ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 43/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele G.I., S.D.și pârâții U.E.și U.R.I.împotriva deciziei nr.399/A din 23 iunie 2000 a Curții de Apel București – Secția a III a civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurentele-reclamante G.I., personal și asistată de avocat I.Z., S.D., reprezentată de același avocat, recurenții-pârâți U.E.și U.R.I., ambii personal și asistați de același avocat, precum și intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București, prin consilier juridic O.O., B.L. M. personal și asistată de avocat P.M., Ș.S., reprezentată de același avocat, A. S. T., A.G., ambii prin avocat S.A.și Administrația Finanțelor Publice sector 2 București, reprezentată de consilier juridic L.D., lipsind intimații-pârâți Consiliul local sector 2 București, S.C.

“ A “ SA și S.C. “E.T. “SRL. Se referă lipsă de procedură cu intimata-pârâtă S.C. “E.T. “SRL, care a fost citată prin afișare la ușa instanței, deși sediul social al acestei persoane juridice este indicat la fila 52 – dosar recurs. Avocat I.Z. precizează că această societate nu mai există, iar reclamantele au renunțat la judecată în contradictoriu cu ea, motiv pentru care cere să se constate că procesul este în stare de judecată. Părțile prezente achiesează la această cerere.

Curtea, luând act de poziția părților, constată procedura legal îndeplinită și cauza în stare de judecată, acordând cuvântul în susținerea recursului, cu recomandarea ca reclamantele să precizeze cadrul procesual în care înțeleg să continue procesul, față de dispoziția Primarului General nr.246 din 13 martie 2002 de restituire în natură a imobilului situat în București, str.Viitor nr.21-21 bis, format din construcție, respectiv apartamentul ocupat cu contract de închiriere de G.E.și teren în suprafață de 87,34 m.p. Avocat I.Z. arată că reclamantele continuă acțiunea în ceea ce privește revendicarea restului imobilului, mai puțin apartamentul sus-precizat, ce a fost deja restituit. În continuare, avocat I.Z.

solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii în revendicare, astfel cum a fost completată cu capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare. Consilier juridic O.O., avocații S.A. și P.M. solicită respingerea recursului ca nefondat. Consilier juridic L.D. lasă soluția la aprecierea instanței. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond competentă. C U R T E A Reclamantele G.I. și S.D.

au chemat în judecată Primăria Municipiului București, Primăria Sectorului 2 București și Administrația Financiară a Sectorului 2 București solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate „nulitatea Deciziei de naționalizare emisă în baza Decretului – Lege nr.92/1950 pentru poziția 7989/1950 – proprietar U.I.pentru imobilul din București, str.Viitor nr.21-21 bis, sectorul 2” și să fie obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor imobilul menționat.

În motivarea acțiunii reclamantele au arătat că includerea imobilului revendicat pe lista-anexă la Decretul nr.92/1950 s-a făcut cu încălcarea art.II al acestui act normativ, care excepta de la naționalizare, între alte categorii socio-profesionale, pe pensionari, statut pe care îl avea defunctul lor tată proprietar al imobilului, împreună cu mama lor, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.17237 din 4 octombrie 1943 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și transcris la nr.10651/1943.

Ulterior (fila 59 dosar judecătorie), reclamantele au cerut introducerea în cauză a E.U.și a lui I.R.U., comoștenitori, alături de ele, ai defunctului U.I., conform certificatului de moștenitor nr.167 din 6 iunie 1996 eliberat de Biroul Notarului Public – M.V., București, iar la termenul din 16 februarie 1999 au completat acțiunea cu un nou capăt de cerere, prin care au solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr.554/31.10.1996; nr.610/30.10.1996 și nr.616/30.10.1996 prin care 3 apartamente din imobil, identificate conform datelor din fiecare contract, au fost vândute soților G. și S. T.A., respectiv numitelor Ș.S. și B.L.M.(fila 114 același dosar). La rândul lor, pârâtele B.L.M.

