ÎCCJ, Decizia nr. 50/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 50/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 10 martie 2000,

reclamantul C.G. a chemat în judecată Ministerul de Interne, pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se anuleze Ordinul ministrului de

interne nr. II/010431 din 11 martie 1999, prin care s-a dispus trecerea sa în

rezervă, precum și Ordinul nr. S/241 din 21 decembrie 1999, al Inspectoratului

de Poliție a județului Călărași, respectiv Ordinul nr. 0212 din 14 ianuarie

1999, al Inspectoratului General de Poliție, emise ca urmare a judecării și

rejudecării sale de consiliile de judecată constituite la nivelele menționate.

Totodată, reclamantul a solicitat recunoașterea dreptului său de a fi

reîncadrat, cu gradul de locotenent-colonel, în cadrul Serviciuluii de Ordine

Publică a Inspectoratului de Poliție Județean Călărași și obligarea pârâtului

la plata drepturilor salariale, începând cu data de 11 martie 1999 și până la

reintegrarea efectivă.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că prin ordinele menționate, în mod abuziv, contrar Legii nr. 80/1995

privind Statutul cadrelor militare și Regulamentului nr. 754/1998 privind

organizarea și funcționarea consiliilor de judecată, s-a dispus trecerea sa în

rezervă.

În sarcina sa a fost reținută

comiterea infracțiunii de braconaj, în data de 20 decembrie 1998, când,

împreună cu alte trei persoane și fiul său minor, au fost depistați de către

personalul silvic, pe fondul de vânătoare nr. 11 Sudiți, județul Ialomița,

împușcând trei căpriori.

Reclamantul a susținut că măsura

trecerii în rezervă, dispusă anterior finalizării cercetărilor, apare ca

nelegală, în raport cu dispozițiile art. 89 alin. (II) din Legea nr. 80/1995,

privitoare la „punerea la dispoziție”.

Prin întâmpinare, pârâtul a

solicitat respingerea acțiunii, susținând că măsura trecerii în rezervă,

conform art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995 și art. 19 lit. c) din

Regulamentul nr. 754/1998, a fost temeinică și legală, în raport cu

împrejurarea trimiterii reclamantului în fața Consiliului de judecată al

Inspectoratului General de Poliție, pentru comiterea de abateri grave de la

prevederile regulamentelor militare, ordinelor și instrucțiunilor ministrului

de interne, precum și pentru aducerea unor grave prejudicii onoarei și

demnității militare, în sarcina sa fiind reținută o faptă dintre cele enumerate

la lit. a) - m) din regulamentul menționat.

Luând act că acțiunea cu care a fost

sesizată, privește, sub aspectul capătului de cerere principal, anularea unui

act administrativ, prin sentința nr. 202/F din 10 aprilie 2000, Tribunalul

Ialomița a declinat competența soluționării în fond a cauzei, în favoarea

Curții de Apel București.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 1224 din 3 octombrie 2000, a

respins acțiunea, ca inadmisibilă, apreciind că ordinul de trecere în rezervă

este un act de comandament militar, exceptat de la controlul judecătoresc pe

calea contenciosului administrativ.

Prin decizia nr. 804 din 4 martie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul

declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, a casat sentința

atacată și a trimis cauza, aceleași instanțe, în vederea rejudecării, stabilind

cu autoritate de lucru judecat, că ordinele supuse controlului de legalitate nu

sunt acte de comandament militar, deoarece nu privesc acțiuni militare și, în

consecință, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Soluționând cauza în fond după

casare, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin

sentința nr. 1068 din 7 noiembrie 2002, a admis acțiunea, astfel cum a fost

formulată.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut că ordinele supuse controlului de legalitate au fost

emise cu încălcarea dispozițiilor art. 89 alin. (1) și (2) din Legea nr. 80/1995

, potrivit cărora față de reclamant, pârâtul trebuia să ia măsura „punerii la

dispoziție”, până la soluționarea cauzei.

