ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2650/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC D. SA Cugir a chemat în judecată pe pârâtul H.T.V. și a solicitat obligarea acestuia la plata contravalorii investițiilor efectuate la imobilul atribuit de fostul Consiliu Popular al județului Alba în anul 1986, dar restituit pârâtului. Printr-o cerere reconvențională, pârâtul solicită obligarea reclamantei la plata sumei de 200 milioane lei, reprezentând contravaloarea fructelor civile datorate, pagubele cauzate de transformarea imobilului și cheltuieli de judecată. Judecătoria Alba Iulia, prin sentința civilă nr. 2695 din 3 iulie 1998, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Acesta, prin sentința civilă 97 din 3 februarie 1999, a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârât la 55.354.172 lei despăgubiri și la 3.566.250 lei cheltuieli de judecată și a respins cererea reconvențională. Instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta a efectuat investiții la imobilul atribuit în baza unui act administrativ, care-l protejează, iar acestea au profitat și actualului proprietar. În privința cererii reconvenționale, tribunalul a apreciat că inexistența unui contract de închiriere și lipsa dovezilor legate de un prejudiciu suferit nu îndreptățesc pe pârât la despăgubiri. Curtea de Apel Alba, sesizată cu apelul declarat împotriva sentinței sus menționate, prin decizia civilă 93/ A din 27 septembrie 1999, a respins, ca nefondată, cererea, considerând respectarea drepturilor și principiilor procesuale și inexistența unor contradicții între dispozitivul sentinței și considerentele hotărârii judecătorești.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 5833 din 24 noiembrie 2000, a casat hotărârea curții de apel, trimițând cauza spre rejudecare, întrucât au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 156 C. proc. civ., în sensul că nu s-a amânat pronunțarea în vederea depunerii notelor scrise în condițiile în care cererea, pentru lipsă de apărare, a fost respinsă, iar, pe de altă parte, instanța nu a analizat criticile referitoare la respingerea cererii reconvenționale. În rejudecare, instanța de apel, prin decizia civilă 168/ A din 17 septembrie 2001, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 50.326.172 lei, a dat în debit pe reclamantă cu suma de 9.298.963 lei și a obligat-o la 16.983.542 lei cheltuieli de judecată către pârât.

Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale instanței de fond. Curtea de apel a reținut, ca justificate, pretențiile reclamantei în raport cu evaluările expertizei, iar cererea reconvențională neîntemeiată, cât timp reclamanta a evacuat imobilul îndată ce pârâtul a redobândit dreptul de proprietate al acestuia, pretinsele distrugeri fiind nedovedite. Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 18 ianuarie 2002, curtea de apel a dispus rectificarea obligației reclamantei de a plăti suma de 9.298.963 lei, cu darea în debit pentru suma de 5.636.249 lei. Împotriva deciziei, astfel pronunțate, pârâtul reclamant a declarat recurs, la data de 13 noiembrie 2002, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc.

civ. Astfel, recurentul susține că instanțele au reținut greșit situația de fapt, considerându-l pe posesor ca fiind de bună credință, cât timp el cunoștea viciile posesiei și a fost evacuată pe calea executării silite. De aceea, acțiunea reconvențională trebuia admisă, iar despăgubirile acordate pentru lipsa de folosință pe ultimii 3 ani. Greșit instanțele au stabilit că a fost înregistrat în cartea funciară transferul de proprietate, făcând confuzie între actul administrativ (decizia nr. 363/1986 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean Alba) și înscrierea în registrul de carte funciară; după cum greșit au considerat nedovedită cererea reconvențională, deși s-a depus contractul de închiriere încheiat cu o altă societate comercială.

O ultimă critică se referă la înlăturarea nejustificată a probei testimoniale, cu care s-a făcut dovada că, la data preluării abuzive a imobilului, acesta avea instalație electrică, apă, iar camerele erau parchetate. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Buna credință, reprezintă convingerea posesorului că are, asupra lucrului aflat în posesia sa, un drept în baza unui titlu a cărui nevalabilitate o ignoră. Printr-un act administrativ al puterii de stat, în anul 1986, imobilul a fost atribuit în administrare directă autoarei reclamantei, acest act conferind posesorului fundamentul convingerii sale. Restituirea imobilului, prin hotărâre judecătorească, creează premisele unei alte caracterizări ale posesiei, dar numai de la data la care aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.

De altfel, procesul verbal, încheiat de executorul judecătoresc la data de 23 iunie 1998, a constatat că imobilul a fost evacuat, fiind exclusă, așadar, precaritatea posesiei bunului. Iar consecința firească a caracterizării posesiei – în funcție de dovezile administrate – a fost neacordarea despăgubirilor pentru eventuale prejudicii invocate. Lipsa unui raport juridic între părți, nu poate da naștere la desdăunări în favoarea uneia; iar pârâtul-reclamant nu a făcut dovada unui fapt licit sau ilicit, care să-i afecteze patrimoniul. Contractul încheiat ulterior (la 21 septembrie 1998) prin care pârâtul închiriază spațiul nu are nici o relevanță față de raportul dedus judecății. Nașterea unui raport obligațional este legată de acte sau fapte proprii sau pentru alte persoane, în condițiile răspunderii pentru altul, argumentul de analogie negăsind o explicație pertinentă.

Nici ultima critică, adresată deciziei curții de apel, nu este întemeiată, instalația electrică fiind înlăturată de la despăgubiri, iar celelalte îmbunătățiri dovedite cu devizele de lucrări și expertiza tehnică, ce contrazic proba testimonială. Așa fiind, în temeiul dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei 168/ A din 17 septembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâtul H.T.V. împotriva deciziei nr. 168 din 17 septembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, ca nefondat. IREVOCABILĂ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2003.