ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4721/2003

X Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: S.C. D.I. SRL a formulat plângere împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor seria C nr. 062818/10 aprilie 2001 încheiat de comisarii Gărzii Financiare Mehedinți prin care i s-a aplicat o amendă contravențională în cuantum de 2.000.000 lei pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, O.G. nr. 126/1998 și Legea nr. 243/1993 pentru că pe DN nr. 6 la punctul de control Simon – județul Mehedinți s-a constatat că transporta produse de papetărie fără a avea documentele originale de transport care să dovedească proveniența mărfii. Totodată s-a luat măsura confiscării bunurilor menționate în anexa 1 la procesul-verbal indicat în valoare de 32.234.000 lei.

În susținerea plângerii petenta a învederat că a prezentat organului de contract facturile fiscale menționate în procesul-verbal de control, documente ce dovedeau proveniența mărfurilor transportate și prin urmare, nu a comis contravenția reținută în sarcina sa. De asemenea a precizat și că organul de control nu a evidențiat în procesul-verbal de constatare ce documente de proveniență ar fi trebuit să însoțească mărfurile. Totodată a pretins că greșit s-a aplicat măsura confiscării cât timp bunurile în discuție nu au fost destinate sau folosite pentru săvârșirea contravenției și nici nu erau rezultatul vreunei contravenții. Judecătoria Drobeta Turnu Severin, prin sentința civilă nr. 3391/13 iunie 2001 a respins plângerea formulată de S.C.

D.I. SRL împotriva procesului-verbal seria C nr. 062818/10 aprilie 2001 întocmit de Garda Financiară Mehedinți cu motivarea că factura fiscală ca document de proveniență a mărfurilor trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a avea valoare probatorie, iar petenta nu a prezentat în instanță documentele originale aflate în copie la dosar. Tribunalul Mehedinți, secția civilă, prin decizia nr. 1837/R/12 octombrie 2001 a admis recursul declarat de S.C. D.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 3391/13 iunie 2001 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin și a modificat sentința atacată în sensul că a admis plângerea formulată de petentă și a anulat procesul-verbal de contravenție nr. 062818 din 10 aprilie 2001 încheiat de Garda Financiară Mehedinți.

În motivarea soluției tribunalul a reținut că potrivit art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 așa cum a fost modificat prin O.U. G. nr. 126/1998, constituie contravenție efectuarea de acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență nu este dovedită în condițiile legii, documentele de proveniență vor însoți mărfurile indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării. Prin document de proveniență se înțelege factura fiscală, factură, aviz de însoțire a mărfii, document vamal ș.a. stabilite de lege. Cum actele depuse la dosar, respectiv facturile fiscale, dovedeau proveniența licită a bunurilor atât la furnizor S.C. D.I. SRL cât și la beneficiarul S.C.

M.C.C. București nu se putea reține în sarcina petentei comiterea contravenției pentru care fusese sancționată. Pe cale de consecință nici confiscarea bunurilor în baza art. 6 din Legea nr. 12/1990 nu era justificată cu atât mai mult cu cât chiar dacă s-ar reține că mărfurile nu ar fi fost însoțite pe timpul transportului de documentele de proveniență, ulterior proveniența lor a fost dovedită în condițiile legii. În contra acestei decizii, în baza art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție motivat de faptul că a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, și era și vădit netemeinică.

Asatfel, s-a susținut că fapta imputată a fost săvârșită pe parcursul efectuării transportului și a constat în aceea că transportorul nu a făcut dovada provenienței licite a mărfurilor, acesta prezentând la controlul efectuat asupra autovehicolului xerocopiile facturilor fiscale iar în instanță originalele acestora, care însă nu pot produce efecte juridice. S-a mai invocat faptul că documentele originale nu întruneau cerințele H.G. nr. 831/1997 întrucât nu conțineau numele și nici datele de identificare a delegatului pentru efectuarea transportului, astfel că instanța nu le putea da eficiența juridică. Recursul în anulare nu este fondat. Astfel, prin art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 astfel cum a fost modificată prin O.G.

nr. 126/1998, aprobată prin Legea nr. 243/17 decembrie 1998, se prevede că „efectuarea de acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență nu este dovedită, în condițiile legii” constituie activitate comercială ilicită ce atrage răspunderea contravențională sau penală, după caz, instituindu-se obligativitatea ca documentele de proveniență să însoțească mărfurile „indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării”. Din dispozițiile menționate, coroborate cu cele ale art. 2 din aceeași lege, rezultă că sancționarea unei atari activități, constituie contravenție dacă nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât să fie considerată, potrivit legii penale, infracțiune, este condiționată de lipsa documentelor de proveniență a mărfurilor, indiferent dacă aceasta se constată pe timpul transportului, al depozitării sau comercializării.

Această condiție nu poate fi considerată îndeplinită, însă, în cazul când persoana care a efectuat actul de comerț dovedește ulterior, în fața instanței căreia i s-a plâns împotriva actului de constatare și sancționare, că documentele de justificare a provenienței mărfurilor existau la data întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenției și că nu au avut posibilitatea să le prezinte în momentul efectuării controlului. O atare interpretare este impusă și de noile reglementări privind regimul juridic al contravențiilor, înscrise în O.G. nr.2/12 iulie 2001, care a abrogat dispozițiile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor.

A considera altfel ar însemna că în cazuri de efectuare cu bună-credință a actelor sau faptelor de comerț, cu bunuri având proveniența vădit licită, dar fără posibilitatea prezentării documentelor de proveniență în momentul efectuării verificării, respectiv a documentelor originale cum a fost cazul în speță, persoana care le-ar deține fie nu mai poate justifica proveniența nici în fața instanței de judecată, ceea ce ar fi inadmisibil. Inadmisibilitatea unei atari interpretări rezultă și din aceea că prin art. 47 din O.G. nr. 2/2001 s-a prevăzut că „dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile C. proc. civ.” Or, în conformitate cu art. 167 alin. (1) din C. proc. civ. „dovezile se pot încuviința…

dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegare pricinii”, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol „dovada și dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putință în același timp”. Astfel fiind și întrucât la controlul efectuat petenta a prezentat copii xerox de pe facturile fiscale, iar în instanță originalul acestora, rezultă că aceasta a făcut dovada provenienței licite a mărfurilor pe care le transporta. Împrejurarea înscrisă în procesul-verbal de contravenție potrivit căreia facturile fiscale nu aveau completată rubrica privind numele și prenumele delegatului pentru efectuarea transportului așa cum o cereau dispozițiile H.G.

nr. 831/1997 nu face ca aceste documente să fie lipsite de eficiență întrucât pe de o parte, nu s-a invocat că o atare omisiune era de natură a sancționa cu nulitatea absolută respectivele acte, iar pe de altă parte contravenția reținută în sarcina petentei viza exclusiv lipsa documentelor originale de transport care să dovedească proveniența licită a mărfii, ceea ce însă s-a probat că nu corespundea realității cât timp respectivele documente au fost prezentate în instanță, iar xerocopiile lor însoțeau transportul. Pe de altă parte, în condițiile dovedirii provenienței licite a mărfurilor, așa cum deja s-a relevat, menținerea măsurii confiscării dispusă prin procesul-verbal de constatare a contravenției nu se mai justifica.

Această soluție se impune și în raport de dispozițiile art. 41 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001. De altfel în sensul celor de mai sus s-a pronunțat și Curtea Supremă de Justiție în secții unite prin decizia nr. 1/18 februarie 2002. Față de cele ce preced recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1837 din 12 octombrie 2001 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2003.