ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a luat în examinare
recursul declarat de S.C. „S. M.”SA București împotriva sentinței civile nr.702
din 28 mai 2001 a Curții de Apel București – Secția de contencios
administrativ, precum și recursul declarat de M. A. M. împotriva aceleiași
sentințe precum și împotriva încheierii de ședință din 13 noiembrie 2000
pronunțată de Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ în
dosarul nr.1057/2000.
La apelul nominal s-au
prezentat recurenta-intervenientă M.A.M. reprezentată de avocatul C.I. și
intimații-pârâți S.C. „A.L.R.” SA București reprezentată de avocatul C.P. și
Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilierul juridic, lipsind recurenta-reclamantă
S.C. „S.M.” SA București și intimații-pârâți Z. A., M. M. și Administrația
Finanțelor Publice a sectorului 2 București.
Procedura completă.
Avocatul C.I. a solicitat
admiterea recursului declarat de M. A. M., cu referire la motivele scrise
depuse la dosar, precum și admiterea recursului declarat de S.C. „S. M.” SA.
Având pe rând cuvântul,
avocatul C. P. și consilierul juridic E. B. au solicitat respingerea celor două
recursuri, ca nefondate.
Procurorul a pus concluzii
de respingere a ambelor recursuri, ca nefondate.
C U R T E A
Asupra recursurilor de
față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la
10.07.2000, reclamanta S.C. „S.M.” SA a chemat în judecată Administrația
Financiară sector 2 și pe inspectorii de specialitate Z. A. și M. M.,
Ministerul Finanțelor Publice și în garanție S.C. B.L.” SA solicitând anularea
măsurii dispuse prin procesul-verbal de control nr. 300932 din 17 noiembrie
1999 întocmit de inspectorii Administrației Financiare sector 2, exonerarea de
plata sumei de 29.186.780 lei și restituirea sumei de 29.478.647 lei, obligarea
în solidar a Administrației Financiare sector 2 și a celor două inspectoare la
plata sumei de 22.580.069 lei reprezentând devalorizarea leu/dolar pentru
perioada 17.12.1999 – 23.05.2000; la plata sumei de 6.539,02 lei dobânzi
aferente; la plata sumei de 15.000 USD daune interese pentru prejudiciul cauzat
conform art.13 din Legea nr.29/1990 și în fine, obligarea în solidar la plata
diferențelor ce se vor adăuga sumelor deja menționate.
În motivarea cerii sale,
reclamanta a susținut că a achitat ratele de leasing și scadențe conform
prevederilor contractului, fiind înregistrate de utilizatori pe cheltuieli; că
în baza aceluiași contract SC „L.” SA figura ca proprietara mijloacelor fixe și
care a comunicat expres regimul de amortizare ales în cazul autoturismului
Leganza, respectiv amortizare accelerată, situație în care cheltuielile cu ratele
de leasing trebuiau recunoscute cel puțin la nivelul amortizării.
În ce privește încadrarea
contractelor, reclamanta a susținut că în perioada octombrie 1998 – iunie 1999,
legislația în vigoare nu distingea în cadrul operațiunilor de leasing între leasingul
operațional și cel financiar.
Referitor la cererea de
chemare în garanție a S.C. „Leasing” SA, reclamanta a susținut că în situația
respingerii acțiunii, aceasta trebuie obligată la plata sumei de 29.186.280
lei, impozit plus majorări la valoarea actualizată, fiind în culpă pentru
faptul că nu a înscris în fscturile emise de beneficiar marja de profit și de
amortizare.
În cauză au formulat cereri
de intervenție în interes propriu M. A. M. și R. M. susținând că în calitate de
acționar la societatea reclamantă, drepturile sale pecuniare au fost
prejudiciate prin măsurile adoptate de organele de control fiscal.
Prin încheierea din
13.11.2000 instanța a respins cerererile de intervenție constatând lipsa
calității procesuale a petiționarilor.
Prin sentința civilă
nr.702/28.05.2001, Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ,
a respins atât acțiunea reclamantei cât și cererea de chemare în garanție.
Pentru a hotărî astfel
instanța a reținut că obligațiile stabilite în sarcina societății reclamante
sunt justificate – în conformiate cu dispozițiile art.5 lit.c și art.21 lit.c
din O.G. nr.51/1997, utilizatorul bunului ce face obiectul contractului de
leasing fiind cel obligat să calculeze redevența plătită ținând seama de marja
de profit și de amortizare integrală a bunului.
În ce privește cererea de
chemare în garanție, instanța a apreciat ca în cadrul procedurii contencios
administrative nu se pot stabili răspunderi în sarcina altor persoane, altele
decât cele la care se adresează actul administrativ contestat.
