ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1130/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 2 februarie

1999, reclamanta S.C. A.I. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. I.D. S.A.

solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să fie obligată să-i

pună de îndată în posesie spațiul în suprafață de 264 mp, situat în București.

În susținerea cererii, reclamanta a arătat că, la

data de 6 mai 1996, a încheiat cu pârâta un contract de asociere având ca

obiect exploatarea unui spațiu de 1305 mp, situat în imobilul menționat, și că

aceasta nu i-a predat suprafața de 264 mp plasată în interiorul unei hale de

producție.

De asemenea, arată că, în considerarea acestei

asocieri, și-a asumat față de terți o serie de obligații contractuale aflate în

derulare, dar și în imposibilitate de executare, întrucât, în interiorul

acestei hale unde funcționează un atelier de sleif, pârâta efectuează

îmbunătățiri și refuză dezafectarea.

În baza art. 115 și 119 C. proc. civ., pârâta a

formulat întâmpinare și cerere reconvențională solicitând, pe de o parte,

respingerea acțiunii ca nefondată, iar pe de altă parte, obligarea reclamantei

la plata sumei de 37.823 dolari S.U.A. și a daunelor provocate de distrugerea

unui atelier, cât și rezilierea contractului de asociere și evacuarea

reclamantei pârâte.

În susținerea cererii, pârâta-reclamantă a arătat că

a predat spațiul în suprafață de 264 mp la data de 15 noiembrie 1996, predarea

fiind condiționată de obținerea unei autorizații prealabile pentru modernizarea

acestuia, obligație nerespectată.

De asemenea, se precizează că reclamanta-pârâtă nu a

achitat la zi cota de profit minim garantat, nu a prezentat scrisoare de

garanție, conform clauzelor convenției intervenite și i-a distrus o parte din

utilaje.

Ulterior, reclamanta-pârâtă și-a precizat cererea

inițială, solicitând acordarea unui drept de retenție asupra spațiului, motivat

de valoarea investițiilor efectuate în cuantum de 1.500.000.000 lei la nivelul

anului 1996, precum și acordarea unui termen de grație pentru achitarea unui

eventual debit reținut în sarcina sa.

Tribunalul București, secția comercială, prin

sentința civilă nr. 7101 din 7 noiembrie 2000, a respins acțiunea principală ca

rămasă fără obiect și a admis, în parte, cererea reconvențională, obligând

reclamanta-pârâtă la plata sumei de 12.615,82 dolari S.U.A. la cursul zilei din

data plății, reprezentând rest neachitat din cota minimă de profit garantat.

Totodată, a dispus rezilierea contractului de asociere și evacuarea acesteia

din spațiul situat în București, cu cheltuieli de judecată în sumă de

14.615.081 lei.

De asemenea, a respins cererea reclamantei pârâte

privind dreptul de retenție și acordarea termenului de grație, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a

reținut că, în perioada derulării contractului de asociere, între părți au

existat o serie de neînțelegeri privind suprafața de 264 mp în care funcționa

un atelier de sleif, ce urma a fi dezafectat, pentru care reclamanta s-a

obligat să amenajeze o încăpere separată, așa cum rezultă din procesul verbal

de predare-primire încheiat la data de 15 noiembrie 1996.

Ulterior promovării acțiunii, reclamanta-pârâtă a

pătruns în spațiul de 264 mp, a inventariat și a transferat bunurile pârâtei,

așa cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 16 februarie 1999,

situație în care cererea principală a rămas fără obiect.

În ce privește precizarea acțiunii, instanța a

reținut că nu se poate acorda dreptul de retenție, acesta fiind un capăt

accesoriu al constatării unui eventual drept de creanță, drept nedemonstrat,

respectiv îmbunătățiri aduse spațiului, iar cu privire la termenul de grație,

s-a precizat că, în materie comercială, debitorul este de drept în întârziere.

