ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 461/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul R.A. a solicitat anularea Ordinului de trecere în rezervă nr.01959 din 15 iulie 1998 emis de Ministrul de Interne. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că ordinul atacat nu i-a fost comunicat și este nelegal deoarece a fost emis fără o cercetare prealabilă a faptei ce constituie abatere disciplinară; fără ascultarea sa și cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art.13 alin.4 din Legea nr.1/1970; totodată, au fost încălcate prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr.80/1995 și art. 1 din Regulamentul nr.754/1998 al Ministerului de Interne. De asemenea, a arătat că ordinul de trecere în rezervă a fost emis fără a se aștepta soluționarea dosarului nr. P/40016/21 mai 1998 al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București de către parchetul militar și este nemotivat în fapt.

Prin întâmpinare, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a invocat excepția puterii lucrului judecat, iar Ministerul de Interne a invocat excepția tardivității acțiunii. În susținerea excepției puterii lucrului judecat s-a arătat că, prin sentința civilă nr.1682 din 5 decembrie 2000, irevocabilă, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului. Prin încheierea din 1 aprilie 2003, a fost respinsă excepția autorității lucrului judecat, reținându-se că, deși părțile și obiectul cauzei din prezentul dosar sunt identice cu cele din dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr.1682/2000, diferă cauza juridică. Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, prin sentința civilă nr.568 din 22 aprilie 2003, a admis excepția invocată în temeiul art. 5 din Legea nr.29/1990; a respins acțiunea reclamantului, ca tardiv formulată.

S-a reținut că, în motivarea acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. 571/2000, în care s-a pronunțat sentința civilă nr.1682/2000, reclamantul a făcut referire la Ordinul nr.II/01959 din 15 iulie 1998 emis de Ministrul de Interne, având, deci, cunoștință de trecerea sa în rezervă. Totodată, s-a reținut că, potrivit actelor din dosar, o copie a ordinului a fost trimisă la subunitatea la care-și desfășura activitatea reclamantul, fiind, deci, de înțeles că în documentele întocmite cu ocazia trecerii în rezervă este menționat ordinul în discuție. Apoi, s-a reținut că, chiar dacă s-ar primi susținerea reclamantului că ordinul nu i-a fost comunicat, este evident că a avut cunoștință de existența acestuia, întrucât în dosarul nr.571/2000, a indicat numărul și obiectul ordinului; or, chiar din acel moment, 17 aprilie 2000, când a formulat prima acțiune, reclamantul avea posibilitatea să conteste ordinul, astfel că acțiunea introdusă la 14 februarie 2003 este tardivă.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul, susținând, în esență, că acțiunea a fost formulată în termenul prevăzut de art. 5 din Legea nr.29/1990, întrucât ordinul atacat nu i-a fost comunicat, așa cum prevede legea. Recursul este nefondat.

Din actele dosarului, respectiv sentința civilă nr.1682 din 5 decembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ (definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului reclamantului), rezultă că, Consiliul de judecată constituit la nivelul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, prin hotărârea din 19 iunie 1998, a propus trecerea în rezervă a reclamantului pe motiv că ar fi săvârșit infracțiunea de luare de mită, iar în acest sens Ministrul de Interne a emis Ordinul nr.II/01959 din 15 iulie 1998. Cu privire la acest ordin, depus în copie în dosar nr. 571/2000, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1682/2000, reclamantul a făcut referire în acțiune, susținând că măsura trecerii sale în rezervă este nelegală și, totodată, că hotărârea și ordinul nu i-au fost comunicate in extenso.

Prin sentința civilă nr. 1682/2000, au fost respinse excepțiile de tardivitate și de inadmisibilitate a acțiunii, invocate de Ministerul de Interne. Referitor la excepția de inadmisibilitate, s-a reținut că, ordinul de trecere în rezervă este un act administrativ care nu intră în categoria actelor de comandament, astfel că sub acest aspect acțiunea nu este inadmisibilă. Tot prin hotărârea sus-menționată, s-a reținut că, acțiunea reclamantului nu este tardivă, întrucât in extenso hotărârea Consiliului de judecată și ordinul de trecere în rezervă, nu i-au fost comunicate, acestea fiind depuse la dosar, numai în faza de judecată, la cererea reclamantului. Dar, acțiunea reclamantului a fost respinsă pe fond, reținându-se că măsura trecerii sale în rezervă este legală.

Așadar, aspectele referitoare la comunicarea ordinului de trecere în rezervă au fost discutate în cadrul primei acțiuni formulată de reclamant, soluționată definitiv și irevocabil. Deci, din cele ce preced se degaja clar ideea că, data la care a fost depus la dosar nr. 571/2000, la cererea reclamantului, in extenso ordinul de trecerea sa în rezervă, constituie data comunicării acestuia; în raport de această dată s-a și apreciat că, prima acțiune, formulată de reclamant, nu este tardivă. Or, în raport de cele expuse, prima instanță a reținut corect că, acțiunea formulată la 14 februarie 2003, prin care sunt reiterate aspectele de nelegalitate ale ordinului de trecere în rezervă, de care in extenso reclamantul a luat cunoștință încă din anul 2000, când a fost depus la dosarul nr. 571/2000 și se consideră că data comunicării, este tardivă, fiind sesizată instanța peste termenele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990.

În consecință, soluția adoptată este legală și temeinică, iar recursul nefondat, urmând să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de R.A. împotriva sentinței civile nr.568 din 22 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 5 februarie 2004.