ÎCCJ, Decizia nr. 50/2005

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 10 martie 2000, reclamantul C.G. a chemat în judecată Ministerul de Interne, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se anuleze Ordinul ministrului de interne nr. II/010431 din 11 martie 1999, prin care s-a dispus trecerea sa în rezervă, precum și Ordinul nr. S/241 din 21 decembrie 1999, al Inspectoratului de Poliție a județului Călărași, respectiv Ordinul nr. 0212 din 14 ianuarie 1999, al Inspectoratului General de Poliție, emise ca urmare a judecării și rejudecării sale de consiliile de judecată constituite la nivelele menționate.

Totodată, reclamantul a solicitat recunoașterea dreptului său de a fi reîncadrat, cu gradul de locotenent-colonel, în cadrul Serviciuluii de Ordine Publică a Inspectoratului de Poliție Județean Călărași și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, începând cu data de 11 martie 1999 și până la reintegrarea efectivă. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin ordinele menționate, în mod abuziv, contrar Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare și Regulamentului nr. 754/1998 privind organizarea și funcționarea consiliilor de judecată, s-a dispus trecerea sa în rezervă. În sarcina sa a fost reținută comiterea infracțiunii de braconaj, în data de 20 decembrie 1998, când, împreună cu alte trei persoane și fiul său minor, au fost depistați de către personalul silvic, pe fondul de vânătoare nr. 11 Sudiți, județul Ialomița, împușcând trei căpriori.

Reclamantul a susținut că măsura trecerii în rezervă, dispusă anterior finalizării cercetărilor, apare ca nelegală, în raport cu dispozițiile art. 89 alin. (II) din Legea nr. 80/1995, privitoare la „punerea la dispoziție”. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, susținând că măsura trecerii în rezervă, conform art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995 și art. 19 lit. c) din Regulamentul nr. 754/1998, a fost temeinică și legală, în raport cu împrejurarea trimiterii reclamantului în fața Consiliului de judecată al Inspectoratului General de Poliție, pentru comiterea de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare, ordinelor și instrucțiunilor ministrului de interne, precum și pentru aducerea unor grave prejudicii onoarei și demnității militare, în sarcina sa fiind reținută o faptă dintre cele enumerate la lit. a) - m) din regulamentul menționat.

Luând act că acțiunea cu care a fost sesizată, privește, sub aspectul capătului de cerere principal, anularea unui act administrativ, prin sentința nr. 202/F din 10 aprilie 2000, Tribunalul Ialomița a declinat competența soluționării în fond a cauzei, în favoarea Curții de Apel București. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 1224 din 3 octombrie 2000, a respins acțiunea, ca inadmisibilă, apreciind că ordinul de trecere în rezervă este un act de comandament militar, exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.

Prin decizia nr. 804 din 4 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, a casat sentința atacată și a trimis cauza, aceleași instanțe, în vederea rejudecării, stabilind cu autoritate de lucru judecat, că ordinele supuse controlului de legalitate nu sunt acte de comandament militar, deoarece nu privesc acțiuni militare și, în consecință, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ. Soluționând cauza în fond după casare, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 1068 din 7 noiembrie 2002, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că ordinele supuse controlului de legalitate au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art. 89 alin. (1) și (2) din Legea nr. 80/1995 , potrivit cărora față de reclamant, pârâtul trebuia să ia măsura „punerii la dispoziție”, până la soluționarea cauzei. S-a mai reținut că judecarea reclamantului în cele două consilii de judecată, s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 2 din Regulamentul nr. 754 din 22 aprilie 1998, întrucât în sarcina acestuia nu s-a reținut o faptă din cele enumerate la lit. a) - m) din regulament.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul Ministerul de Interne a declarat recurs, susținând că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente: - ordinul în baza căruia reclamantul a fost trecut în rezervă, a fost emis în conformitate cu prevederile art. 85 lit. f) din Legea nr. 80/1995 și art. 19 lit. c) din Regulamentul nr. 754/1998; - reclamantul nu a fost trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de braconaj, cum în mod greșit a reținut prima instanță, ci pentru comiterea de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare, precizate în întâmpinarea depusă la dosar; - instanța nu a avut în vedere comportarea anterioară a reclamantului, în raport cu care acesta a fost destituit din funcție și mutat disciplinar în alt județ.

Prin decizia nr. 2236 din 6 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins recursul declarat de pârât, ca tardiv introdus. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a prevederilor art. 85 alin. (1) lit. j), alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 80/1995 și a art. 2 lit. b) și c) din Regulamentul nr. 754/1998, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, acestea fiind, totodată, și vădit netemeinice.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză a rezultat, fără putință de tăgadă, că reclamantul a încălcat Codul deontologic al funcționarului Ministerului de Interne, aprobat prin Ordinul ministrului de interne nr. 475 din 7 iunie 1995, ceea ce a justificat aplicarea prevederilor art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995. Prima instanță a apreciat eronat cu privire la încălcarea prevederilor art. 89 alin. (1) și (2) din Legea nr. 80/1995, în raport cu împrejurarea că nu s-a luat măsura punerii reclamantului la dispoziție, până la soluționarea cauzei și sub aspect penal, săvârșirea infracțiunii de braconaj nefiind singura abatere a acestuia de la normele codului deontologic. Prin urmare, în mod evident greșit, instanța de fond a confundat abaterea gravă, de natură a compromite prestigiul instituției, cu infracțiunea și a făcut o eronată aplicare a prevederilor legale.