În ce privește cererea reconvențională, instanța a

avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă și celelalte probe

administrate din conținutul cărora a rezultat că reclamanta-pârâtă nu și-a

achitat în totalitate cota minimă garantată în perioada noiembrie 1996 –

ianuarie 2000, înregistrându-se un debit de 12.615,82 dolari S.U.A.

Totodată, instanța a respins obiecțiunile reclamantei

privind corelarea debitului cu suprafața utilizată efectiv, întrucât cota

minimă de profit este forfetară, nefiind stabilită pe fiecare metru pătrat al

suprafeței predate, având în vedere faptul că nu s-a invocat excepția de

neexecutare a contractului.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel pârâta,

criticile vizând motivarea instanței de fond privind excepția de neexecutare a

contractului, nefiind învestită cu analiza juridică și faptică a acestei

situații.

Prin decizia civilă nr. 868 din 18 mai 2001, Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul și, pe cale de

consecință, a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul respingerii

cererii reconvenționale.

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că

pârâta-reclamantă a fost în culpă pentru neexecutarea contractului încheiat,

întrucât nu a predat suprafața construită de 264 mp, fapt necontestat de

aceasta, situație care nu poate conduce la rezilierea contractului.

Cu petiția înregistrată la data de 1 august 2001,

pârâta-reclamantă S.C. I. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr.

868 din 18 mai 2001, criticile făcând referire la aspectele de nelegalitate și

netemeinicie prevăzute de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ.

Se susține că instanța de apel s-a pronunțat asupra a

ceea ce nu s-a cerut, în motivele de apel nefiind invocată greșita încadrare

juridică a cererii reconvenționale, apreciindu-se că aceasta este o apărare de

fond.

Prin acest mod s-au interpretat eronat dispozițiile

art. 119 C. proc. civ., greșind și cu privire la aprecierea probelor aflate la

dosarul cauzei. Astfel, susține recurenta, instanța de apel a reținut că nu s-a

predat spațiul în litigiu, reținând culpa sa în neexecutarea obligațiilor

contractuale.

Se critică, de asemenea, modul eronat în care au fost

interpretate clauzele contractului încheiat, în sensul nereținerii condiției

suspensive, obligația predării spațiului realizându-se numai când pârâta ar fi

construit un alt atelier și, cum la data de 16 februarie 1992, odată cu

predarea spațiului, recurenta a renunțat la beneficiul condiției, era în drept

să solicite executarea obligației conexe.

Intimata a depus în termen legal întâmpinare, prin

care solicită respingerea recursului, motivând că instanța de apel a dat o

interpretare corectă cererii reconvenționale, reținând că rezilierea

contractului nu se poate cere de partea ce nu și-a executat propriile

obligații, excepția de neexecutare fiind o apărare de fond.

Obligația recurentei de predare a spațiului nu a fost

afectată de condiție, în convenția încheiată neexistând o asemenea clauză,

neexistând motive de reziliere a asocierii intervenite.

În ședință publică, apărătorul intimatei pârâte

ridică excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 303 alin.

(3) și art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul este fondat.

Cu privire la excepția nulității, Curtea reține că,

în adevăr, potrivit art. 303 alin. (3) C. proc. civ., motivele de recurs

trebuie structurate, astfel că, fiecare motiv va fi arătat și dezvoltat

separat, simpla relatare a faptelor procesului nefiind suficientă.

În speță, însă, făcând referire la aspectele de

nelegalitate și netemeinicie prevăzute de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ.,

recurenta, în dezvoltarea motivelor, a reținut că instanța de apel s-a

pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv, eventuala încadrare

juridică greșită asupra cererii reconvenționale, că s-a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, respectiv, clauzele contractului de asociere

încheiat, că s-a dat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Față de motivele invocate, în adevăr, nu se pun în

discuție dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs

urmând a examina cererea formulată în raport de motivele invocate în speță,

excepția nulității urmând a fi înlăturată.