S-a mai reținut că judecarea

reclamantului în cele două consilii de judecată, s-a făcut cu încălcarea

prevederilor art. 2 din Regulamentul nr. 754 din 22 aprilie 1998, întrucât în

sarcina acestuia nu s-a reținut o faptă din cele enumerate la lit. a) - m) din

regulament.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâtul Ministerul de Interne a declarat recurs, susținând că hotărârea atacată

este netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:

- ordinul în baza căruia reclamantul

a fost trecut în rezervă, a fost emis în conformitate cu prevederile art. 85 lit.

f) din Legea nr. 80/1995 și art. 19 lit. c) din Regulamentul nr. 754/1998;

- reclamantul nu a fost trimis în

judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de braconaj, cum în mod greșit a

reținut prima instanță, ci pentru comiterea de abateri grave de la prevederile

regulamentelor militare, precizate în întâmpinarea depusă la dosar;

- instanța nu a avut în vedere

comportarea anterioară a reclamantului, în raport cu care acesta a fost

destituit din funcție și mutat disciplinar în alt județ.

Prin decizia nr. 2236 din 6 iunie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins

recursul declarat de pârât, ca tardiv introdus.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., susținând că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a

prevederilor art. 85 alin. (1) lit. j), alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 80/1995

și a art. 2 lit. b) și c) din Regulamentul nr. 754/1998, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, acestea fiind, totodată, și vădit

netemeinice.

Astfel, din probatoriul administrat

în cauză a rezultat, fără putință de tăgadă, că reclamantul a încălcat Codul

deontologic al funcționarului Ministerului de Interne, aprobat prin Ordinul

ministrului de interne nr. 475 din 7 iunie 1995, ceea ce a justificat aplicarea

prevederilor art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995.

Prima instanță a apreciat eronat cu

privire la încălcarea prevederilor art. 89 alin. (1) și (2) din Legea nr. 80/1995,

în raport cu împrejurarea că nu s-a luat măsura punerii reclamantului la

dispoziție, până la soluționarea cauzei și sub aspect penal, săvârșirea

infracțiunii de braconaj nefiind singura abatere a acestuia de la normele

codului deontologic.

Prin urmare, în mod evident greșit,

instanța de fond a confundat abaterea gravă, de natură a compromite prestigiul

instituției, cu infracțiunea și a făcut o eronată aplicare a prevederilor

legale.

Pe de altă parte, în mod greșit

recursul declarat de pârât a fost respins, ca tardiv formulat, deși acesta a

fost depus la poștă, în termenul de exercitare a acestei căi de atac, prevăzut

de legea procesuală civilă.

În concluzie, Procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și, pe

fond, respingerea acțiunii.

Examinând cauza, în raport cu

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992, republicată „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituțoionalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță

în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în

orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.

Cum excepția invocată nu

privește o dispoziție legală în vigoare, cererea intimatului, de sesizare a

Curții Constituționale, va fi respinsă, ca inadmisibilă, conform art. 29 alin.

(6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Susținerea privitoare la împrejurarea

că prin hotărârile atacate nu s-a produs o încălcare esențială a legii, nu

constituie o veritabilă excepție, așa încât urmează a fi respinsă, pentru acest

motiv.

Cu privire la inadmisibilitatea

recursului în anulare, în sensul că privește o hotărâre nesupusă acestei căi de

atac, excepția urmează, de asemeni, a fi respinsă, ca neîntemeiată.

Astfel, hotărârea atacată a devenit

irevocabilă la data de 6 iunie 2003, ca urmare a respingerii recursului

declarat de pârât, iar art. 330 C. proc. civ., a fost abrogat ulterior acestei

date, prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003 (M. Of. nr. 460/28.06.2003).

Examinând hotărârile atacate, în

raport cu criticile formulate, se constată următoarele:

Justificat de cerința stabilității

ordinii de drept, hotărârile judecătorești irevocabile au ca atribut specific

și exclusiv, autoritatea de lucru judecat, în raport cu care, între alte

finalități, se înscrie împiedicarea unei noi judecăți asupra litigiului

definitiv judecat.