și Ș.S. au chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București și Societatea Comercială „ A“ SA București solicitând ca, în cazul în care le vor fi anulate contractele de vânzare-cumpărare, chemații în garanție să fie obligați să le atribuie o altă locuință corespunzătoare nevoilor de locuit ale familiei (filele 134-141 același dosar). Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr.12063 din 21 septembrie 1999, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, față de valoarea obiectului litigiului și dispozițiile art.2 pct.1 lit.b C.proc.civ. În primă instanță Tribunalul București, Secția a III a civilă, prin sentința nr. 269 din 1 martie 2000, a respins ca nefondată acțiunea principală și, prin consecință, și cererile de chemare în garanție.

În motivarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut că reclamantele au încălcat regula unanimității introducând numai ele acțiunea în revendicare imobiliară, în condițiile în care nu sunt singurele moștenitoare ale defunctului U.I.. Ceilalți comoștenitori indicați a fi U.E.și U.R.I.nu au fost introduși în cauză printr-o cerere scrisă, ci doar verbal și, „deși citați legal, nu s-au înfățișat niciodată în instanță pentru a-și exprima acordul cu privire la acțiunea introdusă de reclamante” (alin.6 pag.4, alin.2, 3, pag.5 ale sentinței). Totodată, s-a reținut că statul are un titlu valabil asupra imobilului, dobândit „prin lege” conform art.644 – 645 C.civ., respectiv Decretul nr.92/1950 și că foștii chiriași sunt cumpărători de bună credință.

Sentința primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, Secția a III a civilă, care, prin decizia nr.399 A din 23 iunie 2000, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante, conform considerentelor primei instanțe, iar apelul declarat de „pârâții” U.E. și U.R.I.a fost respins pentru faptul că nu ar fi fost motivat în termen. Împotriva ultimei hotărâri au declarat recurs „reclamanții G.I., S.D., U.E. și U.R.I.” care au invocat motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9, 10 și 11 C.proc.civ.. În dezvoltarea acestora se susține că actele și lucrările dosarului confirmă prezența la dezbateri, personal și/sau prin apărătorul ales, a coreclamanților U.E.

și U.R.I., precum și achiesarea (acordul) lor la acțiunea în revendicare imobiliară și constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare invocate de subdobânditorii pârâți, astfel că este greșită soluția de respingere a acțiunii ca nefondată, în condițiile în care încălcarea regulei unanimității ar fi atras respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active. Pe fondul cauzei, recurenții susțin că s-a omis examinarea valabilității titlului statului, nu numai raportat la conformitatea Decretului nr.92/1950 cu Constituția, legislația internă și cea internațională (tratatele) la care România a aderat, dar și sub aspectul aplicării actului de naționalizare, prin ignorarea dispozițiilor art.II din decret care îl exceptau pe proprietarul a patru apartamente componente ale imobilului, destinate folosinței familiei, și nu șapte apartamente pe care, din punct de vedere arhitectonic, imobilul nu le-a avut niciodată.

În sfârșit, se susține că nu se justifică a se reține buna credință a cumpărătorilor, în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în cursul procesului de revendicare, despre care subdobânditorii puteau afla cu minime diligențe. Se cere casarea deciziei atacate și, în fond, admiterea acțiunii. Recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce succed. Este necontestat în cauză și rezultă din probele dosarului, că imobilul revendicat, situat în București, str.Viitor nr.21-21 bis, Sectorul 2, a aparținut soților E. și I.U., că a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950 și că moștenitorii ultimului proprietar U.I., decedat la 1 martie 1972, sunt reclamantele, în calitate de fiice, U. E., în calitate de soție supraviețuitoare și U.R.I., în calitate de fiu.

Este, de asemenea, exact în drept, că dreptului pretins de reclamantele G.I.și S.D. îi sunt aplicabile regulile proprietății comune pe cote părți potrivit cu care, între altele, un copărtaș nu are un drept exclusiv asupra unei cote părți determinate din bun privit în materialitatea sa, cu consecința că nici un act de dispoziție sau de administrare nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea sa, fără acordul unanim al copărtașilor. În cauză, după ce au formulat singure acțiunea în revendicarea imobilului și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a unora dintre apartamentele acestuia, reclamantele au cerut introducerea în cauză a comoștenitorilor-coindivizari U.E.și U.R.I., care, în sensul art. 57 (1) C.proc.civ., pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții.