Cu privire la fondul recursului, se reține că, în

adevăr, prin motivele de apel, intimata-reclamantă critică modul eronat în care

instanța de fond a analizat situația de fapt și probele administrate, care au

condus la admiterea cererii reconvenționale, fără a se critica greșita

încadrare a cererii reconvenționale.

Eronat s-a apreciat că nu se impunea admiterea

cererii reconvenționale, fiind suficient ca, prin apărările formulate, să se

invoce excepția de neexecutare a contractului.

În adevăr, prin decizia pronunțată, instanța de apel

a ignorat dispozițiile art. 119 C. proc. civ. și natura juridică a cererii

reconvenționale.

Potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul

putea face cerere reconvențională, dacă avea pretenții în legătură cu cererea

sau cu mijloacele de apărare ale reclamantului. Deci, cererea reconvențională

este admisibilă când tinde la o compensație juridică, chiar și atunci când cele

două obligații ar proveni din cauze diferite, precum și în cazul în care

pârâtul pune în discuție însuși fundamentul pretențiilor reclamantului,

solicitând instanței să pronunțe nulitatea sau rezilierea contractului pe care

l-a încheiat cu reclamantul.

Din punct de vedere al conținutului, cererea

reconvențională trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege

pentru cererea de chemare în judecată.

În speță, la data de 16 februarie 1999, cererea

principală a rămas fără obiect, reclamanta-intimată intrând în posesia

spațiului din conținutul raportului de expertiză topologică, rezultând că suprafața

acestuia nu a fost de 264 mp, ci mai mică.

De altfel, la data de 15 noiembrie 1996, s-a predat

spațiul ce a constituit obiectul contractului, nefăcându-se nici o referire la

suprafața ce a constituit obiectul cererii principale.

În aceste condiții, cererea reconvențională s-a

judecat ca o acțiune de sine stătătoare, situație în care, justificat, instanța

de fond a imputat pârâtei-reclamante că nu a ridicat excepția de neexecutare a

contractului, pârâta-reclamantă având dreptul a se adresa justiției pentru a

obține ori executarea în natură a obligațiilor, ori desființarea contractului.

Este adevărat că, culpa uneia din părțile

contractului sinalagmatic de a nu-și fi îndeplinit întocmai propriile obligații

asumate prin contract, o decade din dreptul de a cere rezilierea contractului

pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de cealaltă parte, dar, în

speță, la data formulării cererii reconvenționale, obligația de predare a

spațiului era îndeplinită, chiar dacă nu se respectase condiția suspensivă

intervenită de bună voie între părți prin minuta încheiată.

Nu se poate reține, cum greșit susține intimata, că

nu i se poate reproșa ceva, atâta timp cât prin probele administrate, inclusiv

raportul de expertiză, s-a făcut dovada că nu și-a îndeplinit obligația de

plată a profitului minim garantat, obligație sancționată de clauzele

contractului încheiat prin rezilierea acestuia.

Prin soluția pronunțată, instanța de apel a

interpretat greșit clauzele contractului încheiat, care a stipulat cota minimă

garantată forfetar și nu pe fiecare metru pătrat al suprafeței predate.

În concluzie, se reține că instanța de apel a

interpretat eronat prevederile art. 119 C. proc. civ. cu privire la excepția de

neexecutare a contractului, deși aceasta nu a constituit motiv de apel, a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv, contractul de

asociere în participațiune, soluția pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită

a dispozițiilor legale în materia contractelor, respectiv art. 969 C. civ.,

precum și art. 251 și urm. C. com., situație în care, potrivit art. 312 C.

proc. civ., recursul urmează a fi admis, decizia criticată urmând a fi

modificată, în sensul respingerii apelului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite

recursul declarat de pârâta S.C. I. S.A. București, împotriva deciziei nr. 868

din 18 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o

modifică, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta

S.C. A.I. S.R.L. București, împotriva sentinței civile nr. 7101 din 7 noiembrie

2000 a Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie

2003.