ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1919/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe data 9

mai 2001, reclamanta SC V.I. SRL a chemat în judecată Direcția Regională Vamală

Interjudețeană București, reprezentată de către Direcția Generală a Vămilor,

solicitând anularea actelor constatatoare nr. 103-112, toate din 5 septembrie

2000, emise de către Biroul Vamal Călărași, acte cu care au fost stabilite în

sarcina sa, obligații de plată nedatorate.

În urma unui declinator de

competență dat în cauză, pricina a revenit spre judecare, Curții de Apel

București care, prin sentința civilă nr. 397 din 11 aprilie 2002, a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

În motivarea soluției date, prima

instanță a stabilit că reclamanta a făcut contestație împotriva actelor

constatatoare, fiind îndrumată să se adreseze organului ierarhic superior. Pe de

altă parte, reclamanta s-a adresat cu o plângere, și la Direcția Regională

Vamală Interjudețeană care, cu adresa nr. 11762 din 3 mai 2001, i-a comunicat

că i s-a soluționat contestația de către Direcția Regională Vamală Giurgiu,

organul ierarhic superior al Biroului Vamal Călărași, în sensul respingerii

acelei contestații, prin decizia nr. 41 din 4 august 2000.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta putea face contestație, conform art. 170 din Legea nr. 141/1997,

cale de atac de care, însă, nu a uzat.

În concluzie, a reținut prima

instanță, întrucât reclamanta nu a înțeles să se folosească de căile

administrativ-jurisdicționale, în vigoare la acea dată, reglementarea

respectivă fiind abrogată prin O.U.G. nr. 13/2001, nu mai putea beneficia de

prevederile acestei legi.

Împotriva sentinței a declarat

recurs reclamanta, susținând că nu se poate vorbi de inexistența unei plângeri,

ci doar a unei plângeri nesoluționate care, potrivit legii noi, trebuia

transmisă Direcției Generale a Vămilor, spre soluționare.

În consecință, întrucât Biroul Vamal

nu a examinat plângerea, dar nici nu a înaintat-o Direcției Generale a Vămilor,

instanța de fond ar fi trebuit să admită acțiunea și să oblige pe pârâtă ca

să-și decline competența de soluționare în favoarea administrației financiare

competente.

Recursul este fondat pentru motivele

ce se vor expune în continuare.

Intrarea în vigoare a O.U.G. nr.

13/2001, aprobată prin Legea nr. 506/2001, a modificat structural sistemul în

vigoare până la acea dată, reducând numărul treptelor de control administrativ,

condițiile de învestire (taxa de timbru),și reglementând, totodată, situațiile

tranzitorii ce s-ar fi ivit.

De menționat că acest act normativ a

fost precedat de o Decizie a Curții Constituționale, nr. 208 din 25 octombrie

2000, prin care s-au declarat neconstituționale anumite prevederi ale Legii nr.

105/1997, pentru soluționarea obiecțiunilor, contestațiilor și a plângerilor,

asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau impunere, ale

organelor Ministerului Finanțelor.

Această succesiune și interferențe

de prevederi a condus la un regim procesual insuficient de bine conturat, dând

loc la dificultăți de aplicare.

În speță, se constată, pe fondul

disfuncționalităților intervenite, că reclamanta nu a fost în măsură să

identifice căile procedurale adecvate. Dincolo de inconsecvențele semnalate,

ceea ce trebuie reținut ca esențial în definirea atitudinii sale procesuale,

este faptul că nu a manifestat pasivitate în urmărirea interesului său juridic,

dimpotrivă a depus diligențe semnificative în vederea soluționării pricinii.

Astfel fiind, și luînd în

considerare și recomandările de principiu, formulate în considerentele deciziei

constituționale menționate, ca și a concluziilor sale finale, este a se reține

că nu sunt temeiuri raționale de a constata decăderea sa din dreptul de a

obține, finalmente, dreptul de a se bucura de acces la justiție și, pe cale de

consecință a unei judecăți echitabile asupra fondului cauzei.

Pe de altă parte, se mai constată și

deficiențe de altă natură în soluția pronunțată de prima instanță, cum ar fi

faptul de a nu fi introdus în cauză organul de control care a instrumentat

actele de constatare, Biroul Vamal Călărași sau absența din dosar, a deciziei

nr. 41/2000, la care se face referire în adresa nr. 11762 din 3 mai 2001.

Față de considerentele mai sus

expuse, urmează a se constata fondat recursul declarat în cauză, a admite acest

recurs și a se casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei spre judecare,

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC V.I.

SRL Călărași, împotriva sentinței nr. 397 din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 mai 2003.