Luând act de cererea reclamantelor (filele 59 dosar judecătorie), instanța, prin încheierea din 2 decembrie 1997, a dispus citarea lor ca „introduși în cauză”, calitatea lor procesuală conferită de art.58 din același cod fiind de „intervenient în interes propriu”, în speță de co-reclamanți. După ce, la termenul din 10 noiembrie 1998, s-a dispus suspendarea judecării cauzei în baza art.242 pct.2 C.proc.civ., dezbaterile au fost redeschise la cererea „reclamanților G.I., U.E.și U.E.” (R. I. – fila 96 și 114 același dosar). În fața tribunalului investit prin declinare de competență, s-au prezentat, alături de reclamante, și U.E.și U.R.I., fie personal, fie prin apărătorul angajat de reclamante (filele 16, 24, 36 verso – dosar tribunal).

În sfârșit, prin concluziile scrise depuse la filele 33-34 ale aceluiași dosar, „reclamanții și intervenienții” au cerut „ admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată și completată” și, în consecință: - a) „obligarea pârâtelor C.G.M.B., S.C. „“ A “” SA, Ș.S., B.L.M., A.G. și A.S.T.de a lăsa reclamanților și intervenienților (G.I., S.D., U.E.și U.R.) libera proprietate și pașnica posesie a imobilului situat în București, str.Viitor nr.21-21 bis, compus din teren în suprafață de 217 m.p. și construcțiile existente pe acest teren”; - b) constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare (privind pe cei 3 subdobânditori).

Astfel fiind, concluzia la care au ajuns instanțele, în sensul neparticipării procesuale efective a intervenienților – coreclamanți și al neachiesării acestora la acțiunea introdusă de reclamante, este infirmată de actele și lucrările dosarului și, prin urmare, vădit greșită, după cum este lipsită de suport juridic și soluția de respingere a acțiunii „ca nefondată” în condițiile în care, reținându-se că a fost încălcată regula unanimității, acțiunea ar fi fost inadmisibilă ori introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.

Cât privește soluția de respingere, ca nemotivat, a apelului intervenienților U.E.și U.R.I.care au semnat alături de reclamante declarația unică și comună de apel, aceasta contravine atât dispozițiilor art.48 (2) C.proc.civ., potrivit cărora actele de procedură îndeplinite numai de unii din coparticipanți (în speță, motivarea apelului de către reclamante) folosesc și celorlalți, cât și dispozițiilor art.292 (2) din același cod, în conformitate cu care apelul intervenienților coreclamanți trebuia examinat pe fond, pe baza mijloacelor de apărare și a dovezilor invocate la prima instanță, identice cu cele invocate de apelantele reclamante. Față de cele ce preced, recursul se privește ca fondat și va fi admis, în baza art.312 și art.313 C.proc.civ., urmând a se dispune casarea hotărârilor pronunțate și a se trimite cauza, potrivit art.725 (2) C.proc.civ., la Judecătoria Sectorului 2 București, pentru judecare în primă instanță.

Cu acest prilej, instanța va lua în examinare sub formă de apărări susținerile formulate în recurs de reclamanți și de intervenienții-coreclamanți vizând fondul cauzei: conformitatea dispozițiilor Decretului nr.92/1950 cu Constituția, legislația internă și cea internațională (tratatele la care România a aderat), valabilitatea titlului statului asupra imobilului și, respectiv, a titlului dobânditorilor subsecvenți, precum și pretențiile formulate de ei prin cererile de chemare în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de G.I., S. D., U.E.și U.R.I.împotriva deciziei nr.399/A din 23 iunie 2000 a Curții de Apel București – Secția a III a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr.269 din 1 martie 2000 a Tribunalului București – Secția a III a civilă și trimite cauza pentru rejudecare la Judecătoria Sectorului 2 București, ca instanță de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2003.