ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2652/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta C.N.L.OS.A. Tîrgu Jiu – E.M.C.R.P. împotriva deciziei nr.166 din 9 octombrie 2002 a Curții de Apel Craiova – Secția civilă. La apelul nominal s-a prezentat intimatul reclamant P.D., prin fiul acestuia P.D.C.– cu procură. Au lipsit recurenta pârâtă și intimata reclamantă P.I. Procedura completă. Recursul este scutit de timbru. Instanța constată că pricina este în stare de judecată. Mandatarul P.D.C.solicită respingerea recursului, referindu-se la întâmpinarea depusă la dosar. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 13 mai 2002 reclamanții P.D. și P.I.au chemat în judecată pe pârâta C.N.L.OS.A.

Târgiu-Jiu – E.M.C.R.- P.pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul Legii nr.10/2001, să fie obligată să emită o decizie cu privire la solicitarea reclamanților de a primi ori nu despăgubiri pentru două imobile situate în comuna Urdari, satul Hotăroasa, județul Gorj, ale căror construcții au fost demolate. În motivarea acțiunii reclamanții au învederat că s-au adresat încă din 5 iunie 2001 cu notificare efectuată prin executor judecătoresc societății pârâte prin care au pretins despăgubirile prevăzute de lege pentru cele două imobile, însă pârâta a refuzat să dea un răspuns solicitării reclamanților. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Gorj – Secția civilă, prin sentința nr.136 din 4 iulie 2002, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâta să emită o decizie sau dispoziție motivată în condițiile prevăzute de art.23-24 din Legea nr.10/2001.

Apelul promovat împotriva acestei sentințe de pârâta C.N.L.O.S.A. Târgu-Jiu – E.M.C.R.- P.a fost respins ca nefondat prin decizia nr.166 din 9 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția civilă. Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal a declarat recurs pârâta C.N.L.OS.A. Târgu Jiu – E. M.C.Roșia – Peșteana Rovinari care a criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea recursului s-a arătat că din topografia dispozițiilor art.23 și 24 din Legea nr.10/2001 referitoare la obligația unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, se deduce în mod indubitabil că această obligație subzistă numai în cazul în care s-a solicitat restituirea în natură a bunului, nu și atunci când se cer măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești.

S-a susținut că hotărârile judecătorești criticate sunt echivoce, iar acționarea în judecată a pârâtei reprezintă abuz de drept. Recursul nu este fondat. Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Conform art.24 alin.1 din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art.23 alin.1 să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Din prevederile legale citate rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare să se pronunțe (să răspundă) printr-o decizie ori dispoziție motivată. Cazul dedus recursului de față pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă persoanei notificate, care din neglijență, sau, poate, rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoanele îndreptățite. O atare conduită culpabilă, nu poate în nici un caz să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Dacă persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și nici ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art.24 alin.7 și 8 din Legea nr.10/2001 privind atacarea deciziei sau dispoziției care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile respective au caracter special fiind de strictă interpretare și aplicare și, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.

Deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr.10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată a da un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă instituită în mod imperativ. Cum pârâta a refuzat în mod nejustificat să răspundă la solicitarea reclamanților efectuată potrivit legii, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.L.OS.A. Tîrgu Jiu – E.M.C. Roșia Pesteana împotriva deciziei nr.166 din 9 octombrie 2002 a Curții de Apel Craiova – Secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2003.