Referitor la răspunderea
funcționarilor publici chemați în judecată, s-a reținut că răspunderea acestora
putea fi stabilită conform art.13 din Legea nr.29/1990 numai în situația
admiterii acțiunii.
Împotriva acestei sentințea
declarat recurs reclamanta S.C. „S. M.” SA.
În recursul său reclamanta
a susținut că în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție,
Legea nr.29/1990 reprezentând norma generală care se completează cu dispozițiile
Codului de procedură civilă.
Tot greșit, în opinia
recurentei a fost respinsă cererea de obligare la daune a celor două
inspectoare ale Administrației Financiare, cu atât mai mult cu cât se
încuviințaseră probe.
Pe fondul cauzei, recurenta
a susținut netemeinicia soluției Curții de Apel București împotriva expertizei
efectuate în cauză fiind formulate obiecțiuni, respinse greșit de instanță, ca
tardive.
În plus, recurenta a
criticat și respingerea cererilor de intervenție considerând că s-a încălcat dreptul
constituțional al acestora la apărare.
Recursul nu este fondat.
În sensul dispozițiilor
art.60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție are natura juridică
a unei acțiuni în pretenții, ori în conformitate cu dispozițiile art.1 din
Legea nr.29/1990, pârât în litigiile de contencios administrativ nu poate fi
decât o autoritate administrativă, instanța având a se pronunța asupra
legalității unui act administrativ, pe care îl poate menține sau anula.
Astfel fiind, în mod corect
instanța de fond a respins această cerere.
În ce privește răspunderea
funcționarilor publici chemați în judecată, numai în situația admiterii
acțiunii – în conformitate cu dispozițiile art.13 din Legea nr.29/1990, s-ar fi
putut pune în discuție obligarea acestora la daune, în solidar cu autoritatea
administrativă.
În fine, referitor la
cererile de intervenție față de obiectul acțiunii care viza anularea deciziei
emise de Ministerul Finanțelor în procedura administrativ jurisdicțională, în
mod corect s-a apreciat că intervenienții nu au calitate procesuală activă, ei
nefiind părți în contractul de leasing ce a făcut obiectul controlului fiscal.
Pe fondul pricinii, se
reține că reclamanta a încheiat cu S.C. „A. L.” SA (fostă „B. L.” SA) trei
contracte de leasing având ca obiect un autoturism Daewoo Leganza și două
autoturisme Daewoo Damas.
Ratele de leasing,
respectiv scadențele, au fost achitate locatorului la termenele contractuale,
reclamanta (utilizatorul) înregistrându-le pe cheltuieli.
În urma controlului efectuat
au fost acceptate cheltuielile efectuate cu ratele de leasing la nivelul
amortizării. Diferențele rezultate au fost considerate nedeductibile fiscal și
reținute în sarcina reclamnantei.
Măsura astfel dispusă se
afla în deplină concordanță cu dispozițiile legale în materie.
Astfel, potrivit art.5 din
O.G. nr.51/1997 privind operațiunile de leasing – „utilizatorul este obligat să
efectueze plățile cu titlu de redevență în cuantumul valoric stabilit și la
datele fixate în contract; redevența fiind calculată ținând seama de o marjă de
profit și amortizare integrală a bunului sau cel puțin a unei părți din
valoarea acestuia”. În această situație, actul normativ menționat prevede ca
„regimul de amortizare să fie stabilit de părți” de comun acord, în funcție de
natura bunului și în conformitate cu Legea nr.15/1994 privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale și necorporale”.
În raport de aceste
dispoziții rezultă că numai plățile cu titlu de redevență reprezentând marja de
profit și amortizarea bunului reprezintă cheltuieli deductibile fiscal la
calculul profiului impozabil.
Cum în cauză contractul
dintre părți nu a prevăzut defalcarea redevenței în marja de profit și
amortizare, în mod corect nu s-au putut considera ca deductibile decât cheltuielile
cu redevențe la nivelul amortizării.
În raport de aceste
considerente, urmează a se reține ca nefondat recursul declarat de reclamanta
S.C. „.S. M.” SA împotriva sentinței civile nr.702/ 28.05.2001 a Curții de Apel
București.
Referitor la recursul
declarat de M. A. M. împotriva încheierii din 13.11.2000, urmează de asemenea a
se aprecia ca nefondat, recurenta neavând calitate procesuală activă – atât
actul de control cât și actele emise în procedura administrativ jurisdicțională
referindu-se la contractul de leasing încheiat de reclamant cu S.C. „B.L.” SA –
contract în care intervenienta nu a fost parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat
de S.C. „S. M.”SA București împotriva sentinței civile nr.702 din 28 mai 2001 a
Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Respinge recursul declarat
de M. A. M. împotriva împotriva încheierii din 13 noiembrie 2000 și sentinței
sus menționate, ca nefondat.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 9 aprilie 2003.