Pe de altă parte, în mod greșit recursul declarat de pârât a fost respins, ca tardiv formulat, deși acesta a fost depus la poștă, în termenul de exercitare a acestei căi de atac, prevăzut de legea procesuală civilă. În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și, pe fond, respingerea acțiunii. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele: Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituțoionalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.

Cum excepția invocată nu privește o dispoziție legală în vigoare, cererea intimatului, de sesizare a Curții Constituționale, va fi respinsă, ca inadmisibilă, conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. Susținerea privitoare la împrejurarea că prin hotărârile atacate nu s-a produs o încălcare esențială a legii, nu constituie o veritabilă excepție, așa încât urmează a fi respinsă, pentru acest motiv. Cu privire la inadmisibilitatea recursului în anulare, în sensul că privește o hotărâre nesupusă acestei căi de atac, excepția urmează, de asemeni, a fi respinsă, ca neîntemeiată. Astfel, hotărârea atacată a devenit irevocabilă la data de 6 iunie 2003, ca urmare a respingerii recursului declarat de pârât, iar art. 330 C. proc.

civ., a fost abrogat ulterior acestei date, prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003 (M. Of. nr. 460/28.06.2003). Examinând hotărârile atacate, în raport cu criticile formulate, se constată următoarele: Justificat de cerința stabilității ordinii de drept, hotărârile judecătorești irevocabile au ca atribut specific și exclusiv, autoritatea de lucru judecat, în raport cu care, între alte finalități, se înscrie împiedicarea unei noi judecăți asupra litigiului definitiv judecat. Tinzându-se la realizarea unei armonioase proporțoionalități între imperativul stabilității raporturilor juridice civile și cerința aflării adevărului, legea procesuală civilă, între altele, prin art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., a statuat asupra posibilității reformării unei hotărâri irevocabile, în cadrul controlului judiciar exercitat asupra acesteia, prin declararea unui recurs în anulare. Cale extraordinară de atac fiind, reformarea hotărârii atacate era condiționată de probarea cazului invocat, respectiv de exercitarea recursului în anulare, în condițiile restrictive determinate de legea procesuală civilă. Astfel, potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în redactarea anterioară abrogării acestuia, Pprocurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, hotărâri judecătorești irevocabile, „când, prin hotărârea atacată, s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică”.

Așadar, potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în redactarea anterioară abrogării acestuia, o hotărâre irevocabilă poate fi reformată pentru nelegalitate sau/și neteminicie Însă caracterul restrictiv al reformării hotărârii atacate privește, sub aspectul tezei I a textului menționat, îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: încălcarea unei norme imperative și, determinarea unei soluții greșite pe fond. ca urmare a nesocotirii acesteia. Acest caz, impune precizarea de către titularul recursului în anulare. a normei imperative încălcate, ceea ce în cauză nu se constată. Totodată, sub aspectul tezei a II-a a art. 330 pct. 2 C. proc. civ., este vizată neteminicia vădită a hotărârii atacate, constând în nesusținerea hotărârii atacate, de probele administrate, fie în sensul văditei contradicții între soluția adoptată și concluzia pe care acestea o impun, fie pronunțarea hotărârii în temeiul unor probe neadministrate, neaflate la dosarul cauzei.

În fine, motivele de nelegalitate sau de neteminicie invocate trebuie să existe la data pronunțării hotărârii atacate. Or, în cauză nici aceste cerințe nu se constată a fi îndeplinite. Astfel, prin ordinele atacate s-a dispus, în temeiul art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995, cu neobservarea dispozițiilor art. 89 alin. (1) și (2) din același act normativ, trecerea în rezervă a reclamantului, reținându-se împrejurarea că în data de 20 decembrie 1998, acesta s-a deplasat, împreună cu alte persoane, pe un fond de vânătoare, unde au braconat trei căpriori, faptă pentru care s-a început urmărirea penală. Reclamantul a făcut dovada că s-a dispus neînceperea urmării penale sub aspectul faptei menționate.

Motivele invocate ulterior de pârât nu se regăsesc nici în motivarea ordinelor atacate și nici în alte probe aflate la dosarul cauzei. Ca atare, hotărârea primei instanțe se constată a fi temeinică și legală, situația de fapt și nelegalitatea ordinului atacat fiind stabilite corespunzător materialului probator administrat în cauză, așa încât aceasta nu este supusă cazului de casare invocat de Procurorul general. Cu referire la hotărârea instanței de recurs, potrivit art. 104 C. proc. civ., „actele de procedură trimise prin poștă, instanțelor judecătorești, se socotesc îndeplinite în termen, dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal, înainte de împlinirea lui”. Borderoul depus de recurentul-pârât nu are confirmarea poștei militare.

Drept urmare, în mod judicios instanța de recurs a apreciat că acesta nu îndeplinește condițiile în raport cu care să opereze dispozițiile art. 104 C. proc. civ., așa încât recursul în anulare se constată a fi nefondat, și sub aspectul acestor critici. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge atât excepțiile invocate de intimatul-reclamant, cât și recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatul-reclamant C.G., ca inadmisibilă. Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 1068 din 7 noiembrie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 2236 din 6 iunie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.