți

Consiliul General al Municipiului  București, prin consilier juridic O.O., B.L.

M. personal și asistată de avocat P.M., Ș.S., reprezentată de același avocat,

A. S. T., A.G., ambii prin avocat S.A.și Administrația Finanțelor Publice

sector 2 București, reprezentată de consilier juridic L.D., lipsind

intimații-pârâți Consiliul local sector 2 București, S.C. “ A “ SA și S.C.

“E.T. “SRL.

Se referă lipsă de

procedură cu intimata-pârâtă S.C. “E.T. “SRL, care a fost citată  prin afișare

la ușa instanței, deși sediul social al acestei persoane juridice este indicat

la fila 52 – dosar recurs.

Avocat I.Z.

precizează că această societate nu mai există, iar reclamantele au renunțat la

judecată în contradictoriu cu ea, motiv pentru care cere să se constate că

procesul este în stare de judecată.

Părțile prezente

achiesează la această cerere.

Curtea, luând act

de poziția părților, constată procedura legal îndeplinită și cauza în stare de

judecată,  acordând cuvântul în susținerea recursului, cu recomandarea ca

reclamantele să precizeze cadrul procesual în care înțeleg să continue

procesul, față de dispoziția Primarului General nr.246 din 13 martie 2002 de restituire

în natură a imobilului situat în București, str.Viitor nr.21-21 bis, format din

construcție, respectiv apartamentul ocupat cu contract  de închiriere de G.E.și

teren în suprafață de 87,34 m.p.

Avocat I.Z. arată

că reclamantele continuă acțiunea în ceea ce privește revendicarea restului

imobilului, mai puțin apartamentul  sus-precizat, ce a fost deja restituit.

În continuare,

avocat I.Z. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea

apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii în revendicare,

astfel cum a  fost completată cu capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare.

Consilier juridic

O.O., avocații S.A. și P.M. solicită respingerea recursului ca nefondat.

Consilier juridic

L.D. lasă soluția la aprecierea instanței.

Reprezentanta

Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului, casarea ambelor

hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond competentă.

C U R T E A

Reclamantele G.I. și

S.D. au chemat în judecată Primăria Municipiului București, Primăria Sectorului

2 București și Administrația Financiară a Sectorului 2 București solicitând ca,

prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate „nulitatea Deciziei de naționalizare

emisă în baza Decretului – Lege nr.92/1950 pentru poziția 7989/1950 –

proprietar U.I.pentru imobilul din București, str.Viitor nr.21-21 bis, sectorul

2” și să fie obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie

reclamantelor imobilul menționat.

În motivarea

acțiunii reclamantele au arătat că includerea  imobilului revendicat pe

lista-anexă la Decretul  nr.92/1950 s-a făcut  cu încălcarea art.II al acestui

act  normativ, care excepta de la naționalizare, între alte categorii socio-profesionale,

pe pensionari, statut pe care îl avea defunctul lor tată proprietar al

imobilului, împreună cu mama lor, în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.17237 din 4 octombrie 1943 de Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat și transcris la nr.10651/1943.

Ulterior (fila 59

dosar judecătorie), reclamantele au cerut introducerea în cauză a  E.U.și a lui

I.R.U., comoștenitori, alături de ele, ai defunctului U.I., conform

certificatului de moștenitor nr.167 din 6 iunie 1996 eliberat de Biroul

Notarului Public – M.V., București, iar la termenul din 16 februarie 1999 au

completat acțiunea cu un nou capăt de cerere, prin care au solicitat să se

constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr.554/31.10.1996;

nr.610/30.10.1996 și nr.616/30.10.1996 prin care 3 apartamente din imobil,

identificate conform datelor din fiecare contract, au fost vândute soților G. și

S. T.A., respectiv numitelor Ș.S. și B.L.M.(fila 114 același dosar).

La rândul lor,

pârâtele B.L.M. și Ș.S. au chemat în garanție Consiliul General al Municipiului

București și Societatea Comercială „ A“ SA București solicitând ca, în cazul în

care le vor fi anulate contractele de vânzare-cumpărare, chemații în garanție

să fie obligați să le atribuie o altă locuință corespunzătoare nevoilor de

locuit ale familiei (filele 134-141 același dosar).

