ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2650/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC D. SA Cugir a chemat în judecată pe

pârâtul H.T.V. și a solicitat obligarea acestuia la plata contravalorii

investițiilor efectuate la imobilul atribuit de fostul Consiliu Popular al

județului Alba în anul 1986, dar restituit pârâtului.

Printr-o cerere reconvențională, pârâtul solicită

obligarea reclamantei la plata sumei de 200 milioane lei, reprezentând

contravaloarea fructelor civile datorate, pagubele cauzate de transformarea

imobilului și cheltuieli de judecată.

Judecătoria Alba Iulia, prin sentința civilă nr. 2695

din 3 iulie 1998, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Alba. Acesta, prin sentința civilă 97 din 3 februarie 1999, a

admis în parte acțiunea, a obligat pe pârât la 55.354.172 lei despăgubiri și la

3.566.250 lei cheltuieli de judecată și a respins cererea reconvențională.

Instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta

a efectuat investiții la imobilul atribuit în baza unui act administrativ,

care-l protejează, iar acestea au profitat și actualului proprietar.

În privința cererii reconvenționale, tribunalul a

apreciat că inexistența unui contract de închiriere și lipsa dovezilor legate

de un prejudiciu suferit nu îndreptățesc pe pârât la despăgubiri.

Curtea de Apel Alba, sesizată cu apelul declarat

împotriva sentinței sus menționate, prin decizia civilă 93/ A din 27 septembrie

1999, a respins, ca nefondată, cererea, considerând respectarea drepturilor și

principiilor procesuale și inexistența unor contradicții între dispozitivul

sentinței și considerentele hotărârii judecătorești.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 5833 din

24 noiembrie 2000, a casat hotărârea curții de apel, trimițând cauza spre

rejudecare, întrucât au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 156 C.

proc. civ., în sensul că nu s-a amânat pronunțarea în vederea depunerii notelor

scrise în condițiile în care cererea, pentru lipsă de apărare, a fost respinsă,

iar, pe de altă parte, instanța nu a analizat criticile referitoare la

respingerea cererii reconvenționale.

În rejudecare, instanța de apel, prin decizia civilă

168/ A din 17 septembrie 2001, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte

sentința atacată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 50.326.172

lei, a dat în debit pe reclamantă cu suma de 9.298.963 lei și a obligat-o la 16.983.542

lei cheltuieli de judecată către pârât. Totodată, a menținut celelalte

dispoziții ale instanței de fond.

Curtea de apel a reținut, ca justificate, pretențiile

reclamantei în raport cu evaluările expertizei, iar cererea reconvențională

neîntemeiată, cât timp reclamanta a evacuat imobilul îndată ce pârâtul a

redobândit dreptul de proprietate al acestuia, pretinsele distrugeri fiind

nedovedite.

Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din

18 ianuarie 2002, curtea de apel a dispus rectificarea obligației reclamantei

de a plăti suma de 9.298.963 lei, cu darea în debit pentru suma de 5.636.249

lei.

Împotriva deciziei, astfel pronunțate, pârâtul

reclamant a declarat recurs, la data de 13 noiembrie 2002, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel, recurentul susține că instanțele au reținut

greșit situația de fapt, considerându-l pe posesor ca fiind de bună credință,

cât timp el cunoștea viciile posesiei și a fost evacuată pe calea executării

silite. De aceea, acțiunea reconvențională trebuia admisă, iar despăgubirile

acordate pentru lipsa de folosință pe ultimii 3 ani.

Greșit instanțele au stabilit că a fost înregistrat

în cartea funciară transferul de proprietate, făcând confuzie între actul

administrativ (decizia nr. 363/1986 a fostului Comitet Executiv al Consiliului

Popular Județean Alba) și înscrierea în registrul de carte funciară; după cum

greșit au considerat nedovedită cererea reconvențională, deși s-a depus

contractul de închiriere încheiat cu o altă societate comercială.

O ultimă critică se referă la înlăturarea

nejustificată a probei testimoniale, cu care s-a făcut dovada că, la data

preluării abuzive a imobilului, acesta avea instalație electrică, apă, iar

camerele erau parchetate.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru

considerentele ce se vor expune:

Buna credință, reprezintă convingerea posesorului că

are, asupra lucrului aflat în posesia sa, un drept în baza unui titlu a cărui

nevalabilitate o ignoră.

Printr-un act administrativ al puterii de stat, în

anul 1986, imobilul a fost atribuit în administrare directă autoarei

reclamantei, acest act conferind posesorului fundamentul convingerii sale.

Restituirea imobilului, prin hotărâre judecătorească,

creează premisele unei alte caracterizări ale posesiei, dar numai de la data la

care aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.

De altfel, procesul verbal, încheiat de executorul

judecătoresc la data de 23 iunie 1998, a constatat că imobilul a fost evacuat,

fiind exclusă, așadar, precaritatea posesiei bunului. Iar consecința firească a

caracterizării posesiei – în funcție de dovezile administrate – a fost

neacordarea despăgubirilor pentru eventuale prejudicii invocate.

Lipsa unui raport juridic între părți, nu poate da

naștere la desdăunări în favoarea uneia; iar pârâtul-reclamant nu a făcut

dovada unui fapt licit sau ilicit, care să-i afecteze patrimoniul.

Contractul încheiat ulterior (la 21 septembrie 1998)

prin care pârâtul închiriază spațiul nu are nici o relevanță față de raportul

dedus judecății. Nașterea unui raport obligațional este legată de acte sau

fapte proprii sau pentru alte persoane, în condițiile răspunderii pentru altul,

argumentul de analogie negăsind o explicație pertinentă.

Nici ultima critică, adresată deciziei curții de

apel, nu este întemeiată, instalația electrică fiind înlăturată de la

despăgubiri, iar celelalte îmbunătățiri dovedite cu devizele de lucrări și

expertiza tehnică, ce contrazic proba testimonială.

Așa fiind, în temeiul dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei

168/ A din 17 septembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul H.T.V.

împotriva deciziei nr. 168 din 17 septembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția civilă, ca nefondat.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2003.