ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1258/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 30 aprilie 2001 la Judecătoria sectorului 1 București F.C. a chemat în judecată pe soția sa F.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se declare desfăcută căsătoria lor, încheiată la 1 februarie 1993 în Doleystown, statul Pensylvania, precum și partajarea bunurilor comune. Prin sentința civilă nr. 12.279 din 22 noiembrie 2001 a instanței sesizate a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor române de a se pronunța în cauză, fiind respinsă acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 20-22 din Legea nr. 105/1992, desfacerea căsătoriei în litigiu este supusă legii statului pe teritoriul căruia soții au avut reședința comună și anume legea americană, în lipsa unei legi naționale comune, avându-se în vedere că reclamantul nu a dovedit că pârâta ar avea în continuare cetățenia română. Prin aceeași hotărâre, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de intervenție formulată de B.I.A., ce viza acțiunea de partaj. Recursurile declarate de reclamant și intervenientă împotriva acestei hotărâri, au fost admise prin decizia nr. 911 din 24 mai 2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care a fost casată sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond aceleiași instanțe.

Tribunalul a avut în vedere în esență că există o lege națională comună a soților, respectiv legea română, ambii având cetățenia română și că nu sunt aplicabile în speță prevederile art. 607 C. proc. civ., întrucât nici una din părți nu are domiciliul în țară. S-a decis că singura prevedere incidentă în cauză este cea cuprinsă în art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit căreia în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume este îndreptățită să soluționeze litigiul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 București.

Considerând că această ultimă hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, prin recursul în anulare de față Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat casarea ei și respingerea recursului declarat de reclamant împotriva soluției adoptate de instanța de fond. În susținerea recursului în anulare sunt analizate prevederile art. 148 din Legea nr. 105/1992, precum și art. 151 pct. 5 din lege, în raport de situația concretă din speță, în sensul căreia singurul element ce ține de legea română în raportul juridic dedus judecății, pe aspectul desfacerii căsătoriei este faptul că părțile au și cetățenie română.

Dar, întrucât căsătoria a fost încheiată în statul Pensylvania, pe raza căruia soții au avut și ultimul domiciliu comun și cetățenie americană, s-a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 149-151 din Legea nr. 105/1992, astfel încât pricina nu este de competența instanțelor române. De aceea s-a solicitat menținerea soluției instanței de fond, prin care a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă. Recursul în anulare nu poate fi admis pentru următoarele considerente: Așa cum rezultă și din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, recursul în anulare de față vizează o decizie irevocabilă, prin care a fost casată soluția instanței de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recursul în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se poate dispune desființarea unei hotărâri judecătorești irevocabile în cazurile strict prevăzute de lege. În speță, recursul în anulare este întemeiat pe prevederile art. 330 alin. (1) pct. 2 potrivit căruia această cale de atac poate fi exercitată când s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Prin urmare, în această ipoteză exercitarea recursului în anulare implică întrunirea cumulativă a două condiții și anume: existența unei încălcări esențiale a legii și determinarea astfel a soluționării greșite a cauzei pe fond. Această din urmă precizare are caracter restrictiv, în sensul că limitează exercițiul căii de atac în analiză numai la hotărârile care au fost soluționate greșit „pe fond”.

Ca atare, pot fi supuse acestei căi extraordinare de atac numai cauzele în care pricina a fost soluționată pe fond, în mod irevocabil, deci fără a mai exista posibilitatea cercetării fondului. Cum în speță, soluția atacată prin recursul în anulare de față, nu este o soluție de fond, rezultă că, cea de a doua cerință a textului menționat nu este realizată în cauză. Ca atare, recursul în anulare de față nu este admisibil, urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 911 din 24 mai 2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2004.