Investită cu

soluționarea cauzei, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă

nr.12063 din 21 septembrie 1999, și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului București, față de valoarea obiectului  litigiului și dispozițiile

art.2 pct.1 lit.b C.proc.civ.

În primă instanță

Tribunalul București, Secția a III a civilă, prin sentința nr. 269 din 1 martie

2000, a respins ca nefondată acțiunea principală și, prin consecință, și

cererile de chemare în garanție.

În motivarea

soluției pronunțate, prima  instanță a reținut că reclamantele au încălcat

regula unanimității introducând numai ele acțiunea în revendicare imobiliară,

în condițiile în care nu sunt singurele moștenitoare ale defunctului U.I..

Ceilalți comoștenitori indicați a fi U.E.și U.R.I.nu au fost introduși în cauză

printr-o cerere scrisă, ci doar verbal și, „deși citați legal, nu s-au

înfățișat niciodată în instanță pentru a-și exprima acordul cu privire la

acțiunea introdusă de reclamante” (alin.6 pag.4, alin.2, 3, pag.5 ale

sentinței).

Totodată, s-a

reținut că statul are un titlu valabil asupra imobilului, dobândit „prin lege”

conform art.644 – 645 C.civ., respectiv Decretul nr.92/1950 și că  foștii

chiriași sunt cumpărători de bună credință.

Sentința primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, Secția  a III a civilă,

care, prin decizia nr.399 A din 23 iunie 2000, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamante, conform considerentelor primei instanțe, iar apelul

declarat de „pârâții” U.E. și U.R.I.a fost respins pentru faptul că nu ar fi

fost motivat în termen.

Împotriva ultimei

hotărâri au declarat recurs „reclamanții G.I., S.D., U.E. și U.R.I.” care au

invocat motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9, 10 și 11 C.proc.civ.. În

dezvoltarea acestora se susține că actele și lucrările dosarului confirmă

prezența la dezbateri, personal și/sau prin apărătorul ales, a coreclamanților

U.E. și U.R.I., precum și achiesarea (acordul) lor la acțiunea în revendicare

imobiliară și constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare invocate

de subdobânditorii pârâți, astfel că este greșită soluția de respingere a

acțiunii ca nefondată, în condițiile în care încălcarea regulei unanimității ar

fi atras respingerea  acțiunii pentru lipsa calității procesuale active.

Pe fondul cauzei,

recurenții susțin că s-a omis examinarea valabilității titlului statului, nu

numai raportat la  conformitatea  Decretului nr.92/1950 cu Constituția,

legislația internă și cea internațională (tratatele) la care România a aderat,

dar și sub aspectul aplicării actului de naționalizare, prin ignorarea

dispozițiilor art.II din decret care îl exceptau pe proprietarul a patru

apartamente componente ale imobilului, destinate folosinței familiei, și nu

șapte apartamente pe care, din punct de vedere arhitectonic, imobilul nu le-a

avut niciodată.

În sfârșit, se

susține că nu se justifică a se reține buna credință a cumpărătorilor, în

condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în cursul

procesului de revendicare, despre care subdobânditorii puteau afla cu minime

diligențe.

Se cere casarea

deciziei atacate și, în fond,  admiterea acțiunii.

Recursul este

fondat, în sensul și pentru considerentele ce succed.

Este necontestat

în cauză și rezultă din probele dosarului, că imobilul revendicat, situat în

București, str.Viitor nr.21-21 bis, Sectorul 2, a aparținut soților E. și I.U.,

că a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950 și că moștenitorii ultimului

proprietar U.I., decedat la 1 martie 1972, sunt reclamantele, în calitate de

fiice, U. E., în calitate de soție supraviețuitoare și U.R.I., în calitate de

fiu.

Este, de asemenea,

exact în drept, că dreptului pretins de reclamantele G.I.și S.D. îi sunt

aplicabile regulile proprietății comune pe cote părți potrivit cu care, între

altele, un copărtaș nu are un drept exclusiv asupra unei cote părți determinate

din bun privit în materialitatea sa, cu consecința că nici un act de dispoziție

sau de administrare nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în

materialitatea  sa, fără acordul unanim al copărtașilor.

