ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1073/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de D.G.  împotriva sentinței civile

nr.115 din 7 februarie 2002   a Curții de Apel București –

Secția de contencios administrativ.

La

apelul nominal  s-au prezentat:  intimatul-pârât Ministerul Finanțelor

Publice prin consilierul juridic  B.E. și intimata pârâtă

Administrația Finanțelor Publice a  sectorului 1 București prin

consilier juridic fără delegație, lipsind recurentul reclamant D.G.

Procedura

completă.

Consilierul

juridic  B.E. a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat.

Aceleași

concluzii de respingere a pus și reprezentantul  Administrației

Finanțelor Publice a Sectorului 1 București precum și

procurorul.

Prezent

după dezbaterea cauzei avocatul N.A., apărător ales al

recurentului D.G. a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat

în scris la dosar.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul D.G. a formulat acțiune la 10 noiembrie 2000

solicitând ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

să se dispună anularea Deciziei nr.1409/2000 emisă de

pârâtă, iar la termenul din 23 noiembrie 2000 a solicitat introducerea în

cauză ca pârâtă și a Administrației Financiare a sectorului

1 București.

A susținut reclamantul că în baza  autorizației

de funcționare nr.0009483 din 19 octombrie 1998 eliberată de

Administrația Financiară a sectorului 1 București a

desfășurat activitate de consultanță pentru asigurări

de viață în baza Decretului-Lege nr.54/1990, făcând în perioada

de la începutul activității și anul 1999 unele achiziții de

bunuri  mijloace fixe și obiecte de inventar în sumă de 13.173.000

lei, care au fost admise la deducere de impozit pe perioada

funcționării. A precizat reclamantul că la 18 ianuarie 2001 a

depus cerere de încetare a activității, ocazie cu care organele

financiare în temeiul Hotărârii Guvernului nr.706/1999 i-au reconsiderat

venitul brut cu această sumă.

A

arătat reclamantul că atât dispoziția nr.156/2000 a

Direcției Generale a Finanțelor și Controlului Financiar de

Stat, hotărârea nr.152860/2000 a Administrației Financiare cât

și decizia  nr.1409/2000 a Ministerului Finanțelor Publice sunt

nelegale deoarece el nu a înstrăinat bunurile cumpărate, deci nu se

aplică art.10 alin.3 din Instrucțiunile de aplicare a O.U.G.

nr.85/1997 invocat de pârâte.

Prin

sentința nr.101 din 1 februarie 2001 Curtea de Apel București –

Secția contencios administrativ, dosar nr.1869/2000, a respins ca

neîntemeiată acțiunea, reținând că în mod legal a fost

stabilită obligația către buget conform art.10 alin.4 din Instrucțiuniile

de aplicare a O.U.G. nr.85/1997.

Reclamantul

a declarat recurs împotriva acestei sentințe, recurs ce a fost admis de

Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție,

prin Decizia nr.3445 din 1 noiembrie 2001 din dosarul nr.1354/2001, a fost

casată sentința nr.101/2001 fiind trimisă cauza spre rejudecare.

S-a reținut în decizia de casare că instanța de fond nu s-a

pronunțat cu privire la cuantumul venitului brut din activitatea de

consultanță,  asigurări de viață, cu ocazia

rejudecării instanța trebuind să se pronunțe asupra

aspectelor invocate de reclamant în acțiune.

Cauza

a fost înregistrată la Curtea de Apel București – Secția

contencios administrativ sub nr.2006/2001.

În

rejudecare instanța, analizând actele depuse de părți și

apărările formulate, a reținut că acțiunea este

neîntemeiată, în mod corect organele financiare dispunând  reîntregirea

venitului brut cu c/val. bunurilor achiziționate, astfel că și

impozitul pe venit în sumă de 8.600.210 lei a fost corect stabilit, fiind

pronunțată sentința nr.115 din 7 februarie 2002.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs la 1 martie 2002 reclamantul criticând

sentința nr.115/2002 ca fiind dată cu aplicarea greșită a

legii – art.304 pct.9, după cum și modul în care au fost analizate

cele două motive ale contestației și anume greșita aplicare

a art.10 alin.4 din Instrucțiunile de aplicare ale O.U.G. nr.85/1999

și venitul brut luat în calcul.

Recursul

este nefondat.

Se

constată că recurentul reclamant critică sentința pentru nelegalitate,

ca motiv de casare fiind art.304 pct.9, și pentru netemeinicie reiterând

critica făcută prin acțiunea introductivă.

În

conformitate cu prevederile art.10 alin.4 din  Hotărârea Guvernului

nr.709/1999 „în cazul încetării definitive a activității sau în

cazul  înstrăinării de bunuri din inventarul propriu, mijloace fixe

și obiecte de inventar, sumele obținute din valorificarea acestora

vor fi reconsiderate venituri, evaluarea urmând a se face astfel...”.

Rezultă

deci că reclamantului i-au fost aplicate aceste prevederi, nu că  a

înstrăinat sau  nu bunurile, ci pentru că a încetat definitiv

activitatea, situație reglementată în teza 1 de actul normativ citat,

astfel că atât organul de control și apoi instanța de fond au

aplicat corect dispoziția legală în materie.

Critica

privind netemeinicia sentinței este de asemenea nefondată,

recalcularea impozitului și închiderea dosarului fiscal fiind

făcută urmare cererii nr.1876 din 18 ianuarie 2000, în sensul că

a fost reîntregit  impozitul anului 1999 care era în valoare de 18.182.000 lei

cu c/val bunurilor  achiziționate în timpul  activității,

adică cu suma de 13.173.000 lei,  conform O.U.G. nr.85/1999.

În

raport de aceste considerente, Curtea constată că sentința nr.115/2002

este temeinică și legală, urmând că pe cale de

consecință să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de D.G.  împotriva sentinței civile nr.115 din 7

februarie 2002   a Curții de Apel București – Secția de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  18 martie 2003.