Tinzându-se la realizarea unei

armonioase proporțoionalități între imperativul stabilității raporturilor

juridice civile și cerința aflării adevărului, legea procesuală civilă, între

altele, prin art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a statuat asupra posibilității

reformării unei hotărâri irevocabile, în cadrul controlului judiciar exercitat

asupra acesteia, prin declararea unui recurs în anulare.

Cale extraordinară de atac fiind,

reformarea hotărârii atacate era condiționată de probarea cazului invocat,

respectiv de exercitarea recursului în anulare, în condițiile restrictive

determinate de legea procesuală civilă.

Astfel, potrivit art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., în redactarea anterioară abrogării acestuia, Pprocurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție poate ataca cu recurs în

anulare, la Curtea Supremă de Justiție, hotărâri judecătorești irevocabile, „când,

prin hotărârea atacată, s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond ori această hotărâre este

vădit netemeinică”.

Așadar, potrivit art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., în redactarea anterioară abrogării acestuia, o hotărâre irevocabilă

poate fi reformată pentru nelegalitate sau/și neteminicie

Însă caracterul restrictiv al

reformării hotărârii atacate privește, sub aspectul tezei I a textului

menționat, îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: încălcarea unei

norme imperative și, determinarea unei soluții greșite pe fond. ca urmare a

nesocotirii acesteia. Acest caz, impune precizarea de către titularul

recursului în anulare. a normei imperative încălcate, ceea ce în cauză nu se

constată.

Totodată, sub aspectul tezei a II-a

a art. 330 pct. 2 C. proc. civ., este vizată neteminicia vădită a hotărârii

atacate, constând în nesusținerea hotărârii atacate, de probele administrate,

fie în sensul văditei contradicții între soluția adoptată și concluzia pe care

acestea o impun, fie pronunțarea hotărârii în temeiul unor probe neadministrate,

neaflate la dosarul cauzei.

În fine, motivele de nelegalitate

sau de neteminicie invocate trebuie să existe la data pronunțării hotărârii

atacate.

Or, în cauză nici aceste cerințe nu

se constată a fi îndeplinite.

Astfel, prin ordinele atacate s-a

dispus, în temeiul art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995, cu neobservarea dispozițiilor

art. 89 alin. (1) și (2) din același act normativ, trecerea în rezervă a

reclamantului, reținându-se împrejurarea că în data de 20 decembrie 1998,

acesta s-a deplasat, împreună cu alte persoane, pe un fond de vânătoare, unde

au braconat trei căpriori, faptă pentru care s-a început urmărirea penală.

Reclamantul a făcut dovada  că s-a

dispus neînceperea urmării penale sub aspectul faptei menționate.

Motivele invocate ulterior de pârât

nu se regăsesc nici în motivarea ordinelor atacate și nici în alte probe aflate

la dosarul cauzei.

Ca atare, hotărârea primei instanțe

se constată a fi temeinică și legală, situația de fapt și nelegalitatea

ordinului atacat fiind stabilite corespunzător materialului probator

administrat în cauză, așa încât aceasta nu este supusă cazului de casare invocat

de Procurorul general.

Cu referire la hotărârea instanței

de recurs, potrivit art. 104 C. proc. civ., „actele de procedură trimise prin

poștă, instanțelor

judecătorești, se socotesc îndeplinite în termen, dacă au fost predate

recomandat la oficiul poștal, înainte de împlinirea lui”.

Borderoul depus de

recurentul-pârât nu are confirmarea poștei militare.

Drept urmare, în mod judicios

instanța de recurs a apreciat că acesta nu îndeplinește condițiile în raport cu

care să opereze dispozițiile art. 104 C. proc. civ., așa încât recursul în

anulare se constată a fi nefondat, și sub aspectul acestor critici.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge atât excepțiile invocate de intimatul-reclamant,

cât și recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a

Curții Constituționale formulată de intimatul-reclamant C.G., ca inadmisibilă.

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 1068 din 7 noiembrie 2002, a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 2236

din 6 iunie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.