ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2003

S-a luat în examinare

recursul declarat de S.C. „S. M.”SA București împotriva sentinței civile nr.702

din 28 mai 2001 a Curții de Apel București – Secția de contencios

administrativ, precum și recursul declarat de M. A. M. împotriva aceleiași

sentințe precum și împotriva încheierii de ședință din 13 noiembrie 2000

pronunțată de Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ în

dosarul nr.1057/2000.

La apelul nominal s-au

prezentat recurenta-intervenientă M.A.M. reprezentată de avocatul C.I. și

intimații-pârâți S.C. „A.L.R.” SA București reprezentată de avocatul C.P. și

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilierul juridic, lipsind recurenta-reclamantă

S.C. „S.M.” SA București și intimații-pârâți Z. A., M. M. și Administrația

Finanțelor Publice a sectorului 2 București.

Procedura completă.

Avocatul C.I. a solicitat

admiterea recursului declarat de M. A. M., cu referire la motivele scrise

depuse la dosar, precum și admiterea recursului declarat de S.C. „S. M.” SA.

Având pe rând cuvântul,

avocatul C. P. și consilierul juridic E. B. au solicitat respingerea celor două

recursuri, ca nefondate.

Procurorul a pus concluzii

de respingere a ambelor recursuri, ca nefondate.

C U R T E A

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

10.07.2000, reclamanta S.C. „S.M.” SA a chemat în judecată Administrația

Financiară sector 2 și pe inspectorii de specialitate Z. A. și M. M.,

Ministerul Finanțelor Publice și în garanție S.C. B.L.” SA solicitând anularea

măsurii dispuse prin procesul-verbal de control nr. 300932 din 17 noiembrie

1999 întocmit de inspectorii Administrației Financiare sector 2, exonerarea de

plata sumei de 29.186.780 lei și restituirea sumei de 29.478.647 lei, obligarea

în solidar a Administrației Financiare sector 2 și a celor două inspectoare la

plata sumei de 22.580.069 lei reprezentând devalorizarea leu/dolar pentru

perioada 17.12.1999 – 23.05.2000; la plata sumei de 6.539,02 lei dobânzi

aferente; la plata sumei de 15.000 USD daune interese pentru prejudiciul cauzat

conform art.13 din Legea nr.29/1990 și în fine, obligarea în solidar la plata

diferențelor ce se vor adăuga sumelor deja menționate.

În motivarea cerii sale,

reclamanta a susținut că a achitat ratele de leasing și scadențe conform

prevederilor contractului, fiind înregistrate de utilizatori pe cheltuieli; că

în baza aceluiași contract SC „L.” SA figura ca proprietara mijloacelor fixe și

care a comunicat expres regimul de amortizare ales în cazul autoturismului

Leganza, respectiv amortizare accelerată, situație în care cheltuielile cu ratele

de leasing trebuiau recunoscute cel puțin la nivelul amortizării.

În ce privește încadrarea

contractelor, reclamanta a susținut că în perioada octombrie 1998 – iunie 1999,

legislația în vigoare nu distingea în cadrul operațiunilor de leasing între leasingul

operațional și cel financiar.

Referitor la cererea de

chemare în garanție a S.C. „Leasing” SA, reclamanta a susținut că în situația

respingerii acțiunii, aceasta trebuie obligată la plata sumei de 29.186.280

lei, impozit plus majorări la valoarea actualizată, fiind în culpă pentru

faptul că nu a înscris în fscturile emise de beneficiar marja de profit și de

amortizare.

În cauză au formulat cereri

de intervenție în interes propriu M. A. M. și R. M. susținând că în calitate de

acționar la societatea reclamantă, drepturile sale pecuniare au fost

prejudiciate prin măsurile adoptate de organele de control fiscal.

Prin încheierea din

13.11.2000 instanța a respins cerererile de intervenție constatând lipsa

calității procesuale a petiționarilor.

Prin sentința civilă

nr.702/28.05.2001, Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ,

a respins atât acțiunea reclamantei cât și cererea de chemare în garanție.

Pentru a hotărî astfel

instanța a reținut că obligațiile stabilite în sarcina societății reclamante

sunt justificate – în conformiate cu dispozițiile art.5 lit.c și art.21 lit.c

din O.G. nr.51/1997, utilizatorul bunului ce face obiectul contractului de

leasing fiind cel obligat să calculeze redevența plătită ținând seama de marja

de profit și de amortizare integrală a bunului.

În ce privește cererea de

chemare în garanție, instanța a apreciat ca în cadrul procedurii contencios

administrative nu se pot stabili răspunderi în sarcina altor persoane, altele

decât cele la care se adresează actul administrativ contestat.

Referitor la răspunderea

funcționarilor publici chemați în judecată, s-a reținut că răspunderea acestora

putea fi stabilită conform art.13 din Legea nr.29/1990 numai în situația

admiterii acțiunii.