În cauză, după ce

au formulat singure acțiunea în revendicarea imobilului și constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare a unora dintre apartamentele

acestuia, reclamantele au cerut introducerea în cauză a

comoștenitorilor-coindivizari U.E.și U.R.I., care, în sensul art. 57 (1)

C.proc.civ., pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții.

Luând act de

cererea reclamantelor (filele 59 dosar judecătorie), instanța, prin încheierea

din 2 decembrie 1997, a dispus citarea lor ca „introduși în cauză”, calitatea

lor procesuală conferită de art.58 din același cod fiind de „intervenient în

interes propriu”, în speță de co-reclamanți.

După ce, la

termenul din 10 noiembrie 1998, s-a dispus suspendarea judecării cauzei în baza

art.242 pct.2 C.proc.civ., dezbaterile au fost redeschise la cererea

„reclamanților G.I., U.E.și U.E.” (R. I. – fila 96 și 114 același dosar).

În fața

tribunalului investit prin declinare de competență, s-au prezentat, alături de

reclamante, și U.E.și U.R.I., fie personal, fie prin apărătorul angajat de

reclamante (filele 16, 24, 36 verso – dosar tribunal).

În sfârșit, prin

concluziile scrise depuse la filele 33-34 ale aceluiași dosar, „reclamanții și

intervenienții” au cerut „ admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată și

completată” și,  în consecință:

- a) „obligarea

pârâtelor C.G.M.B., S.C. „“ A “” SA, Ș.S., B.L.M., A.G. și A.S.T.de a lăsa reclamanților

și intervenienților (G.I., S.D., U.E.și U.R.) libera proprietate și pașnica

posesie a  imobilului situat în București, str.Viitor nr.21-21 bis, compus din

teren în suprafață de 217 m.p. și construcțiile existente pe acest teren”;

- b) constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare (privind pe cei 3 subdobânditori).

Astfel fiind,

concluzia la care au ajuns instanțele, în sensul neparticipării procesuale

efective a intervenienților – coreclamanți și al neachiesării acestora la

acțiunea introdusă de reclamante, este infirmată de actele și lucrările

dosarului și, prin urmare, vădit greșită, după cum este lipsită de suport

juridic și soluția de respingere a acțiunii „ca nefondată” în condițiile în

care,  reținându-se că a fost încălcată regula unanimității, acțiunea ar fi

fost inadmisibilă ori introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.

Cât privește

soluția de respingere, ca nemotivat, a apelului intervenienților U.E.și

U.R.I.care au semnat alături de reclamante declarația unică și comună de apel,

aceasta contravine atât dispozițiilor art.48 (2) C.proc.civ., potrivit cărora

actele de procedură îndeplinite numai de unii din coparticipanți (în speță,

motivarea apelului de către reclamante) folosesc și celorlalți, cât și dispozițiilor

art.292 (2) din același cod, în  conformitate cu care apelul intervenienților

coreclamanți trebuia examinat pe fond, pe baza mijloacelor de apărare și a

dovezilor invocate la prima instanță, identice cu cele invocate de apelantele

reclamante.

Față de cele ce

preced, recursul se privește ca fondat și va fi admis, în baza art.312 și

art.313 C.proc.civ., urmând a se dispune casarea hotărârilor pronunțate și a se

trimite cauza, potrivit art.725 (2) C.proc.civ., la Judecătoria Sectorului 2

București, pentru judecare în primă instanță.

Cu acest prilej,

instanța va lua în examinare sub formă de apărări susținerile formulate în

recurs de reclamanți și de intervenienții-coreclamanți vizând fondul cauzei:

conformitatea dispozițiilor Decretului nr.92/1950 cu Constituția, legislația

internă și cea internațională (tratatele la care România a aderat),

valabilitatea titlului statului asupra imobilului și, respectiv, a  titlului

dobânditorilor subsecvenți, precum și pretențiile formulate de ei prin cererile

de chemare în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat de  G.I., S. D., U.E.și U.R.I.împotriva deciziei nr.399/A din 23 iunie

2000 a Curții de Apel București – Secția a III a civilă.

Casează decizia

recurată, precum și sentința nr.269 din 1 martie 2000 a Tribunalului București

– Secția a III a civilă și trimite cauza pentru rejudecare la Judecătoria

Sectorului 2 București, ca instanță de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2003.