Împotriva acestei sentințea

declarat recurs reclamanta S.C. „S. M.” SA.

În recursul său reclamanta

a susținut că în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție,

Legea nr.29/1990 reprezentând norma generală care se completează cu dispozițiile

Codului de procedură civilă.

Tot greșit, în opinia

recurentei a fost respinsă cererea de obligare la daune a celor două

inspectoare ale Administrației Financiare, cu atât mai mult cu cât se

încuviințaseră probe.

Pe fondul cauzei, recurenta

a susținut netemeinicia soluției Curții de Apel București împotriva expertizei

efectuate în cauză fiind formulate obiecțiuni, respinse greșit de instanță, ca

tardive.

În plus, recurenta a

criticat și respingerea cererilor de intervenție considerând că s-a încălcat dreptul

constituțional al acestora la apărare.

Recursul nu este fondat.

În sensul dispozițiilor

art.60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție are natura juridică

a unei acțiuni în pretenții, ori în conformitate cu dispozițiile art.1 din

Legea nr.29/1990, pârât în litigiile de contencios administrativ nu poate fi

decât o autoritate administrativă, instanța având a se pronunța asupra

legalității  unui act administrativ, pe care îl poate menține sau anula.

Astfel fiind, în mod corect

instanța de fond a respins această cerere.

În ce privește răspunderea

funcționarilor publici chemați în judecată, numai în situația admiterii

acțiunii – în conformitate cu dispozițiile art.13 din Legea nr.29/1990, s-ar fi

putut pune în discuție obligarea acestora la daune, în solidar cu autoritatea

administrativă.

În fine, referitor la

cererile de intervenție față de obiectul acțiunii care viza anularea deciziei

emise de Ministerul Finanțelor în procedura administrativ jurisdicțională, în

mod corect s-a apreciat că intervenienții nu au calitate procesuală activă, ei

nefiind părți în contractul de leasing ce a făcut obiectul controlului fiscal.

Pe fondul pricinii, se

reține că reclamanta a încheiat cu S.C. „A. L.” SA (fostă „B. L.” SA) trei

contracte de leasing având ca obiect un autoturism Daewoo Leganza și două

autoturisme Daewoo Damas.

Ratele de leasing,

respectiv scadențele, au fost achitate locatorului la termenele contractuale,

reclamanta (utilizatorul) înregistrându-le pe cheltuieli.

În urma controlului efectuat

au fost acceptate cheltuielile efectuate cu ratele de leasing la nivelul

amortizării. Diferențele rezultate au fost considerate nedeductibile fiscal și

reținute în sarcina reclamnantei.

Măsura astfel dispusă se

afla în deplină concordanță cu dispozițiile legale în materie.

Astfel, potrivit art.5 din

O.G. nr.51/1997 privind operațiunile de leasing – „utilizatorul este obligat să

efectueze plățile cu titlu de redevență în cuantumul valoric stabilit și la

datele fixate în contract; redevența fiind calculată ținând seama de o marjă de

profit și amortizare integrală a bunului sau cel puțin a unei părți din

valoarea acestuia”. În această situație, actul normativ menționat prevede ca

„regimul de amortizare să fie stabilit de părți” de comun acord, în funcție de

natura bunului și în conformitate cu Legea nr.15/1994 privind amortizarea

capitalului imobilizat în active corporale și necorporale”.

În raport de aceste

dispoziții rezultă că numai plățile cu titlu de redevență reprezentând marja de

profit și amortizarea bunului reprezintă cheltuieli deductibile fiscal la

calculul profiului impozabil.

Cum în cauză contractul

dintre părți nu a prevăzut defalcarea redevenței în marja de profit și

amortizare, în mod corect nu s-au putut considera ca deductibile decât cheltuielile

cu redevențe la nivelul amortizării.

În raport de aceste

considerente, urmează a se reține ca nefondat recursul declarat de reclamanta

S.C. „.S. M.” SA împotriva sentinței civile nr.702/ 28.05.2001 a Curții de Apel

București.

Referitor la recursul

declarat de M. A. M. împotriva încheierii din 13.11.2000, urmează de asemenea a

se aprecia ca nefondat, recurenta neavând calitate procesuală activă – atât

actul de control cât și actele emise în procedura administrativ jurisdicțională

referindu-se la contractul de leasing încheiat de reclamant cu S.C. „B.L.” SA –

contract în care intervenienta nu a fost parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat

de S.C. „S. M.”SA București împotriva sentinței civile nr.702 din 28 mai 2001 a

Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Respinge recursul declarat

de M. A. M. împotriva împotriva încheierii din 13 noiembrie 2000 și sentinței

sus menționate, ca nefondat.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 aprilie 2003.